Exclusiv. Bulină roșie pe memoria orașului. Clădirile de patrimoniu pot rezista în fața unui cutremur, oamenii le fac „fragile”

În Capitală, 32 de clădiri înalte s-au prăbușit complet, iar alte câteva sute au fost grav avariate. A fost un eveniment ce a schimbat definitiv felul în care orașul își privește clădirile, mai ales cele de patrimoniu sau cele cu bulină roșie. În prezent, în București sunt încadrate oficial peste 300 de imobile în clasa I de risc seismic. Sunt clădiri vulnerabile astăzi în fața unui nou seism major.

Alexandra Stoica, arhitect specializat în restaurarea și conservarea patrimoniului, atrage atenția că vulnerabilitatea clădirilor istorice nu este un dat absolut. Este rezultatul unui cumul de factori, fie ei tehnici, administrativi sau umani.

Clădirile vechi nu sunt neapărat slabe în fața unui cutremur

„Vorbim de clădirile de patrimoniu. Acestea reprezintă un segment foarte important din clădirile existente în București care riscă să cadă la un nou cutremur de o asemenea amploare”, subliniază Alexandra Stoica în cadrul unui interviu pentru News Edge. Potrivit Listei Monumentelor Istorice, în București sunt clasate peste 2.600 de monumente istorice individuale, la care se adaugă mii de clădiri aflate în zone construite protejate.

Contrar percepției, clădirile istorice nu sunt, prin definiție, mai slabe decât construcțiile ceva mai recente. „Structurile istorice nu sunt neapărat mai vulnerabile. Ele sunt mai flexibile, se pot adapta în mișcările terenului. Dar, desigur, starea lor și vulnerabilitatea acestor construcții este condiționată și de alți factori”, subliniază specialista.

Tipologia structurală este însă esențială. Multe dintre aceste imobile sunt realizate din zidărie de cărămidă, cu planșee de beton turnate în primele decenii de utilizare a acestui material, cu terase și balcoane construite după tehnologia vremii. În București, o mare parte din fondul construit central datează din intervalul 1880–1940. Este perioada anterioare introducerii normativelor antiseismice moderne. Căci primele reglementări serioase au fost adoptate abia după cutremurul din 1940 și consolidate după 1977.

„Clădirile vechi au fost realizate în baza tehnologiei din epocă, realizate în bază manuală. Putem vorbi și de o știință a vremii respective de a construi clădiri, desigur. Doar că acest domeniu a evoluat foarte mult de atunci”, adaugă Alexandra Stoica.

Unele clădiri au trecut deja prin două cutremure majore

În plus, clădirile istorice din Capitală au trecut deja prin două cutremure majore, cel din 10 noiembrie 1940, de o magnitudine de 7,7, și cel din 4 martie 1977. „Clădirile de patrimoniu sunt mai vulnerabile decât cele construite în anii ’80, pentru că au trecut deja prin două cutremure”, explică Ana Rubeli, fondatoarea Asociației culturale „Aici a stat” în cadrul unui interviu pentru News Edge.

„Cutremurele devastatoare de la 1940 și 1977 au vulnerabilizat foarte multe clădiri de patrimoniu din București”, avertizează Ana Rubeli. La nivel național, seismul din 1940 a provocat peste 1.000 de victime, iar numeroase clădiri interbelice din Capitală au suferit avarii structurale. În multe cazuri, avariile nu au fost niciodată remediate complet.

La aceasta se adaugă fragilitatea elementelor decorative. „Ornamentele, decorațiunile de pe fațade sunt foarte fragile în calea oricărui seism, oricât de mic”, punctează ea. Ana Rubeli subliniază că, într-un oraș în care bucăți de tencuială cad frecvent pe trotuar, pericolul nu este doar teoretic.

Întreținerea este veriga slabă

Alexandra Stoica este de părere că vulnerabilitatea reală ține mai puțin de vârsta clădirii și mai mult de felul în care a fost întreținută. „Gradul de întreținere este unul care influențează răspunsul unei clădiri în teren seismic. Materialele îmbătrânesc oricum”, a declarat arhitecta. Potrivit datelor oficiale, peste 60% dintre clădirile din București au fost construite înainte de 1980, iar o parte semnificativă dintre ele nu au beneficiat de lucrări majore de reabilitare structurală.

Infiltrațiile la bază, jgheaburile și burlanele defecte, umiditatea persistentă, tasările și fisurile sunt, de multe ori, problemele care slăbesc structura în timp. „Totul se leagă de modul în care a fost întreținută o clădire în timp. O clădire mai bine întreținută nu este atât de vulnerabilă”, a adăugat Alexandra Stoica.

Un alt factor critic îl reprezintă intervențiile improprii, realizate fără avize și fără specialiști. „Intervenții fără avize, uneori fără arhitect sau fără inginer, în care compartimentările au fost modificate, pereții structurali au fost sparți pentru a face loc unor camere mai mari, unor camere mai luminoase, vulnerabilizează la rândul lor structura unei clădiri istorice”, menționează ea. Astfel de modificări, avertizează arhitecta, „pot dăuna” grav comportamentului structural.

Birocrația și principiile de conservare sunt anevoioase

Statutul de monument istoric aduce un nivel suplimentar de complexitate. „Orice intervenție pe patrimoniu are nevoie de avizul Ministerului Culturii”, explică Alexandra Stoica. În România sunt clasate peste 30.000 de monumente istorice. Iar procedurile de avizare implică mai multe etape administrative. În plus, specialiștii implicați trebuie să fie atestați. Iar documentația este mult mai amplă decât în cazul unei clădiri obișnuite.

„Este un studiu de fundamentare privind valoarea resursei culturale care a devenit obligatoriu în intervențiile pe clădiri istorice”, a mai spus arhitecta. La acesta se adaugă relevee detaliate, adică documentațiile tehnice care redau cât mai exact forma, dimensiunile și particularitățile unei clădiri existente. Sunt tot mai des realizate prin scanări 3D. De asemenea, investigații asupra stării cărămizii, mortarului, lemnului sau betonului sunt etape esențiale în tot acest proces.

Toate aceste etape sunt menite să protejeze autenticitatea clădirii, dar pot întârzia intervențiile. „Statutul de monument istoric implică o birocrație demnă de luat în seamă”, spune Ana Rubeli. „Actele care trebuie completate, de cele mai multe ori întârzie procesul efectiv de restaurare. Planurile preced acțiunea propriu-zisă și atunci, dacă nu ne mișcăm repede, riscăm să rămânem fără aceste clădiri”, punctează fondatoarea Asociației „Aici a stat”.

Intervențiile trebuie să fie cu măsură

În plus, intervențiile trebuie să respecte principii precum „minima intervenție”, compatibilitatea materialelor și reversibilitatea. „Trebuie să înțelegem clădirea istorică ca fiind un organism viu”, afirmă Alexandra Stoica. De pildă, o zidărie cu mortar de var nu trebuie „sigilată” cu tencuieli pe bază de ciment, care blochează respirația pereților și pot genera mucegai și degradări suplimentare.

Noile tehnologii, cele ce folosesc fibre polimerice, fibre de carbon, oferă soluții mai puțin invazive. Dar lipsa unui normativ de consolidare adaptat specific clădirilor istorice rămâne o problemă. „Noi nu avem încă un normativ de consolidare adaptat clădirilor istorice”, atrage atenția arhitecta.

Rezultatul se vede în „multele șantiere blocate pentru că nu a fost adaptată consolidarea la specificul clădirii”, subliniază ea. Potrivit datelor oficiale, doar câteva zeci de clădiri cu risc seismic au fost consolidate integral în ultimele trei decenii, raportat la numărul total al imobilelor încadrate oficial în clasele I și II de risc.

Ce rol joacă proprietarii

Dificultățile cresc exponențial în cazul clădirilor multifamiliale. „În ceea ce privește clădirile multifamiliale, până în 2022, procesul de restaurare era și mai dificil, deoarece trebuiau aliniați mai mulți factori. Trebuia înainte discutat cu asociația de proprietari, cu fiecare proprietar în parte. Dar s-a schimbat legea între timp”, explică Ana Rubeli. „Este, totuși, un proces mult mai greu comparativ cu clădirile unifamiliale”, explică ea.

Până recent, refuzul unui singur proprietar putea bloca întregul proiect de consolidare. Deși legislația s-a mai ajustat, problemele de coordonare și finanțare persistă. „Competiția este mare. Atât între privat și sistemul public, orice finanțare apare, toată lumea se îngrămădește să pregătească documentații ca să fie eligibil”, spune Alexandra Stoica. Arhitecta avertizează că înscrierea formală într-o clasă de risc nu reflectă întotdeauna situația reală.

Unde este riscul cel mai mare?

Percepția publică indică centrul istoric drept zona cea mai expusă. Alexandra Stoica ține să detalieze această idee și spune că „există o densitate mai mare a clădirilor în Centrul Vechi, într-adevăr. Dar, în realitate, zonele cu risc seismic ridicat se extind din centru până în cartiere precum Pantelimon sau spre Ștefan cel Mare, zone afectate și la cutremurele anterioare”.

Ana Rubeli privește problema din perspectiva vechimii fondului construit. „Ne referim aici, desigur, la Centrul Vechi, dar trebuie să ne uităm cu atenție la fiecare cartier sau mahala din proximitatea nucleului Bucureștiului”, explică Ana Rubeli. Cu alte cuvinte, riscul nu este concentrat într-un singur perimetru, ci difuz, odată cu istoria orașului.

Între memorie și responsabilitate

La aproape jumătate de secol de la tragedia din 1977, vulnerabilitatea patrimoniului nu ține doar de calcule inginerești. Ține de întreținere, de responsabilitatea proprietarilor, de coerența politicilor publice. Este influențată, de asemenea, și de capacitatea administrației de a armoniza conservarea cu siguranța.

„A avea o clădire patrimonială implică și o responsabilitate”, spune Alexandra Stoica. În lipsa unei strategii clare și a unei culturi a întreținerii preventive, românii riscă să comemoreze anual o tragedie fără să fi învățat pe deplin lecțiile ei.

Iar patrimoniul, acest „organism viu” al orașului, rămâne în continuare între valoare culturală și vulnerabilitate structurală, așteptând, poate, următorul cutremur.