Analiză. Partidele ,,balama”, soluția crizei politice?

În primul rând să vedem situația în care ne aflăm. Pe 5 mai, Parlamentul României a adoptat moțiunea de cenzura împotriva Guvernului Bolojan cu 281 de voturi. Un record absolut in istoria postdecembristă. 

PSD a dat jos un guvern din care făcuse parte. Cum? Aliindu-se cu AUR, formațiunea față de care, în 2024, își declara cu indignare incompatibilitatea ideologică. AUR a votat cu PSD, deși îl considera emblema sistemului corupt. Iar suveraniștii din SOS, POT, PACE s-au alăturat și ei. Toată lumea a dat jos guvernul. Nimeni nu știe ce pune în loc.

Astăzi, ne aflăm în situația în care PNL a decis trecerea în opoziție și exclud o viitoare colaborare cu PSD. Nici USR nu mai vrea să se așeze la masă cu PSD după ce aceștia au dărâmat Guvernul. PSD spune că vrea guvern ,,pro-european”. Dar cu cine? AUR vrea la guvernare dacă primește funcția de premier. Iar UDMR nu vrea colaborare cu AUR. 

Oricât de mult va media președintele Nicușor Dan, aritmetica parlamentară nu prea ne dă variante. Așa că ajungem la soluția care s-a mai aplicat în istoria recentă: ,,partidele-balama”. 

Ce este un ,,partid-balama”

Termenul vine din mecanică elementară: o balama nu e ușa, nu e peretele, e piesa care le face să funcționeze împreună. Aplicat în politică, un partid-balama este formațiunea care, fără să fie ea în sine un jucător major, deține totuși controlul matematicii parlamentare. E prea mic ca să guverneze singur, dar suficient de mare ca să decidă cine guvernează.

În practică, e vorba de un grup de parlamentari suficient de mici ca să fie ignorabili, suficient de mulți ca să fie indispensabili și suficient de flexibili ideologic ca să nu deranjeze pe nimeni prin exces de principii.

În sisteme parlamentare fragmentate, cum este cel românesc, unde nicio forță nu câștigă singură o majoritate confortabilă, rolul de balama devine uneori mai valoros decât o victorie electorală.

Există două tipuri de balama. Primul apare organic, prin scindare: o fracțiune dintr-un partid mare se rupe, din motive doctrinare sau personale și formează un grup separat care devine, brusc, pivotul echilibrului parlamentar. 

Al doilea tip e mai puțin organic și mai mult artizanal. Un lider provoacă migrarea unor parlamentari, creând deliberat un instrument de susținere parlamentară pentru o forță sau alta. România a experimentat ambele variante.

(Nu atât de) PUR. Soluția imorală

Partidul Umanist Român (mai târziu Partidul Conservator) este prototipul care a dat tonul.

PUR a fost fondat în 1991 de Dan Voiculescu, care nu mai are nevoie de nicio prezentare. 

În 2000, PUR a intrat în Parlament în alianță cu PDSR (actualul PSD) și a participat la guvernarea Adrian Năstase între 2000 și 2002.

La alegerile locale din 2004, PUR candidează singur și obține 6%. Așa că la alegerile parlamentare din același an, candidează alături de PDSR. Obține 32 de mandate de parlamentari. 

Și curând începe trădarea. După ce Adrian Năstase a pierdut alegerile prezidențiale în fața lui Băsescu, partidul lui Dan Voiculescu încalcă protocolul de guvernare și se sucește la 180 de grade. Semnează o alianță de guvernare cu Alianța DA (PD și PNL) și UDMR.

Președintele Traian Băsescu se referea mai târziu la acest episod ca ,,soluția imorală PUR”.

În 2005, PUR își schimbă numele în Partidul Conservator. PC rămâne la guvernare timp de 2 ani. În 2006, vine verdictul CNSAS pentru Dan Voiculescu: colaborator al Securității. În același an, PC iese de la guvernare.

Istoria PC nu se oprește însă aici. În 2008, PC-ul se întoarce la prima dragoste: PSD și candidează pe aceeași listă la alegerile parlamentare și europarlamentare. 

În 2010, Partidul Conservator intră cu PNL în Alianța de Centru Dreapta și ulterior ia naștere celebrul USL, care câștigă alegerile parlamentare din 2012 cu aproape 70%.

Important de spus este că ponderea parlamentară a PUR/PC a fost, de fiecare dată, mai importantă decât ponderea sa electorală. Partidul era cotat în sondaje, de obicei, sub pragul parlamentar. Dar de fiecare dată reușise să intre pe listele unui partid mai mare. Aceasta e definiția precisă a unui partid-balama de clasă: nu câștigi voturi proprii, câștigi poziție de negociere. 

UNPR: 33 de voturi în căutarea unui stăpân

Povestea UNPR începe cu o problemă de aritmetică și se termină cu o lecție despre morala politic. Sau, mai degrabă, despre absența ei.

După alegerile din 2009, PDL și Traian Băsescu câștigaseră prezidențialele, dar nu și o majoritate parlamentară confortabilă. PSD era prea mare ca să fie ignorat, dar în opoziție prea mare cu Băsescu pentru a fi cooptat. UDMR era la guvernare, dar insuficient numeric.

Soluția a venit printr-un fenomen de migrație parlamentară accelerat. Începând din 2008–2009, mai mulți parlamentari de la PSD, PC și chiar PNL au abandonat partidele de proveniență și s-au constituit ca grup independent, gravitând în jurul fostului senator PSD Gabriel Oprea. 

Oprea era General în rezervă, senator PSD, om al instituțiilor. Și, nu în ultimul rând, un bun negociator. 

La 1 mai 2010, grupul de independenți s-a constituit în partid. Zi aleasă cu simț poetic. Ziua Muncii, pentru un partid al oamenilor gata să muncească pentru oricine plătea mai bine.

Așa că UNPR a fost dispus să ofere majoritate parlamentară pentru PDL. Drept recompensă, a primit imediat Ministerul Apărării pentru Oprea. UNPR a participat la guvernare până în 2012 alături de PDL și UDMR.

Ulterior, când PSD a câștigat alegerile din 2012 și își doreau și ei sprijinul celor 33 de parlamentari UNPR, Oprea a primit Ministerul Internelor și funcția de vicepremier. 

Biletul fusese vândut de două ori. Aceasta se numește, în politologie, flexibilitate strategică. În limbaj comun, se numește altfel.

Ceea ce este cu adevărat instructiv la cazul UNPR nu e mecanismul în sine. Ci precedentul pe care l-a creat. Înainte de 2010, constituirea unui partid direct în Parlament, din parlamentari aleși pe listele altora, era considerată o ciudățenie. După 2010, a devenit o opțiune foarte des folosită. O lacună legislativă transformată în strategie.

PLR/ALDE: un drum dus-întors cu clasa întâi

Dacă UNPR a fost un partid construit de jos în sus, prin migrare individuală de parlamentari, în 2014 avem o altă situație. Un lider important, cu greutate și carieră, pleacă și ia cu el o bucată din partid. 

În februarie 2014, fostul premier Călin Popescu Tăriceanu a demisionat din PNL cu o motivație politică explicită: conducerea liberală decidea să iasă din USL.

La scurt timp, fotoliul de președinte al Senatului se eliberează prin demisia lui Crin Antonescu. Așa că în locul său este instalat în martie 2014 Tăriceanu, acum senator independent, care păstrase relații foarte bune cu premierul de la acea vreme: Victor Ponta. 

Călin Popescu Tăriceanu împreună cu alți liberali cu suflet social-democrat înființează Partidul Liberal Reformator în iulie 2014. La doar un an, PLR-ul fuzionează cu nimeni altul decât deja celebrul PC. 

Împreună, formează ALDE (Partidul Alianța Liberalilor și Democraților). Avem, practic, două balamale care s-au unit pentru a forma o balama mai mare.

La alegerile din 2016, ALDE a intrat în Parlament cu 6%. Se aliază imediat cu PSD pentru o guvernare prosperă. Obțin patru ministere și mențin funcția de Președinte al Senatului pentru Tăriceanu. 

Timp de trei ani, ALDE a jucat rolul partenerului junior fidel, până în 2019. Atunci, cu simțul oportunității bine calibrat, au rupt protocolul cu PSD și au contribuit la dărâmarea Guvernului Dăncilă. 

La alegerile din 2020, ALDE nu a mai trecut pragul electoral. 

Doi ani mai târziu, fiii rătăcitori s-au întors acasă. PNL a fuzionat cu ALDE. Cercul era complet. Călătoria dus-întors a durat cam opt ani.

Tabloul balamalelor posibile din 2026

Ajungem astfel în blocajul din 2026. 

În momentul de față, în Parlament avem 129 de parlamentari PSD, 90 AUR, 74 PNL, 59 USR, 32 UDMR, 17 minorități naționale, 12 PACE, 15 SOS, 14 POT, 22 neafiliați. 

Pragul de învestitură e 233 de voturi. PNL+USR+UDMR+minoritățile au împreună 181. PSD cu UDMR și minoritățile au 177 de voturi.

Candidații la rolul de balama în 2026 sunt mai diverși ca niciodată. 

Grupul neafiliaților (22) e cel mai mobil, dar și cel mai lipsit de coeziune. POT e deja scindat în grupuri și grupulețe. O parte dintre aceștia chiar au refuzat votarea moțiunii, deși o semnaseră. PACE Întâi România e format din 12 senatori cu un profil suveranist.

George Simion conduce și el un partid cu 90 de mandate și o disciplină internă care nu e monolitică. Câteva ruperi din AUR, în schimbul unor funcții concrete, ar genera o ironie greu de egalat.

Conform surselor politice și stenogramelor apărute, nici unii liberali nu sunt prea fericiți cu trecerea în opoziție. Așa că nu este exclus că apară un ALDE 2.0 care să ajute la formarea unei majorități cu PSD-ul. Din interes național, nu de altceva.

Să plece oameni din PSD pentru a forma o majoritate cu PNL-ul lui Ilie Bolojan, mai greu de crezut. În plus, PNL-ul pare că nu își mai dorește să revină la guvernare și vrea să se consolideze în opoziție. Sau, cel puțin, asta spun ei acum. 

Scăpăm de partidele-balama?

În lipsa unei soluții care să vină de la Cotroceni, unde președintele mediază intens, rezolvarea ar putea veni din Parlament prin migrări. Într-un fel sau altul, criza se va rezolva. Anticipatele sunt un scenariu extrem de improbabil.

Ce nu se va rezolva e întrebarea mai profundă: de ce produce sistemul românesc, cu regularitate cronometrică, partide-balama? 

Răspunsul stă în caracterul oamenilor politici? Sau în structură? Mandate câștigate pe liste de partid fără răspundere individuală față de alegători, legislație permisivă față de migrarea parlamentară, absența consecințelor electorale pentru traseism și o cultură politică în care loialitatea față de oameni și de rețele primează față de loialitatea pentru doctrine și programe.

Atât timp cât aceste condiții structurale rămân neschimbate, ,,balamaua” va fi o constantă în politica românească.