Casa dintre lumi (III). Aceeași coadă: continuitatea, cea mai frumoasă poveste

Vara aceasta am ajuns din nou în satul care m-a făcut să-mi promit că mă voi întoarce. Încă de la prima vizită am știut că este un loc, departe de lumea dezlănțuită, pe care vreau să-l mai trăiesc. Anul trecut aveam deja vacanța planificată aici. A fost însă un an cu ceva încercări, un an care a schimbat multe dintre planurile mele. Întâi am amânat plecarea, convinsă că voi găsi un moment mai potrivit. Apoi am anulat-o de tot. Pur și simplu, au existat lucruri mult mai importante decât o vacanță.

Brutăria

În prima dimineață am pornit spre brutăria pe care o descoperisem cu doi ani în urmă. Nu știam ce voi găsi, dar speram, într-un fel greu de explicat, că unele lucruri rămăseseră neschimbate.

Brutăria era exact așa cum mi-o aminteam. Vitrinele erau pline, în fața tejghelei se formase deja o coadă, iar mirosul de pâine caldă și de produse proaspăt scoase din cuptor făcea aproape imposibilă alegerea.

Anii petrecuți în ospitalitate m-au învățat să privesc altfel locurile în care ajung. Observ în continuare arhitectura, peisajele sau preparatele, dar atenția îmi este atrasă tot mai des de oamenii care le dau viață, de echipe și de felul în care lucrează împreună.

Cea mai mare bucurie mi-au adus-o însă femeile din spatele tejghelei. Erau aceleași pe care le văzusem și cu doi ani în urmă. În ospitalitate vorbim adesea despre oaspeții care revin și mai rar despre echipele care rămân. Într-o industrie în care oamenii pleacă și vin atât de des, continuitatea spune uneori cea mai frumoasă poveste.

Dincolo de etichete

După ce am ales câteva produse de patiserie, mi-am dat seama că îmi doream și un iaurt. M-am îndreptat spre frigiderul din colțul brutăriei, hotărâtă să găsesc ceva pe gustul meu.

Numai că, fiind într-un sătuc aproape uitat de lume din Grecia, toate etichetele erau scrise în greacă, limbă pe care nu pot spune că am studiat-o vreodată. Ochelarii de soare îi aveam, bineînțeles, la mine. Pe ei reușesc să nu-i uit aproape niciodată, mai ales în zilele însorite. Cei de vedere însă rămân, de multe ori, pe cine știe unde. Exact asta se întâmplase și în dimineața aceea. Pentru niște etichete scrise cu litere atât de mici chiar aș fi avut nevoie de ei.

Dincolo de cuvinte

M-am apropiat de tejghea și am încercat să-i explic uneia dintre doamne ce fel de iaurt căutam. Mi-a răspuns cu un zâmbet și cu câteva cuvinte pe care nu le-am înțeles. Apoi a început să scoată din frigider, unul câte unul, diferitele sortimente de iaurt. Le așeza pe tejghea, iar eu încercam, fără prea mult succes, să descifrez etichetele scrise cu litere atât de mici.

După câteva încercări, s-a oprit pentru o clipă, a zâmbit și mi-a arătat ceva ce îmi scăpase până atunci. Pe fiecare cutie era desenată, discret, o vacă, o capră sau o oaie. Dintr-odată, alegerea a devenit foarte simplă. De fapt, nimic nu se schimbase față de acum doi ani. Doamna din fața mea știa în continuare doar câteva cuvinte în engleză, iar eu niciunul în greacă. Și totuși, în mai puțin de două minute, reușiserăm să ne înțelegem perfect.

Ce înseamnă, de fapt, ospitalitatea

Am ieșit din brutărie cu iaurtul în mână și cu mult mai multe întrebări decât atunci când intrasem. Ce făcuse ca, după doi ani, să-mi amintesc atât de bine oamenii din acel loc? De ce îmi rămăseseră în minte câteva minute petrecute în fața unui frigider cu iaurturi? Și de ce aveam senzația că tocmai primisem una dintre cele mai frumoase lecții despre ospitalitate?

Răspunsul a venit aproape imediat. Nu era despre iaurt și nici despre faptul că nu vorbeam aceeași limbă. Era despre intenție. Doamna din fața mea nu căuta cuvintele potrivite ci căuta o modalitate prin care să mă ajute.

Privind în urmă la scena de câteva minute mai devreme mi-am dat seama că nu descopeream un mod nou de a face ospitalitate. Îl recunoșteam.

Limbile străine sunt importante în industria în care lucrez. Ele fac întâlnirea dintre oameni mai ușoară. Îmi doresc ca fiecare membru al echipei noastre să poată comunica cu oaspeții cât mai bine, indiferent de limba pe care o vorbesc.

În toți anii petrecuți la Transylvanian Inn am întâlnit colegi care vorbeau foarte bine engleză și alții care știau doar câteva expresii. Am învățat că diferența nu o face doar vocabularul. O face în felul în care îl privești pe omul din fața lor și în disponibilitatea de a găsi, împreună cu el, o soluție.

In dimineața aceea, într-o brutărie dintr-un sat grecesc, mi-am amintit că există un limbaj care vine înaintea tuturor celorlalte. Și că el poate fi înțeles oriunde în lume. Intenția sinceră de a-l ajuta pe celălalt.

Aceeași coadă

Astăzi dimineață am mers din nou la aceeași brutărie. Erau aceleași doamne, aceeași coadă și forfota care mă bucură de fiecare dată. Știu câtă muncă, câtă grijă și câte zile începute devreme se ascund în spatele unei cozi care înaintează încet. Mă bucur de fiecare dată când văd un loc din ospitalitate plin de oameni. Mai ales când este un loc aparent simplu, dar care și-a câștigat, în timp, încrederea.

Astăzi am plecat cu o cafea și un croasant. Mâine dimineață voi merge din nou și știu că voi găsi coadă în fața vitrinelor pline. Sper ca, peste alți doi ani, să găsesc aceeași grijă pentru oameni, aceeași forfotă și aceeași bucurie în fața acestei brutării.

Despre autor

Laura Cioc devenea, la doar 24 de ani, cea mai tânără directoare de sucursală bancară din România. Era perioada în care sistemul bancar românesc se transforma rapid, iar ascensiunile profesionale de acest tip erau rare și spectaculoase. Laura nu doar că a reușit, ci a făcut-o într-o perioadă în care puține femei atât de tinere primeau responsabilități atât de mari. Au urmat peste două decenii în lumea corporațiilor, sute de oameni coordonați, obiective, ședințe și provocări.

Astăzi este administrator și co-proprietar al Transylvanian Inn, unul dintre cele mai apreciate refugii turistice din România. Pe blogul său personal vorbește despre cărți, despre vulnerabilitate, despre femei, despre schimbare și despre căutarea echilibrului. Scrie despre sindromul impostorului, despre curajul de a o lua de la capăt la 50 de ani și despre oamenii care i-au atins sufletul. Povestea completă Laurei o puteți citi aici.