Spectacol, rafinament, telefoane și Osman Pașa la apartamentul 104. Ovidiu Neacșu, „Bucureștiul povestit”, prezintă istorisiri de pe Calea Victoriei

Unele dintre clădirile emblematice au dispărut complet. Altele au rămas, dar funcția lor s-a schimbat. Pe locul Grădinii Oteteleșanu se află Palatul Telefoanelor. În locul vechiului Teatru Național stă actualul Hotel Novotel. Magazinele Socec și Galeries Lafayette nu mai funcționează de mult, iar hotelurile care cândva defineau strada au trecut prin schimbări, reconstrucții și dispariții.

Calea Victoriei, înainte de a fi strada magazinelor și hotelurilor

Ovidiu Neacșu, fondatorul „Bucureștiul Povestit”, explică ce făceau oamenii atunci când nu existau mall-uri, cinematografe, restaurante moderne sau centre comerciale. El dă exemplul prăvăliilor ce ocupau parterele, vorbește despre hotelurile ce ofereau cazare și restaurante, despre cafenelele ce deveneau locuri de întâlnire. De asemenea, grădinile de vară și teatrele aduceau spectacole pentru un public din ce în ce mai numeros.

„Calea Victoriei este un spațiu în care, de-a lungul timpului, s-au succedat case de locuit, reședințe, magazine, hanuri și hoteluri. În secolul al XIX-lea, strada devenise deja unul dintre cele mai importante locuri ale vieții publice bucureștene. Căci multe dintre clădirile impresionante de pe Calea Victoriei nu au fost construite doar ca locuințe sau sedii reprezentative. Parterul comercial era esențial. Acolo era partea clădirii care atrăgea public, clientelă și producea bani”, spune specialistul.

Pe măsură ce Bucureștiul se moderniza, prăvăliile au început să fie completate de hoteluri, restaurante, cafenele, teatre și magazine universale. Calea Victoriei devenea o destinație în sine, pas cu pas.

Grădina Oteteleșanu, locul unde mergea lumea bună la petreceri

Unul dintre cele mai bune exemple este zona în care astăzi se află Palatul Telefoanelor. Cu mai bine de un secol în urmă, aici se aflau casele și grădina familiei Oteteleșanu. În anii 1860, casa lui Iancu Oteteleșanu și a soției sale, Elena, era un loc cunoscut al vieții mondene bucureștene. Cele șapte saloane ale casei găzduiau baluri și serate la care venea protipendada Capitalei. Spațiul și-a păstrat funcția și după dispariția familiei. Imobilul a fost ulterior închiriat unor antreprenori, care au transformat fosta reședință într-un local cu restaurant, cafenea și sală de concerte, iar grădina din spate a devenit un spațiu de spectacole și de întâlnire. 

Ovidiu Neacșu prezintă ceea ce se întâmpla în casa Oteteleșanu și spune că „în acest caz există conceptul de casă deschisă. Era primită lumea, se mânca o supă, se cânta ceva. Era un loc pentru înalta societate”.

Teatrul Național și orașul care ieșea la spectacol

În imediata apropiere se afla vechiul Teatru Național. Clădirea nu mai există astăzi. Teatrul a fost inaugurat în 1852 și a devenit unul dintre marile repere culturale ale Bucureștiului. Fotografiile epocii surprind o zonă mult mai puțin construită decât cea de astăzi. În jurul teatrului existau spații deschise, grădini și clădiri care au dispărut treptat.

„Teatrul Național a fost distrus în timpul bombardamentelor din 1944-1945 și nu a mai fost reconstruit în forma sa originală. Pe locul său se află astăzi Hotelul Novotel, între actualul Palat al Telefoanelor și clădirea Adriatica”, spune specialistul.  

Frascati, Constantin Tănase și Josephine Baker

Complexul Frascati a fost și el legat de restaurante, spectacole și viață artistică. De asemenea, are o importantă legătură cu actorul Constantin Tănase. Trupa sa, Cărăbuș, a devenit una dintre cele mai cunoscute instituții de divertisment ale Bucureștiului interbelic. Ovidiu Neacșu spune că celebrul artist l-a rugat pe arhitectul Edmond van Saanen Algi, în 1913, să îi proiecteze un teatru de vară pe un teren trapezoidal de pe actuala stradă a Academiei. Arhitectul ar fi desenat două grădini laterale și o scenă, iar Constantin Tănase ar fi remarcat că ansamblul semăna cu aripile și capul unui cărăbuș.

Tot de numele actorului și de Calea Victoriei se leagă și întâlnirea Bucureștiului interbelic cu Josephine Baker. Dansatoare, cântăreață și actriță americană, ea a fost una dintre cele mai mari vedete de music-hall din Europa în anii 1920. Costumul din banane pe care l-a purtat în numărul „Danse sauvage” a devenit celebru. În 1927, Constantin Tănase a văzut-o la Paris. Un an mai târziu, dansatoarea americană era prezentată publicului bucureștean în spectacolul „Negru pe alb”. „Ea era deja o vedetă internațională, iar cele două reprezentații au avut un succes enorm. Evenimentul arată cât de conectat era Bucureștiul interbelic la circuitele culturale europene și cât de repede puteau ajunge aici mode noi de spectacol”, punctează ghidul.

Mai puțin a Paris și mai mult a America

Imaginea tradițională a Bucureștiului de la începutul secolului al XX-lea este cea a „Micului Paris”. Influența franceză era puternică în arhitectură, modă, gastronomie și cultură. În perioada interbelică însă, potrivit lui Ovidiu Neacșu, apare o schimbare. „Automobilul devine tot mai vizibil. Reclamele se înmulțesc. Apar neoane, vitrine moderne. Iar în locul cafenelei tradiționale apare și o formă nouă de consum, anume bufetul automat”, spune el.

Specialistul descrie interioarele localurilor ca pe mici spectacole tehnologice. Dozatoarele, caruselele de prăjituri, instalațiile electrice și luminile atrăgeau publicul fascinat de transformările vremii. „Mai mult decât mâncare, astfel de locuri ofereau senzația de modernitate, de America. SUA devenea o nouă sursă de modele urbane, comerciale și culturale”, subliniază ghidul.

Palatul Telefoanelor sau când tehnologia a înlocuit o grădină celebră

Cea mai spectaculoasă dovadă a acestei schimbări este Palatul Telefoanelor. În 1933, pe locul terasei Oteteleșanu, era finalizată clădirea care a devenit una dintre cele mai recognoscibile construcții moderne ale Bucureștiului. Proiectul îi aparține arhitecților Louis Weeks, Walter Froy și Edmond van Saanen Algi, iar clădirea are structură metalică și aproximativ 52,5 metri înălțime. Este un simbol al modernismului și al perioadei interbelice.  Lucrările au început în 1931, iar structura metalică a fost realizată de Uzinele de Fier și Domeniile Reșița, cu aproximativ 872 de tone de oțel. 

„Pentru Bucureștiul de atunci, clădirea era enormă. A rămas cel mai înalt edificiu din București până în anii 1970, când recordul a fost depășit de Hotelul Intercontinental. Palatul Telefoanelor era un simbol al unei lumi care se schimba. În locul unei grădini unde se întâlneau artiști, scriitori și oameni ai elitei apărea o clădire dedicată comunicațiilor”, spune Ovidiu Neacșu.

Odeon și o invenție care îi surprinde și astăzi pe arhitecți

Nu doar Palatul Telefoanelor ascunde tehnologie în spatele unei fațade elegante. Teatrul Odeon, cunoscut inițial drept Teatrul Comedia, a fost inaugurat în 1911. Ansamblul a fost proiectat de Grigore Cerchez, iar teatrul avea un planșeu glisant care permitea transformarea spațiului. Un asemenea mecanism era o demonstrație de inginerie. Teatrul a supraviețuit până astăzi, deși bombardamentele din 1945 au afectat atât sala, cât și corpurile laterale ale ansamblului. 

„Faptul că mecanismul continuă să funcționeze este una dintre cele mai spectaculoase dovezi că Bucureștiul interbelic era mult mai tehnologic decât ne imaginăm uneori”, spune Ovidiu Neacșu. 

Tavanul glisant al Sălii Majestic putea fi deschis complet, astfel încât sala să fie transformată într-un spațiu aerisit. Sistemul său tehnic este încă funcțional. În 2002, mecanismul a fost reparat în cadrul lucrărilor ample de renovare ale teatrului.

Hotelul Continental și povestea lui Osman Pașa

Pe aceeași stradă au apărut și hoteluri tot mai sofisticate, care deveneau la rândul lor repere ale vieții bucureștene. Calea Victoriei atrăgea aristocrația și oamenii care veneau la spectacole sau la cumpărături, dar și vizitatori străini, diplomați, oameni de afaceri și personalități politice. Unul dintre cele mai cunoscute era Grand Hotel Brofft, aflat în fața vechiului Teatru Național, pe locul actualului Grand Hotel Continental. Hotelul fusese deschis în jurul anului 1850 de belgianul Charles Brofft și era considerat unul dintre cele mai elegante și bine dotate din Capitală. Camerele aveau lavoar și toaletă, iar restaurantul franțuzesc contribuia la imaginea unui hotel modern, inspirat de moda pariziană. 

Printre cei care au trecut pragul hotelului s-a numărat inclusiv Prințul Napoleon, vărul lui Napoleon al III-lea. Însă unul dintre cele mai cunoscute episoade din istoria hotelului s-a petrecut în timpul Războiului de Independență. După capitularea armatei otomane la Plevna, în noiembrie 1877, Osman Pașa, comandantul trupelor otomane din bătălia, a ajuns prizonier la București și a fost găzduit în apartamentul 104 al hotelului. 

„Potrivit unei povești, Osman Pașa ar fi stat la fereastra camerei sale atunci când trupele române victorioase au trecut pe Podul Mogoșoaiei și l-ar fi salutat pe Carol I, aflat în fruntea lor”, declară ghidul. 

Socec și Galeries Lafayette sau când Calea Victoriei a primit un „mall”

În partea comercială a poveștilor de pe Calea Victoriei se remarcă Socec. Compania avea legături cu industria tipografică și comerțul cu carte, iar clădirea sa de pe Calea Victoriei a fost transformată într-un spațiu comercial mult mai mare. De asemenea, în perioada interbelică, aici a funcționat Galeries Lafayette, unul dintre cele mai mari și mai luxoase magazine universale din București. „Magazinul oferea o experiență de cumpărături apropiată de modelele occidentale. Avea lifturi, spații mari de expunere și o varietate de produse”, spune specialistul. 

Ovidiu Neacșu specifică faptul că arhitectura începea să fie construită și pentru consumator. „Fațada trebuia să atragă privirea, vitrinele trebuiau să prezinte marfa, iar spațiul interior trebuia să ofere o experiență nouă cumpărătorului. Parterul comercial devine una dintre cele mai importante componente ale unei clădiri de pe Calea Victoriei. Strada începea să funcționeze ca o vitrină a Bucureștiului modern”, adaugă el.

Macca-Vilacrosse, un pasaj făcut ca să aducă oamenii la magazine

Pe măsură ce comerțul se dezvolta, se punea accent și pe pasaje, galerii și clădiri concepute astfel încât oamenii să circule cât mai mult printre magazine. Calea Victoriei și zona Lipscani formau împreună unul dintre cele mai importante nuclee comerciale ale Capitalei, iar Pasajul Macca-Vilacrosse este un exemplu foarte bun pentru felul în care arhitectura era pusă în slujba comerțului.

Pasajul Macca-Vilacrosse a fost construit în 1891, într-o zonă care făcea legătura între Calea Victoriei și centrul comercial al Lipscanilor și este un spațiu gândit pentru activități comerciale. „Scopul este să-i lași pe oamenii cu bani care vin de la bancă să treacă pe lângă multe prăvălii, în drumul lor către Calea Victoriei”, explică Ovidiu Neacșu.

O stradă celebră și victorioasă

Modernizarea, schimbările, toate au venit și cu un preț. Unele clădiri au fost distruse de război. Altele au fost demolate pentru lărgirea străzii sau pentru noi proiecte urbanistice. Unele au fost înlocuite cu construcții comuniste, iar altele au fost transformate până când și-au pierdut aproape complet aspectul inițial.

Palatul Telefoanelor a înlocuit terasa Oteteleșanu. Teatrul Național a dispărut după bombardamente. Socec nu mai există, iar hotelurile și magazinele care au definit Calea Victoriei interbelică au trecut prin transformări succesive.

Pe Calea Victoriei au existat case aristocratice și grădini de vară, librării și magazine universale, sedii de bănci și companii de tot felul. Aici veneau turiști și diplomați, artiști și scriitori, negustori și oameni care voiau pur și simplu să vadă ce era nou. Aici puteai merge la Capșa, la teatru, puteai cumpăra haine și cărți, puteai schimba bani sau puteai lua masa. 

„Calea Victoriei nu a avut o singură epocă de aur. A avut multe vieți”, punctează Ovidiu Neacșu.