Floreasca, de la mahala și hipodrom la un oraș-grădină cu note muzicale. Ana Rubeli, fondatoarea „Aici a stat”, spune povestea străzilor cu nume de compozitori din București

Povestea cartierului Floreasca este una veche și complicată. Cartierul a trecut, în decurs de câteva generații, prin transformări importante. A fost o zonă aflată la marginea orașului, cu gropi de nisip, terenuri umede și locuințe sărace, apoi un cartier construit în perioada comunistă pe un model de oraș-grădină și, în prezent, una dintre zonele importante ale Bucureștiului contemporan. 

Ana Rubeli, fondatoarea Asociației Culturale Aici a Stat, a organizat un tur printre aceste povești în cadrul Sound District Floreasca. Festivalul, aflat la prima ediție în 2026 și desfășurat în perioada 11 – 12 septembrie, a pus în valoare Parcul Verdi și străzile care poartă numele unor compozitori prin numeroase scene pentru concerte, recitaluri și alte evenimente culturale. Peste 400 de artiști au participat la mai mult de 40 de concerte și momente muzicale.

De unde vine numele Floreasca?

Răspunsul vine din istoria vechii moșii a familiei Florescu. „Zona era legată de moșia Florești. Familia s-a numărat printre vechile familii boierești din Țara Românească, cu o prezență de-a lungul mai multor secole și cu legături importante cu lumea politică și administrativă a țăriii”, explică Ana Rubeli. În secolele XVII-XVIII, membri ai familiei au ocupat dregătorii și au avut legături cu familii boierești și cu familia domnitorului Constantin Brâncoveanu. Istrate Florescu, de exemplu, era văr cu Brâncoveanu, iar urmașii săi au deținut proprietăți importante în jurul Bucureștiului. O parte a acestor proprietăți se afla în zona Florești, la nord de oraș, teritoriu care avea să dea ulterior numele cartierului Floreasca.

Iar imaginea de astăzi a cartierului este însă foarte diferită de cea a zonei de la începutul secolului XX. „Sunt foarte multe povești asociate cu cartierul Floreasca. Una dintre ele este cea a gropilor de nisip. Dincolo de baltă a fost și o astfel de zonă. Nisipul era folosit pentru extracție, pentru a face cărămizi. Foarte multe zone periferice din București au avut astfel de gropi, pentru a obține materiale de construcții pentru case”, spune Ana Rubeli. 

Floreasca se afla atunci într-o zonă de margine a orașului. Imaginea cartierului era departe de eleganța pe care o asociem astăzi cu numele său. Exploatările erau întâlnite în mai multe zone de la marginea Bucureștiului. Nisipul și lutul erau extrase pentru activitățile de construcție, iar după încheierea exploatării rămâneau excavații în teren. Unele dintre gropi au fost ulterior folosite ca spații pentru depozitarea gunoiului sau au fost ocupate de locuințe improvizate și așezări sărace.

„Mahalaua Floreasca”

Cuvântul „mahala” provoacă și astăzi reacții. „Iar când vine vorba de Floreasca, mulți se întreabă cum poate un cartier considerat astăzi luxos să fi fost cândva o mahala? Dar «mahala» nu înseamnă neapărat ceva periferic urât. Periferia, cum se întâmplă și în prezent, se schimbă, tot timpul migrează în funcție de creșterea nucleului orașului. Pe măsură ce Bucureștiul se extindea, ceea ce fusese cândva periferie putea deveni parte din orașul propriu-zis. Zonele aflate la margine erau absorbite treptat de noul țesut urban, iar vechea limită a orașului se muta mai departe”, subliniază fondatoarea Aici a stat. 

Cuvântul are o istorie veche, dar cu timpul, a căpătat un sens peiorativ în limba română. Originea cuvântului este din spațiul otoman și reprezintă cartier sau suburbie organizată în jurul unui reper. „Oamenii se adunau în zona unei biserici, pe lângă o casă boierească sau un punct identitar”, explică istoricul.

În Bucureștiul de altădată, mahalaua era o formă de organizare a orașului. Primele comunități de acest tip au apărut în jurul unor edificii importante sau prin alipirea unor comunități rurale. O mahala nu era neapărat o zonă uniform săracă și nici nu desemna automat un loc degradat. „Era un cartier cu o anumită identitate și cu o comunitate în jurul căreia se organiza viața locală”, subliniază Ana Rubeli.

Lacul care a schimbat Floreasca 

Un alt moment important în transformarea cartierului a fost amenajarea Lacului Floreasca. El face parte din sistemul de lacuri amenajat în nordul Bucureștiului în perioada interbelică. Amenajările hidrotehnice din anii 1930 au modificat această parte a orașului. Tot atunci au fost amenajate, în etape, lacurile Băneasa, Herăstrău și Tei. Iar lucrările au continuat ulterior și în alte zone ale Bucureștiului. 

Lacul a intrat și în viața de zi cu zi a bucureștenilor. „Pe timp de vară, oamenii se scăldau în Lacul Floreasca, iar pe timp de iarnă, când îngheța, era bun pentru patinaj. Chiar eu îmi amintesc când, în copilărie, veneam aici cu patinele”, detaliază Ana Rubeli. 

Hipodromul și viața mondenă

La începutul perioadei interbelice, în această parte a Bucureștiului au existat chiar două hipodromuri. Cursele de cai câștigau tot mai mult public, iar zona Floreasca devenise unul dintre locurile importante ale vieții sportive a Capitalei.

Hipodromul Floreasca a fost construit în perioada 1922 – 1923, pe partea înaltă a platoului Floreasca, după planurile arhitectului Paul Smărăndescu. Aparținea Societății Naționale pentru Îngrijirea Cailor de Rasă și găzduia curse de galop și trap. 

Mai la sud, către Șoseaua Ștefan cel Mare, se afla un al doilea hipodrom ce aparținea Societății Anonime Române pentru Încurajarea Calului de Trap și Obstacole, TROB. Acesta a avut însă o existență scurtă, căci în 1924 societatea a fost lichidată, iar hipodromu a fost desființat. O parte din teren a fost parcelată, iar pe amplasamentul său a apărut ulterior Velodromul Floreasca. La începutul anilor 1950, în aceeași zonă avea să fie amenajat Complexul Sportiv Dinamo. 

Hipodromul Floreasca a continuat să funcționeze și a devenit un loc al competițiilor hipice și unul al sociabilității bucureștene. În anii 1930, criza economică și problemele de administrare i-au afectat însă activitatea. În 1935 a existat o încercare de relansare, în contextul manifestărilor „Luna Bucureștilor” și a fost organizată prima cursă internațională. Doi ani mai târziu, în 1937, hipodromul a fost închis, iar cursele au continuat la Băneasa. 

După război, pe fostele terenuri hipice au apărut noi amenajări sportive și construcții, iar dezvoltarea cartierului Floreasca a schimbat treptat imaginea întregii zone.

Floreasca și marele experiment urbanistic al anilor ’50

Una dintre cele mai mari schimbări din istoria cartierului vine după instaurarea regimului comunist. În anii ’50, vechile terenuri periferice și zonele cu locuințe modeste intră într-un amplu proces de sistematizare. Apar blocuri de locuințe, sunt introduse sau extinse rețelele de apă și canalizare, sunt amenajate străzi și spații verzi. Cartierul începe să fie gândit ca un ansamblu urban.

„Și toate articolele din presa vremii subliniază faptul că aici a venit regimul și a salvat de mizerie locuitorii capitalei. Dar contează foarte mult cum construiești discursul, astfel încât să poți face propaganda să se răspândească”, adaugă istoricul. Căci articolele de atunci prezentau transformarea cartierului ca pe o demonstrație a avantajelor noului regim. Acest tip de discurs era specific în epoca sistematizării, dar nu numai. Propaganda oficială prezenta schimbarea periferiei drept o formă de modernizare și de creștere a nivelului de trai. „Transformarea urbană poate fi reală, iar modul în care este prezentată poate fi, în același timp, propagandistic în favoarea unui regim ce avea și alte acțiuni și scopuri”, punctează fondatoarea Aici a stat.

Iar ideea era aceea a unui cartier care să ofere locuitorilor apartamente și servicii de care aveau nevoie în apropierea casei. Era o formă de planificare urbană integrată. Iar Floreasca ajunge să aibă o nouă identitate. Mahalaua cu case modeste, maidane și terenuri neconstruite este înlocuită treptat de cartierul de blocuri, cu străzi, școli, spații verzi și servicii. 

Orașul-grădină dintre blocuri

Planurile pentru noul cartier includeau și spații verzi și locuri destinate comunității. În centrul cartierului era prevăzut o școală, un parc cu fântâni, statui, terase și spații pentru copii. „Ideea de spațiu verde a rămas importantă în dezvoltarea zonei. Ceea ce se vede și astăzi. Acest cartier urmează modelul unui oraș-grădină. De asemenea, materiale de construcție sunt unele mai trainice, volumetria este una mai domoală, mai prietenoasă cu oamenii. Nu simți că ești baricadat de niște ziduri înalte”, explică Ana Rubeli. 

Conceptul de „oraș-grădină” presupune o relație mai echilibrată între clădiri, spații verzi și locurile în care oamenii își petrec timpul în afara locuinței. În cazul cartierului Floreasca, ideea se vede în felul în care blocurile au fost așezate în raport cu spațiile verzi și cu străzile.

Astfel, în același spațiu se suprapun mai multe etape ale orașului. Au existat aici case și parcele care aparțineau vechii periferii bucureștene, apoi au apărut primele ansambluri de blocuri socialiste, au urmat intervenții și transformări succesive. Iar în ultimele decenii au apărut clădiri de birouri, locuințe noi și proiecte imobiliare care au schimbat din nou imaginea zonei. „Floreasca este astăzi rezultatul unor straturi succesive. O casă veche poate sta în apropierea unui bloc construit în anii ’50, iar la câteva străzi distanță poate apărea o clădire contemporană de birouri”, adaugă Ana Rubeli. 

De ce Mozart, Verdi, Bizet și Chopin?

Istoria Floreascăi mai are un strat. Acesta poate fi citit pe plăcuțele stradale. În 1948, nomenclatorul stradal al Bucureștiului a fost reorganizat. Iar 13 străzi din Floreasca au primit numele unor compozitori europeni. În alte zone ale Bucureștiului, străzile au primit în aceeași perioadă nume de scriitori, artiști, militari sau activiști.

În Floreasca Mozart, Bach, Verdi, Bizet, Chopin, Ceaikovski, Rahmaninov, Strauss, Rossini, Glinka, Puccini și Béla Bartók sunt astăzi parte din geografia cartierului. Unele dintre străzi au rămas în zona vechii parcelări, altele au ajuns să delimiteze sau să traverseze ansamblul de locuințe construit în anii ’50. 

Faima lui „Carmen” și toate stilurile lui Mozart

Georges Bizet este cunoscut pentru „Carmen”, opera care a făcut ca numele compozitorului francez să ajungă în repertoriul universal. „Toreadorul” și „Habanera” sunt unele dintre cele mai cunoscute fragmente ale operei internaționale. „Georges Bizet a avut însă o viață foarte scurtă. S-a născut în 1838 și a murit în 1875, la numai 36 de ani. El nu a mai apucat să vadă succesul internațional al operei sale”, spune Ana Rubeli.

În cazul lui Wolfgang Amadeus Mozart, în 2026 se împlinesc 270 de ani de la nașterea lui. El este unul dintre cei mai cunoscuți compozitori ai tuturor timpurilor. Povestea sa este a unui copil-minune. Călătoriile din copilărie l-au pus în contact cu mai multe centre muzicale și cu stiluri diferite. Fondatoarea „Aici a stat” spune că „a incorporat în muzica sa toate aceste tradiții muzicale din numeroase orașe europene”. 

Când Strauss a ajuns la București

Frédéric Chopin s-a născut în Polonia și a devenit o figură importantă ale romantismului muzical european, în special prin creația sa pentru pian. Muzica lui a ajuns în București cu mult înainte ca strada care îi poartă numele să facă parte din peisajul Floreascăi. În 1847, Franz Liszt, pianist ungar, a susținut concerte în Capitală, iar în repertoriul său s-a aflat și o mazurcă de Chopin. 

Johann Strauss este, dintre compozitorii ale căror nume se găsesc pe străzile din cartierul Floreasca, unul dintre cei care chiar au ajuns la București. A venit în capitală la sfârșitul anului 1847, în timpul primului său mare turneu. A susținut mai multe concerte și seri dansante. A revenit apoi în februarie 1848, iar în timpul șederii sale a compus inclusiv „Marien-Quadrille”, dedicată prințesei Maria Bibescu, în care a introdus influențe românești.

Béla Bartók, compozitor maghiar, a avut o relație și mai apropiată cu România. El a cercetat muzica tradițională românească și a colectat cântece populare. Preocupările sale folclorice l-au apropiat de mai mulți muzicieni români. Bartók a concertat la București, iar la 20 octombrie 1924 a cântat împreună cu George Enescu Sonata a II-a pentru vioară și pian. 

Astfel, ceea ce în 1948 era o decizie administrativă de redenumire a 13 străzi a devenit, după decenii, una dintre particularitățile recognoscibile ale cartierului.

Din vechea Florească

Cartierul Floreasca a fost construit, demolat, modificat și reconstruit în mai multe etape. Iar multe detalii au supraviețuit. Mai există ferestre, uși, garduri, balcoane, fațade sau urme de fațade. „Problema este că multe dintre elementele originale dispar atunci când proprietarii modifică fațadele, schimbă tâmplăria sau înlocuiesc detaliile vechi cu unele standardizate. Putem vedea prin cartier o fereastră originală de metal care stă alături de una înlocuită cu termopan, de exemplu”, detaliază Ana Rubeli.

Istoricul subliniază faptul că felul în care arată clădirile influențează și modul în care oamenii trăiesc orașul. „O fațadă, o fereastră sau un gard pot părea detalii neînsemnate atunci când le privești separat, dar, adunate, ele formează imaginea unui cartier”, punctează ea.

Floreasca, privită prin muzică

Cartierele au nume, amintiri, povești, oameni și simboluri. În septembrie 2026, Sound District Floreasca a făcut acest lucru vizibil. Festivalul a pornit de la particularitatea cartierului, de la străzile care poartă numele marilor compozitori. Timp de două zile, străzile Mozart, Bach, Verdi, Bizet, Chopin, Strauss și Rahmaninov au devenit spații pentru concerte, recitaluri, instalații, ateliere și alte evenimente. Parcul Verdi a funcționat ca unul dintre punctele centrale ale festivalului. Prima ediție a adus peste 400 de artiști și mai mult de 40 de concerte și momente muzicale.

Bach, Mozart, Verdi, Bizet, Chopin, Strauss, Rahmaninov, Bartók și ceilalți muzicieni celebri par să nu aibă nicio legătură cu o fostă mahala de la marginea Bucureștiului, cu actuala Florească. Dar astăzi fac parte din identitatea cartierului. Pentru că, printr-o plăcuță stradală poate începe o poveste despre un festival, despre un compozitor, despre un oraș, despre o epocă și, în cele din urmă, despre felul în care Bucureștiul însuși s-a schimbat.