Un paradox al actualei crize. Liberalii și-au abandonat doctrina economică și îmbrățișează reflexe totalitare

Pe de o parte, senatorul AUR Petrișor Peiu, fost secretar general adjunct al PNȚCD-ului anilor nouăzeci, a publicat lista condițiilor partidului său pentru susținerea guvernului Veștea. Citesc acolo TVA de 19 la sută, impozit pe dividende de 8 la sută, prag de 500.000 de euro pentru microîntreprinderi. Sunt măsuri liberale, măsuri pe care le-aș agrea și eu fără ezitare, fiindcă lasă mai mult capital în economia reală și mai puțin pe masa redistribuirii. Ele vin dinspre un partid considerat constant extremist, anti-european, anti-occidental.

Pe de altă parte, PNL, partidul liberal prin nume și prin tradiție, își convoacă un congres extraordinar pe 21 iunie și pregătește excluderea din partid a premierului său desemnat și a celor care l-au susținut. Adică exact gestul tipic al unei formațiuni autoritare, epurarea celor care nu se aliniază liderului.

PNL și obediența față de centru

Gestul nu e un derapaj accidental. Reflexul de a împinge afară părerea divergentă, în loc s-o integreze în decizie, nu e specific unui singur partid, ci găsește în societatea românească un teren care îl tolerează și uneori îl așteaptă. Suntem o democrație tânără, fără tradiția lungă în care dezacordul ajunge să fie tratat ca parte normală a vieții politice, nu ca abatere. Cinci decenii de comunism au cultivat exact contrariul, conformismul și obediența față de centru, iar acel mod de a gândi nu a dispărut în decembrie 1989.

A supraviețuit în administrație, în partide, în organizații de tot felul, ca un automatism pe care îl recunoaștem abia când iese la suprafață, în momente ca acesta. Un partid care își exclude liderii nu inventează nimic, repetă doar un tipar pe care mediul din jur nu îl sancționează.

PNL poartă acest reflex poate mai vizibil decât alții, fiindcă a trecut prin fuziuni și recompuneri succesive care au sedimentat o cultură a puterii concentrate, în care direcția vine de sus și dezacordul se rezolvă prin excludere. A purtat dintotdeauna numele liberal, dar numele nu a fost niciodată dublat de o cultură internă a dezacordului asumat, tipică unei democrații cu tradiție, și de aceea, când vine criza, ce iese la suprafață nu e reflexul liberal, ci cel deprins într-o societate care abia învață democrația.

Sursa propunerilor AUR

Și aici apare partea inedită, care nu ține de coerența doctrinară a niciuneia dintre părți. AUR nu a devenit liberal. Lista lui Peiu conține, alături de cifrele fiscale corecte, indexarea pensiilor și o formulă numită educația prioritară față de Ucraina, care nu au nimic de-a face cu reducerea statului. Indexarea pensiilor e o cheltuială bugetară crescută, opusul disciplinei pe care o cere o cotă mică de TVA.

Explicația e simplă și ține de aritmetica electorală, nu de filozofie. Măsurile liberale vorbesc unei părți a publicului care înțelege economia și vrea taxe mici. Pensiile și retorica suveranistă vorbesc electoratului lor real, mai degrabă etatist și naționalist. AUR pune ambele pachete în aceeași ofertă fiindcă vrea ambele categorii de oameni în spate. E oportunism, dar un oportunism care a citit corect o piață politică în care liberalismul economic a rămas o poziție pe care niciun partid nu o mai ocupă cu adevărat.

Acest vid de reprezentare ne privește direct. Cotele mici, statul redus, capitalul lăsat să lucreze, acestea ar fi trebuit să fie țesătura din care e construit orice partid liberal. În locul în care acel partid ar fi trebuit să își apere ideile fundamentale, găsim un congres convocat pentru lupte de șefie și liste de excludere. Nu e întâmplător că omul care rostește azi aceste cifre dintr-un partid suveranist a fost format politic în creștin-democrația românească, înainte ca acea casă să se prăbușească și să își risipească oamenii.

Cum se naște un paradox

Ideile de dreapta nu au dispărut, și-au pierdut doar reprezentarea, iar cine le poartă le duce acum sub orice siglă îl primește. Așa se naște paradoxul, partidul considerat extremist vorbește un limbaj economic liberal, iar partidul așezat în centrul respectabil se poartă, în criza lui internă, după tipicul pe care l-am asociat mereu extremelor.

Naturile profunde nu s-au schimbat. AUR rămâne ce este, cu instinctele lui etatiste, iar PNL își confirmă încă o dată o veche cultură internă a devorării propriilor lideri și a excluderilor în lanț, de la o conducere la alta. Dar poziția economică a încetat să mai indice familia politică din care vine cel care o susține. Felul în care ne-am obișnuit să așezăm partidele, extremist sau moderat, liberal sau socialist, descrie tot mai naiv ce fac ele efectiv. Sunt poziții moștenite declarativ, nu comportamente asumate și verificate. Pentru cineva care judecă după măsură și nu după nume, scena politică e de natură să producă doar confuzie.

Rămâne, până la urmă, o singură certitudine, și e una tristă. Ideile bune nu au proprietar garantat în politica românească. Circulă, sunt ridicate de cine are nevoie de ele și abandonate de cine ar fi trebuit să le poarte. Iar cel care chiar crede în ele rămâne fără un partid în care să se încreadă, fiindcă le vede risipite câte puțin la fiecare și adunate cu adevărat la niciunul.

Despre autor

Mihail Dragoș Badea este economist cu un master în administrație publică obținut la Universitatea Erasmus din Rotterdam, una dintre cele mai bune o sută de universități din lume. De-a lungul carierei a lucrat atât în administrația publică centrală cât și în cea locală din România, acumulând experiență directă în management instituțional, dezvoltare instituțională, politici publice și coordonarea unor structuri complexe din sectorul public.