Neuroștiințele rescriu ce înseamnă singurătatea. E nevoie biologică, nu preferință

Atingerea socială și termostatul din creier sunt câteva din descoperirile care schimbă tot ce știam despre izolare, singurătate ca nevoie biologică. Cel puțin așa încearcă să explice neuroștiințele.

Există o scenă de laborator care spune mai mult despre natura umană decât multe cărți de filosofie. O șoricel izolată timp de cinci zile, reunificată cu sora ei, se strecoară sub corpul acesteia căutând îmbrățișarea pe care nu o poate formula altfel. Singurătatea nu este exclusiv umană, și nici efectele ei devastatoare. Cercetătorii au ajuns să creadă că nevoia de companie a unui animal nu este o simplă preferință, ci o nevoie profundă și fundamentală. Când nu socializăm suficient, simțim lipsa ca pe foame sau sete. Această descoperire schimbă radical felul în care înțelegem izolarea. Dar ridică întrebări incomode despre ceea ce facem zilnic cu propria noastră homeostază socială.

Creierul are un termostat social, și știe când e frig

În 2016, Kay Tye a demonstrat că anumiți neuroni din trunchiul cerebral, cea mai veche și mai profundă parte a creierului, sunt activi la șoarecii izolați care întâlnesc un alt șoarece. Când acești neuroni au fost inhibați, șoarecii au devenit distanți. Când au fost activați, au căutat mai activ compania celorlalți.

În 2019, Tye și colega sa Gillian Matthews au propus că acei neuroni fac parte dintr-un sistem de homeostază socială. Precum un termostat, creierul șoricelului măsoară câtă companie primește animalul și o compară cu un ideal. Cercetătorii au denumit această valoare ideală „set point”, un punct de echilibru. La temperatura corporală, set point-ul este 37 de grade. La socialitate, valoarea variază de la individ la individ. Dar sistemul funcționează la fel: deviezi de la el și creierul acționează pentru a te readuce la echilibru.

Hipotalamusul, contabilul tău social interior

Catherine Dulac de la Harvard a mers mai adânc în creier. În hipotalamus, structura care adăpostește centrele de control pentru foame, sete și somn. Ea a căutat și a găsit un sistem analog pentru singurătate. E un grup de neuroni care se activează în izolare și se opresc la reunificare, și un al doilea grup care face exact opusul.

Când oamenii de știință au activat artificial neuronii „izolării” de fiecare dată când animalele intrau într-o anumită cameră, șoarecii au evitat acel spațiu. Au sugerat astfel că aceste celule, când sunt active, produc o senzație neplăcută. „Este neplăcut să fii singur, la fel cum s-a demonstrat că este neplăcut să fii înfometat”, spune Dulac.

Semnul distinctiv al unui sistem homeostatic autentic este efectul de „revenire”. Cu cât privarea este mai mare, cu atât nevoia de compensare este mai intensă. Când suntem însetați, bem mai mult. Și cercetătorii au observat același lucru. Cu cât un șoarece fusese izolat mai mult, cu atât petrecea mai mult timp urmărindu-și sora, mirosind-o și scârțâind.

Zece ore singur, experimentul uman care a confirmat totul

Tye s-a asociat cu un grup de cercetare de la MIT pentru un experiment în care oamenii stăteau singuri într-o cameră timp de zece ore. Ulterior, subiecții au raportat că doresc interacțiune socială. Când au văzut imagini cu oameni râzând împreună, creierele lor s-au activat în aceeași regiune ca creierele subiecților care țineau post și priveau imagini cu mâncare: o zonă din trunchiul cerebral bogată în neuroni dopaminergici implicați în pofte.

Traducerea practică este tulburătoare: creierul tău nu face distincție calitativă între a râvni o masă și a râvni o conversație. Amândouă sunt nevoi, nu capricii.

Atingerea, singurul simț care contează cu adevărat

În experimentele lui Dulac, vederea nu a contat. Șoarecii orbi au reacționat la separare la fel ca cei cu vedere. Nici mirosul sau sunetele nu au oferit răspunsul. Șoarecii separați fizic printr-un despărțitor perforat, care puteau auzi și mirosi companionii, au reacționat ca și cum ar fi fost complet izolați. Singurul simț care a contat a fost atingerea. Contactul fizic cu corpul altui șoarece le-a transmis că nu sunt singuri.

Ishmail Abdus-Saboor de la Columbia University spune că rezultatul nu l-a surprins: „Este consistent cu ideea că atingerea este poate una dintre cele mai esențiale senzații pentru bunăstare.” Implicațiile pentru practica zilnică sunt imediate: îmbrățișarea înainte de plecare, mâna pusă pe umăr, îngrijirea fizică a celor dragi nu sunt gesturi sentimentale, sunt hrană neurologică.

Singurătatea cronică. Creierul se destabilizează

Cercetătorii au observat un efect antisocial la prizonierii supuși detenției solitare pe termen lung. Pe lângă alte daune psihologice, aceștia pot înceta să mai dorească contactul social și pot ajunge să se teamă de el. Este, în termeni neurologici, echivalentul unui organism care și-a pierdut senzația de foame după înfometare prelungită. E un semnal că sistemul de reglare însuși s-a deteriorat.

Dulac subliniază pericolul detenției solitare: „Când indivizii sunt lăsați singuri, creierul lor trimite un semnal de pericol: «Nu trebuie să rămâi singur».

Sursa: Knowable magazine

O propunere pentru tine, cititorule

Îți mulțumim că ai citit materialul până la capăt! Avem o propunere win‑win: tu câștigi informații, noi câștigăm prieteni.

📩 Înscrie‑te pe canalul nostru de WhatsApp. Aici găsești reportaje și analize care explică ce se întâmplă cu lumea din jurul nostru.

📌 Și dacă vrei să fii la curent cu știrile și în social media, urmărește-ne pe Facebook. Enjoy!