Nunta lui Ronaldo și ambulanța care fură copii. Despre fake news și news control

Povestea minciunii care se viralizează nu e nouă. Ca să revenim la ambulanța care răpește copii, ideea pleacă dintr-un film unde o astfel de mașină răpea oameni pentru diverse experimente. Iar acum vreo 18 ani, când fiul meu era un prichindel, se zvonea că se fură copii mici în mall. Rețeta e simplă, orice mamă reacționează emoțional și dă zvonul mai departe. N-aveam TikTok, dar în România bursa zvonurilor mergea ca focul.

Cum testezi informațiile? Pe vremuri, în jurnalism, se spunea că din trei surse. Eu atunci am sunat un prieten polițist și l-am rugat să se intereseze. Mi-a spus că nu există niciun caz și am închis subiectul. Astăzi presa citează o sursă de încredere și gata. Dacă sursa de încredere a fost „fraierită” de un astfel de zvon viral, prostia se întinde ca pata de ulei.

Există așadar minciuni neintenționate, greșeli, care se viralizează. Dacă autorul e serios, rectifică. Există însă minciuni spuse în cunoștință de cauză. Autorul caută like-uri și viralizare, probabil și ceva monetizare sau doar faimă, dacă e un puști fără discernământ. Cele două exemple din titlu sunt din ultima categorie. Din miile, sutele de mii, milioanele de astfel de fake-uri zilnice unele rămân glume tâmpite, altele au consecințe. Cum faci diferența între ele? Avem nevoie de control pe rețele, spun adepții cenzurii, cărora întâmplarea cu ambulanța le-a suflat vânt în pânze.

Conspiraționiștii văd monștrii cenzurii, progresiștii cer Ministerul Adevărului

Realitatea este că cenzura n-a împiedicat niciodată un zvon să se propage. Pe vremea comunismului în România exista un post de televiziune, unul de radio și vreo 4 ziare. Toate spuneau același lucru, informații din surse oficiale.

Din cei care citeau, vreo 10% credeau. În schimb, underground circulau informații cu duiumul. Nimeni nu știe nici până în ziua de azi cum, dar mergeau din gură în gură cu viteza luminii. Despre bolile dictatorului, despre dizidenți, despre fracturi în PCR, despre ce va face Gorbaciov, plus un milion de bancuri. Majoritatea erau vrăjeli înflorite și de cel care dădea povestea mai departe. Dar lumea le credea. De ce? Pentru că NU erau din surse oficiale.

Pare incredibil, dar după 36 de ani situația e cam la fel. Puțini cred azi sursele oficiale, iar majoritatea acuză statul de cenzură și conspirații. De ce? Pentru că statul pe de o parte minte, cum se spunea pe vremuri „ca o gazetă imperialistă”, și pe de altă parte pentru că gândirea critică a ființei umane se reduce de la zi la zi.

De ce oamenii nu mai gândesc cu propriul creier?

În primul rînd pentru că o mare parte a omenirii nu mai are ceea ce se numește „cultură generală”. O informație de bază din diverse domenii care să-i permită să compare, să analizeze, să-și pună întrebări. Să „ring the bell” atunci când ceva pare exagerat sau inexact. Și care să-l trimită să se documenteze asupra subiectului pentru a ști dacă informația e corectă, fake sau doar „înflorită”.

O astfel de atitudine nu mai este încurajată în societatea actuală și nu de ieri, de azi, ci cam de multișor. Școala e din ce în ce mai simplistă („copiii n-au nevoie de atâta informație că nu le mai folosește la nimic, acum totul e pe Google”), părinții nu-și bat capul că tânărul nu citește, nu se uită la un documentar, în schimb soarbe din ochi a cincea variantă de film cu Spiderman sau ultimul viral de pe TikTok.

Cine răspunde pentru atacul asupra ambulanței?

Evident autorii. Care au și fost arestați. Era treaba CNA sau a ANCOM să caute pe internet și să șteargă clipurile despre ambulanța care fură copii? Evident, nu. Dar e răspunderea celui care a pus video-ul în circulație pentru consecințe. A fost identificat și acesta? Nu. În schimb brusc s-a activat o pleiadă de distinși care ne explică în amănunt cât de periculoase sunt fakenews-urile. Cum am putea crede că un stat care nu e capabil să îl găsească și să îl interzică în online pe autorul unei tâmpenii care s-a soldat cu victine e în stare să prevină încă mii de astfel de situații în viitor? Evident, nu e capabil.

Și nici nu este interesat de astfel de acțiuni. Scopul cenzurii a fost, este și va fi păstrarea puterii. Doar argumentele publice sunt că statul face totul pentru ca ție să-ți fie mai bine. E vorba despre control, manipulare, propagandă. Nu despre prevenție și siguranță a persoanei. Pentru că ultima întotdeauna ține de propriile decizii. De câtă grijă ai tu de integritatea fizică și intelectul tău.

Copiii trebuie ținuți departe de rețelele sociale

Perfect adevărat. Dar îi va proteja statul dând o lege? Nici vorbă. Fac pariu că milioane de părinți vor face chiar ei contruri fake pentru proprii copii. De ce? Pentru că a-i ține liniștiti în fața unui ecran a devenit noul parenting. Serviciile sociale și parchetul se vor activa doar la primul caz de pedofilie sau când copilul va lua cu el cuțitul din bucătărie în ghiozdanul de școală. Și ne vom preface cu toții indignați și surprinși.

În realitate, fiecare trebuie să aibă grijă de propria integritate fizică și mentală în raport cu noua lume digitală în care trăim. În cazul copiilor, acest lucru este obligația părinților. Obligația, nu dreptul. Dar pentru ca lumea să conștientizeze importanța deciziilor pe care le ia, precum postarea unui fake news sau abandonarea unui copil fără supraveghere în online, statul trebuie să sancționeze grav astfel de derapaje soldate cu consecințe nefericite.

Doar luptători în online, niciodată cu soluții în viața reală

E singura modalitate prin care statul poate începe să se facă respectat. Primul pas ar fi, de pildă, ca cine a pus în circulație viralul cu ambulanța să plătească, împreună cu autorii atacului, spitalizarea și despăgubirile celor afectați, plus repararea ambulanței. Și să primească interdicție un număr de ani de a avea conturi pe rețelele sociale. Dacă o încalcă, să meargă la pușcărie. Ar fi un bun început ca oricine face astfel de „bancuri” să se gândească la consecințe. Și pentru un părinte să caște ochii la ce face copilul pe net.

Altminteri, totul e doar propagandă pentru a mai pune o cărămidă la temelia cenzurii și nu o modalitate de a-i proteja pe cei mai slabi de înger. Mereu când vine vorba de faptul că cineva, o autoritate de obicei, trebuie să protejeze cetățeanul, îmi vine în minte un stand-upper britanic care se indigna în privința faptului că cetățeanul obișnuit trebuie consultat. „Voi știți cât de prost e azi cetățeanul obișnuit? Voi știți că în ziua de azi vindem sticle de clor pe care scrie că nu trebuie băute? Să scoatem aceste etichete vreo doi ani și abia apoi să întrebăm cetățeanul de rând ce părere are.” Pe ăia care supraviețuiesc, evident.

Din păcate, statul de astăzi va păstra toate etichetele și va încerca să mai pună și altele. Mari, cu desene, cu avertismente și culori. Dar la fel de sigur este că cetățeanul va vedea din ce în ce mai puțin și aceste etichete. Cu cât se bazează mai mult pe faptul că statul are grijă de el, cu atât va gândi mai puțin. Va citi mai puțin din multele avertismente. Și va bea mai mult din orice sticlă.