Credință, educație și mobilitate europeană. Pr. prof. dr. Mihai Capșa-Togan a condus zece tineri de la Asociația Ortodoxă Social-Culturală ARMINA, care au realizat un documentar

Cei zece tineri nu au fost simpli turiști. Au cercetat și au documentat 66 de obiective din Budapesta, Viena, Milano, Nice, Veneția, Salzburg, Milano, Amsterdam, Paris si Barcelona în două trasee european, parcurs în 24 de zile de călătorie cu trenul. Rolurile au fost rotative: documentare, imagine, sunet, interviu, voice-over, montaj și continuitate. În asemenea împrejurări, Pr. Prof. Dr. Mihai Capșa-Togan văzut nu doar ce știu, ci mai ales cine pot deveni.

A remarcat inițiativa, simțul echipei, umorul în fața dificultăților și o maturitate care nu se măsoară prin răspunsuri corecte, ci prin grija față de aproapele. Pe toate acestea călătoria le transformă însă în gesturi. „Pentru mine, aceasta a fost descoperirea esențială: tânărul se revelează deplin atunci când primește încredere reală și o sarcină care contează” mărturisește preotul.

Tinerețea fiecăruia e convertită în referință

Pr. prof. dr. Mihai Capșa-Togan nu privește tinerii prin clișee pesimiste. Cei cu care interacționează sunt educați, echilibrați, capabili de dialog și discernământ. Și totuși, adulții sunt atât de tentați să vorbească despre tineri ca despre o generație „pierdută”.

Adulții cad ușor în ispita de a confunda diferența cu decăderea, spune el. Fiecare generație își transformă propria tinerețe într-o măsură a normalității și uită că și ea a fost, la rândul ei, privită cu suspiciune. Tinerii de astăzi folosesc alte instrumente, comunică mai rapid, locuiesc simultan în spațiul real și în cel digital; dar schimbarea limbajului nu înseamnă dispariția conștiinței sănătoase şi cu perspective clare.

„Iar clișeul generației pierdute îl scutește pe adult de o întrebare incomodă: cât timp am investit noi pentru a-i cunoaște? Este mai simplu să condamni telefonul decât să creezi o conversație interesantă şi utilă; mai comod să deplângi lipsa valorilor decât să le întruchipezi. Din experiența mea, tinerii recunosc repede ipocrizia adulţilor, însă răspund plăcut la autenticitate. Ei sunt educați, capabili de dialog și, adesea, surprinzător de stăpâni emoțional atunci când li se oferă un cadru de încredere” dovedește Pr. Capșa felul în care îi cunoaște pe tineri și resorturile lor.

Nu e o generație învinsă

Despre tinerii de zece pe care i-a condus în acest proiect, părintele are numai cuvinte de laudă. Și e oarecum de așteptat, căci participarea lor s-a bazat pe activități și rezultate anterioare. Dar părintele Capșa nu se limitează doar la cei zece tineri. Cunăașterea lui merge dincolo de granițele unei asociații sau facultăți de Teologie. Vine din practică și din viața cotidiană, din observarea vieții cu tot ce aduce ea.

„Teologic, nu pot numi „pierdută” o generație pe care Dumnezeu o caută și o iubește. Pilda oii pierdute nu legitimează verdictul asupra omului, ci pornește şi îndeamnă păstorul la drum. Dacă există o criză, ea nu este numai a tinerilor, ci și a relației dintre generații. Răspunsul creștin nu este nostalgia, sau aşezarea unei etichete, ci prezența: să rămânem aproape, să ascultăm și să oferim repere prin viața noastră” subliniază preotul cu un sfat pentru noi toți.

Dumnezeu și tinerii

L-am provocat pe Părintele profesor să ducă mai departe povestea tinerilor și a prezenței lui Dumnezeu în iața lor. L-am invitat să detalieze cum se „traduce” Dumnezeu pentru un tânăr. Dacă Dumnezeu ar trebui să fie „tradus” în limbajul unui tânăr care nu are un vocabular religios și care poate că nu a intrat niciodată într-o biserică.

A început de la întrebările tânărului, nu de la o definiție. „Dumnezeu nu este un concept pe care îl simplificăm pentru un public mai tânăr, ci o Persoană care intră în dialog cu persoana umană” spune părintele Capșa. Apoi l-ar întreba ce îl bucură cu adevărat, ce îl rănește, ce nedreptate nu poate accepta, pentru cine ar fi dispus să piardă timp și de ce se teme când rămâne singur. În aceste întrebări există deja un vocabular al transcendenței.

Apoi ar vorbi despre sens, iubire și libertate împreună. Iubirea fără libertate devine posesie; libertatea fără adevăr se poate risipi în capriciu, după cum ştim; sensul fără o relație vie devine teorie absurdă. Dumnezeul creștin Se descoperă în Hristos ca iubire care nu constrânge, ca adevăr care eliberează și ca prezență care nu abandonează omul niciodată.

Traducerea cea mai credibilă rămâne însă viața celui care vorbește, subliniază părintele Capșa. Dacă rostește „Dumnezeu este iubire”, dar îl judecă pe tânăr, cuvântul său se golește. Dacă îl ascultă, îi respectă libertatea și rămâne lângă el când greșește, atunci teologia capătă chip. Așadar, ar începe de la întrebările sale, dar ar încerca să răspund printr-o relație în care el poate presimți că este cunoscut, respectat și iubit, mai ales.

Unde se aprinde scânteia

Ce trebuie să se întâmple într-un tânăr pentru ca o idee despre Dumnezeu să devină dorință, căutare, imbold a fost următoarea treaptă din demersul nostru. Părintele ne-a mărturisit că scânteia se aprinde atunci când adevărul încetează să mai fie informație despre cineva și devine întâlnire. Uneori aceasta se petrece printr-un om; alteori, prin frumusețea unei biserici, prin suferință, printr-o întrebare pe care nu o mai poate amâna sau printr-un gest de bunătate primit exact când se simțea singur. Harul lucrează discret și nu poate fi programat pedagogic, nicidecum. Noi putem pregăti spațiul întâlnirii, dar nu putem fabrica taina, misterul ei.

„Recunoaşterea de către noi a unei posibile scântei nu se observă printr-un entuziasm zgomotos, ci prin schimbarea calității întrebărilor” ne atrage atenția părintele Capșa. Tânărul nu mai întreabă doar „este adevărat?”, ci „ce înseamnă aceasta pentru mine?”; nu mai caută numai argumente, ci un alt mod de viață. Se naște atenția, dorința de liniște, uneori nevoia de rugăciune sau de împăcare. În limbaj evanghelic, sămânța a căzut într-un pământ care începe să o primească.

„Rolul meu (al preotului, al profesorului) este să nu smulg firul ca să verific dacă are rădăcină. Îl însoțesc cu răbdare, fără presiune și fără spectacol. Credința matură nu este efectul unei emoții izolate, ci răspunsul liber şi autentic al omului la chemarea lui Dumnezeu” concluzionează Părintele Profesor.

Prietenie sau relație duhovnicească

Între un preot tânăr și un adolescent, dinamica relației este diferită față de cea cu un preot vârstnic. Am încercat să aflu dacă un preot poate să fie prietenul unui tânăr fără ca relația să devină una strict pastorală.

Părintele Profesor a intrat mai mult în funcția sa didactic și a recunoscut că aceasta prietenie poate exista. Însă doar dacă înțelegem prietenia ca apropiere responsabilă, nu ca anulare a rolurilor. „Un tânăr are nevoie să întâlnească în preot un om adevărat, capabil să râdă, să meargă alături de el, să vorbească despre cărți, film, școală sau teamă, fără să transforme fiecare conversație într-o predică. Prietenia creează încredere, iar încrederea face posibilă și mărturisirea unor întrebări pe care tânărul nu le-ar formula într-un cadru oficial” spune Pr. Capșa.

Totuși, preotul rămâne adult și păstor. Apropierea trebuie să păstreze limite curate, transparență și respect pentru libertatea celuilalt. A nu judeca nu înseamnă a declara că orice alegere este bună; înseamnă a separa persoana, care trebuie iubită necondiționat, de fapta care poate cere discernământ și îndreptare, remarcă domnia sa.

„Încerc să nu-l tratez pe tânăr ca pe un proiect de convertire. Îl ascult pentru că el contează, nu pentru a câștiga o dispută. Hristos Însuși îi întreabă pe oameni ce doresc și îi lasă liberi. O apropiere cu adevărat pastorală poate avea firescul prieteniei tocmai fiindcă nu manipulează, nu posedă și nu grăbește”.

Ce vede preotul și nu vede profesorul?

Cum cele două laturi profesionale se împletesc fericit în viața Pr. Profesor Dr. Mihai Capșa-Togan despre viziunile diferite ale ipostazelor.

Preotul vede adesea rana din spatele comportamentului, spune domnia sa. Profesorul observă o întârziere, o neatenție sau o sarcină neîndeplinită; preotul poate intui frica, conflictul familial, rușinea ori nevoia de a fi iertat. Nu pentru că ar avea o privire infailibilă, ci pentru că slujirea îl deprinde să primească omul dincolo de performanță. În călătorie, oboseala și presiunea timpului au arătat cât de important este să nu reduci persoana la eficiența ei dintr-o anumită zi.

Profesorul îl învață însă pe preot rigoarea comunicării. Nu este suficient ca un adevăr să fie înalt; el trebuie spus clar, gradual și adecvat vârstei. În proiect, fiecare dintre cele 66 de secvențe cerea cercetare, selecția informației, o introducere limpede, imagini relevante și un voice-over scurt. Această disciplină pedagogică este folositoare și catehezei: să nu confunzi profunzimea cu obscuritatea, a subliniat părintele.

„În mine, cele două vocații nu se anulează. Preotul îl învață pe profesor să vadă chipul irepetabil al elevului; profesorul îl învață pe preot să respecte drumul concret prin care omul înțelege. Împreună, ele pot transforma autoritatea din putere asupra cuiva în responsabilitate pentru creșterea lui” își definește pr. Capșa coordonata profesională.

Tineri ai secolului XXI

Adesea le cerem tinerilor să gândească sau să trăiască asemenea oamenilor formați într-o altă epocă. L-am invitat pe păritele profesor să analizeze tendința. Domnia sa recunoaște că greșim atunci când confundăm valorile permanente cu formele istorice în care noi le-am primit. Adevărul, fidelitatea, cumpătarea, rugăciunea și respectul nu expiră. Dar limbajul, ritmul vieții și instrumentele prin care sunt înțelese se schimbă. „Nu pot cere unui tânăr să locuiască simbolic în lumea analogică a copilăriei mele. Pot însă să-l ajut să dobândească discernământ în lumea lui” nuanțează preotul un sfat oportun.

Tehnologia nu este nici mântuitor, nici demon, afirmă părintele profesor, nelăsând loc vreunui echivoc. El apreciază că tehnologia amplifică intențiile și fragilitățile omului. „Dacă îi cer doar să închidă telefonul, fără să-i ofer experiențe de comunitate, creație și sens, îi cer o renunțare fără alternativă. În proiect nostru Erasmus+, telefonul a devenit cameră, hartă, instrument de documentare și mijloc de colaborare. Problema nu era existența ecranului, ci cine îl folosește, pentru ce și cu ce măsură” a explicat pr. Capșa.

Educația creștină nu propune fuga din contemporaneitate, ci transfigurarea ei. Sfântul Apostol Pavel vorbește despre cercetarea tuturor lucrurilor și păstrarea binelui. Tânărul are nevoie nu de reproducerea tinereții noastre, ci de înțelepciunea de a-și trăi propria epocă fără a deveni captivul ei, își încheie preotul pledoaria.

De la chemarea lui Dumnezeu la zgomotul cotidian

Se vorbește mult despre realitatea cotidiană ca fiind una în care liniștea e căutată și găsită cu dificultate. Întrebarea despre cum mai poate fi auzită chemarea lui Dumnezeu în zgomotul continuu a veit firesc. Și pentru a rămâne în subiectul proiectului, am încercat să aflu câtă liniște este într-un proiect Erasmus+ și cu ce au rămas tinerii.

Răspunsul preotului continuă oarecum tema legată de tehnologie și locul ei în viața tinerilor. „Chemarea lui Dumnezeu nu concurează cu notificările prin volum. Ea se aude într-o conștiință care învață atenția. Liniștea creștină nu este simpla absență a sunetului, ci adunarea minții și disponibilitatea de a primi prezența celuilalt. De aceea, înainte de a le cere tinerilor tăcere, trebuie să le arătăm că liniștea nu este gol, ci spațiu al sensului” spune părintele. Devine mai mult decât limpede că prezența domniei sale alături de tineri este cât se poate de nuanțată și inspirată.

Erasmus la pas

Într-un proiect Erasmus+ există puțină liniște exterioară, spune păritele. Sunt gări, trenuri de noapte, trasee pietonale, filmări, verificări zilnice ale materialelor, schimbări de rol și zeci de întâlniri. În cazul lor, au fost zile cu peste 40.000 de paşi. Dar există momente de liniște interioară, și domnia sa a enumerat câteva exemple. Au găsit-o în fața Pantofilor de pe malul Dunării, într-o catedrală, privind lumina de pe Canal Grande sau discutând seara ce a însemnat ziua respectivă. Jurnalul reflexiv și cercul de feedback au avut tocmai rostul de a transforma succesiunea imaginilor în experiență asumată, amintește preotul.

Crede că tinerii s-au întors cu competențe vizibile – orientare, documentare, filmare, colaborare și comunicare interculturală –, dar și cu ceva mai greu de măsurat. Cu încrederea că pot duce o sarcină până la capăt, memoria unei echipe și conștiința că Europa nu este doar hartă ori instituție, ci o comunitate de istorii, răni, credințe și responsabilități. Filmul lor va rămâne produsul proiectului; felul în care au învățat să privească va rămâne, speră domnia sa, rodul lui.

Preoție și catedră, de la vocație și în afara acestor profesiuni

Nu de puține ori ni se întâmplă să costatăm cu bucurie că un om pare făcut pentru profesiunea pe care o parctică. Evident că în această situație nu poți să nu te întrebi ce ar fi fost acel om în afara acelei profesiuni. L-am iscodit și eu pe părintele Capșa despre ce ar rămâne din vocația sa în această variantă și cine ar fi atunci?

Răspunsul său este identic cu al multor părinți de profesie, dar care îndeplinesc un adevărat sacerdoțiu din creșterea și educarea copiilor dăruiți de Dumnezeu lor. „Ar rămâne ceea ce este mai vechi decât funcțiile mele și mai durabil decât orice contract: aș rămâne tată, soț și om chemat să fie aproape de alți oameni. Am spus și în alte împrejurări că, dintre toate rolurile mele, cel de tată mă definește cel mai mult şi mai adânc. Preoția și profesoratul dau o formă publică vocației de a însoți omul, de a fi, fără să o epuizeze”.

Nevoia de a forma oameni s-ar muta în familie, în scris, în film, în prietenie, în voluntariat și în conversațiile aparent mărunte. Părintele Capșa ar continua să caute cuvântul care nu umilește, imaginea care deschide o întrebare și gestul care oferă sprijin tuturor. Vocația autentică nu depinde exclusiv de o poziție instituțională, chiar dacă respectă deplin instituția și responsabilitățile ei.

„Teologic, identitatea mea ultimă nu este profesia, ci faptul că sunt persoană creată după chipul lui Dumnezeu și chemată la asemănare prin iubire. Dacă toate titlurile ar dispărea, ar rămâne porunca iubirii și libertatea de a-i răspunde. Acolo s-ar duce vocația mea: către omul concret pe care Dumnezeu îl așază înaintea mea” spune părintele.

De la satul natal, lumea cea mică, la lumea cea mare

Cu toții avem, mai aproape sau mai departe, origini rurale sau viețuiri în lumea satului. Unii și le asumă cu demnitate și recunoștință, alții încearcă să le ascundă, îndepărtându-se de tot ceea ce le amintește de sat. Am încercat să aflu ce a rămas în părintele Capșa din lumea satului să natal și ce poate fi dus mai departe către un tânăr urban și digital.

„Din Târpești a rămas în mine sentimentul că viața are rădăcini și că omul nu se construiește singur. Am copilărit într-un spațiu în care familia, biserica și comunitatea nu erau capitole separate. Bunicii mi-au vorbit, mai ales prin felul lor de a trăi, despre credință, disciplină, muncă și respect. Bunicul meu, Trifan Alexandru, și preotul satului, părintele Constantin Gheorghiu, au fost reperele discrete ale începutului meu” ne-a mărturisit părintele Capșa.

Îi revine adesea memoria respectului dintre bunicii săi. Aceia nu își vorbeau cu familiaritatea grăbită de astăzi, ci cu acel „dumneata” care păstra în apropiere și o formă de sfială. Bunicul purta și memoria grea a războiului și a prizonieratului de la Cotul Donului, iar bunica memoria așteptării. De la ei a înțeles că fidelitatea nu este emoție de moment, ci răbdare în timp.

Un tânăr urban nu trebuie să imite decorul satului, atinge părintele un subiect delicat. Îi poate transmite însă lucrurile care nu depind de geografie: memoria, recunoștința, respectul, vecinătatea și munca făcută cu rost. În lumea digitală, rădăcinile nu sunt o piedică pentru mobilitate; sunt ceea ce îl ajută pe om să călătorească fără să se risipească, mai spune preotul.

Lecția zonei natale

Despre ținuturile Neamțului știam și eu multe. Dar vizitarea zonei și cele câteva zile petrecute la un schit mi-au dezvăluit o parte din chipul adevărat al acestui spațiu. Am văzut asta ca pe un privilegiu, așa că l-am întrebat și pe părintele Capșa despre formarea sa acolo.

Verdicutul său a fost clar. Domnia sa afirmă clar și răspicat că locurile ne educă înainte ca noi să știm că suntem educați. În ținutul Neamțului, turla bisericii, drumul spre mănăstire, clopotul și ritmul sărbătorilor alcătuiesc o pedagogie nevăzută, subliniază el. „Apropierea de Târgu-Neamț, de mănăstiri și de memoria monahală mi-a arătat cum credința poate organiza timpul, spațiul și relațiile unei comunități.

Înainte să pot vorbi teologic despre comuniune, am văzut oameni care se ajutau. Înainte să înțeleg liturgic sărbătoarea, am simțit cum ea schimbă ritmul satului. Înainte să formulez sensul Tradiției, am primit povești, gesturi și rânduieli transmise fără ostentație. Această credință întrupată m-a ferit, mai târziu, să reduc teologia la un sistem de concepte”. Ecoul spațiului natal în înțelegerea lumii și a rostului credinței în viața omului ne pot face apriape invidioși pentru o asemeena șansă.

Părintele vorbește și despre locurile care nu ne determină mecanic, dar ne dau un alfabet interior. „Pentru mine, geografia Neamțului a fost un asemenea alfabet: frumusețea creației, sobrietatea mănăstirilor, memoria rugăciunii și conștiința că omul este parte dintr-un șir de generații. Facultatea mi-a oferit limbajul; locul copilăriei îmi dăduse deja intuiția” defineșete el convergența natală cu cea teologică.

Turismul în zona mănăstirilor

Alegem traseele turistice după criterii variate. În Neamț e imposibil să eviți o mănăstire de-a lungul drumețiilor.Încercând să văd scena cu un tânăr care ajunge la o mănăstire ca turist, fotografiază și pleacă l-am plasat virtual pe părintele profesor acolo și am încercat să află ce i-ar spune și mai ales dacă acela a ratat esențialul.

Așa cum mă așteptam, atitudinea păritelui Capșa ar fi una diplomatică. Nu i-ar spune că a ratat esențialul. Un asemenea verdict ar putea închide tocmai ușa care abia s-a întredeschis. Faptul că a venit, că a privit și că a găsit ceva demn de fotografiat poate fi începutul unei atenții. Frumusețea are uneori o lucrare pregătitoare: nu obligă, ci cheamă.

I-ar propune, cu discreție, să lase pentru câteva minute telefonul jos și să observe ce nu încape în imagine. I-ar ndrepta atențai spre tăcerea, mirosul de tămâie, lumina, chipurile, ritmul rugăciunii. L-ar invita să formuleze o singură întrebare sinceră. Nu i-ar cere să mimeze o practică religioasă pe care încă nu o are. Dumnezeu respectă libertatea, iar Biserica trebuie să știe să primească și curiozitatea, nu numai certitudinea.

„Turismul religios poate rămâne consum cultural, dar poate deveni și prag. În Evanghelie, mulți oameni au venit mai întâi să vadă. Important este ca noi să nu transformăm pragul într-un examen. Uneori o fotografie păstrează imaginea unui loc până când omul este pregătit să-i audă întrebarea” ne spune tuturor părintele Capșa.

Mănăstirile și patrimoniul religios

Există locuri în care un om poate întâlni credința înainte să o înțeleagă. Credința este adesea întâlnită mai întâi ca atmosferă, frumusețe, ordine sau pace și abia apoi devine înțelegere articulată. Omul este trup și suflet; de aceea arhitectura, cântarea, icoana, lumina și ospitalitatea pot vorbi înaintea discursului. O mănăstire poate deveni poartă tocmai fiindcă nu explică totul dintr-odată, ci îl așază pe vizitator într-un alt ritm, ne spune părintele Capșa.

Domnia sa este de părere că patrimoniul religios trebuie prezentat onest, nu folosit ca decor propagandistic. Tânărul poate descoperi în el istorie, artă, memorie comunitară și, dincolo de acestea, mărturia unei vieți orientate către Dumnezeu. Un ghid bun nu spune doar anul construcției, ci arată ce fel de speranță a făcut posibilă construcția și ce comunitate a păstrat-o.

„Mănăstirile pot oferi ceea ce lipsește adesea spațiului digital: durată, tăcere, continuitate și o prezență umană negrăbită. Curiozitatea nu este opusul credinței; poate fi vestibulul ei. Sarcina noastră este să păstrăm ușa deschisă, fără a confunda invitația cu presiunea” suliniază Pr. Profesor Dr. Mihai Capșa-Togan.

De la mănăstiri la tineri și Erasmus+

Despre felul cum se întâlnesc mobilitatea europeană, Erasmus+, catedra și spațiul tradițional al bisericilor din Neamț, părintele Capșa ne-a spus câte ceva. Ceea ce vor spune și vor realiza cei zece tineri implicați, este însă și mai important. Ne-o va demonstra realitatea viitoare. Asta dacă vom avea deschiderea necesară pentru a le vedea evoluția.

Mobilitatea europeană, spune păritele, îl scoate pe tânăr din familiar și îl pune în dialog cu alteritatea. Catedra îi oferă instrumente critice; tradiția bisericească îl învață adâncimea, răbdarea și cercetarea de sine. El subliniază faptul că acestea nu sunt lumi rivale decât dacă le prezentăm caricatural, o Europă fără rădăcini și o tradiție fără deschidere.

Proiectul Discovering Inclusion and Values in Europe a arătat practic această complementaritate. Am privit Parlamentul Ungariei și memoria Holocaustului, spațiile imperiale ale Vienei, catedralele din Milano, Nice, Veneția și Salzburg, Paris, Barcelona, piețele, teatrele și traseele urbane. Am urmărit cum credința, politica, arta, comerțul și memoria s-au așezat împreună în orașul european. Patrimoniul creștin nu a fost tratat izolat, ci ca parte vie, uneori tensionată, a istoriei comune.

Tânărul format lângă bisericile Neamțului poate călători cu o sensibilitate pentru sacru; întâlnirea cu Europa îl ajută să vadă diversitatea expresiilor creștine și complexitatea istoriei. Apoi se întoarce acasă și își privește propriul patrimoniu cu ochi mai atenți. Mobilitatea lărgește orizontul, iar rădăcina îi dă criteriu de judecată.

Veștmântul sufletesc

Chemarea la credință vine din partea lui Dumnezeu fără preaviz. Pentru un tânăr, haina sufletului poate părea complet nepregătită pentru o astfel de întâlnire. Pentru a exemplifica, părintele Capșa face o analogie cu haina de nuntă, care nu este costumul impecabil al unui om fără greșeală. Dacă ar fi astfel, nimeni nu ar putea rămâne la ospăț. Ea este disponibilitatea de a primi darul și de a lăsa darul să ne schimbe. În limbajul Părinților, omul se îmbracă în Hristos prin Botez și este chemat să păstreze vie această haină prin credință lucrătoare în iubire.

„Pentru tânărul de astăzi, aș numi câteva fire din care se țese această haină: sinceritatea față de sine, curajul de a cere iertare, respectul pentru trupul și libertatea celuilalt, fidelitatea în lucrurile mici, discernământul și compasiunea. Nu este o garderobă morală destinată expunerii publice, ci un caracter care se formează prin alegeri repetate” spune Pr. Capșa. „Mai ales, sufletul se îmbracă în recunoștință. Omul recunoscător nu mai trăiește ca proprietar absolut al vieții, ci ca invitat care primește și dăruiește. Haina de nuntă este, în cele din urmă, răspunsul iubirii la Iubire” concluzionează domnia sa.

De la virtuți la obligații

L-am întreat pe Pr. Mihai Capșa dacă mai are sens să vorbim despre curăție, responsabilitate, respect, fidelitate, recunoștință și sacrificiu fără ca tânărul să audă doar interdicții?

Domnia sa a susținut necesitatea demersuui. Însă a subliniat că trebuie să redăm acestor cuvinte frumusețea și unitatea lor. „Curăția nu este frica de trup, ci refuzul de a transforma persoana în obiect. Responsabilitatea nu este pedeapsa libertății, ci maturizarea ei. Fidelitatea nu este închisoare, ci capacitatea de a rămâne când emoția se schimbă. Sacrificiul creștin nu glorifică suferința, ci spune că iubirea adevărată știe să facă loc celuilalt” a explicat părintele.

Dacă prezentăm valorile doar ca limite, tânărul le va percepe ca pe un gard. Dacă arătăm binele pe care îl protejează – demnitatea, încrederea, libertatea interioară, comuniunea –, ele devin orientări pentru o viață întreagă. Morala creștină nu este un catalog de „nu”-uri, ci răspunsul la întrebarea cum poate omul iubi fără să se distrugă pe sine și fără să-l rănească pe aproapele, a dus domnia sa gândul mai departe.

Este necesar și exemplul. Nu putem cere fidelitate într-o cultură adultă a promisiunilor ușor încălcate sau cumpătare într-o lume organizată în jurul excesului, fără să ne examinăm propria viață. Tânărul acceptă exigența când vede că ea izvorăște din iubire și este asumată mai întâi de cel care o propune.

Nevoia de credință sau lipsa ei

Poate că cea mai importantă confruntare pentru un preot al zilelor noastre este aceea când un tânăr spune: „Nu am nimic împotriva lui Dumnezeu, dar nu simt că am nevoie de Biserică”. Am adresat această provocare și părintelui profesor. Acesta mi-a mărturist că, mai întâi, i-ar spune că îi respectă sinceritatea. Aposi l-ar întreba ce înțelege prin Biserică. Uneori respingerea privește o experiență dureroasă, un limbaj neînțeles, comportamentul unui slujitor sau imaginea unei instituții; nu pe Hristos și nici realitatea profundă a comuniunii. Dacă nu ascult această istorie personală, orice răspuns riscă să fie abstract.

Mai departe i-ar spune că Biserica nu este un serviciu religios pentru momentele în care „simțim nevoia”. „Este Trupul lui Hristos, comunitatea în care credința devine relație, rugăciune comună, Euharistie, iertare și grijă pentru celălalt. Așa cum nu putem învăța iubirea fără oameni concreți, nici viața creștină nu poate fi redusă la o convingere privată” a argumentat domnia sa.

Nu l-ar forța să accepte concluzia sa. L-ar invita să cunoască o comunitate vie, să participe la o activitate, să stea de vorbă și, când va dori, să intre la o slujbă fără obligația de a demonstra ceva. Biserica devine credibilă când omul întâlnește în ea chipuri care îl primesc și o viață care confirmă cuvântul, ne amintește tuturor părintele Mihai Capșa.

Proiectele Erasmus+ și pentru formarea tinerilor

Poate că unii se întrebă despre utilitatea proiectelor Erasmus+ pentru formarea tinerilor dincolo de programa şcolară. Pr. Profesor Capșa ne-a amintit că acestea transformă cunoașterea din conținut în experiență. Într-o sală poți vorbi despre diversitate culturală, patrimoniu, incluziune și cetățenie europeană. Într-o mobilitate, tânărul trebuie să citească un orar, să gestioneze timpul, să se orienteze într-un oraș străin, să vorbească unei persoane din altă cultură, să respecte un spațiu sacru și să își coordoneze munca cu echipa. Competențele nu mai sunt declarate; sunt exersate.

„În proiectul nostru Erasmus+, metodele nonformale au fost integrate într-un produs comun: filmul documentar. Cercetarea prealabilă, storyboardul, fișa de teren, observația ghidată, interviul, fotografia comparativă, voice-over-ul și jurnalul reflexiv au legat istoria, geografia, religia, literatura și educația media. Distribuirea rotativă a celor 66 de obiective a făcut ca fiecare tânăr să conducă anumite secvențe și să-i sprijine pe ceilalți” a spus preotul.

Când iese din mediul familiar, studentul își descoperă limitele, dar și resursele. Învață că independența nu înseamnă izolare, că diferența nu este amenințare și că identitatea se clarifică în dialog. Aceasta este una dintre marile contribuții ale mobilității europene: îl ajută să devină nu doar mai informat, ci mai responsabil față de sine și față de comunitate.

Un proiect european și locul preotului

Locul preotului într-un astfel de proiect nu este deasupra grupului, ci în mijlocul lui, cu o responsabilitate distinctă. „Uneori sunt profesor și verific rigoarea informației; alteori mentor și ajut un tânăr să-și ducă rolul la capăt; alteori interlocutor sau prieten. Sunt și observator, fiindcă formarea cere să vezi fără să intervii mereu. Iar în anumite momente, cea mai importantă slujire este să ascult” detaliază părintele Capșa rostul și locul său acolo.

Prezența sa nu transformă proiectul într-o excursie confesională. Ea poate aduce însă o lectură teologică a patrimoniului și o grijă constantă pentru demnitatea persoanei. În fața catedralelor a vorbit despre credința care a modelat cultura europeană; la memorialul Holocaustului, despre memorie și responsabilitate; în munca de echipă, despre slujire, nu doar despre distribuirea sarcinilor.

Preotul poate fi și traducător între lumi: între limbajul Bisericii și întrebările contemporane, între tradiția locală și diversitatea europeană, între succesul unui produs final și devenirea lăuntrică a participanților. „Nu trebuie să aibă ultimul cuvânt în orice conversație. Uneori mărturia cea mai puternică este prezența liniștită a adultului care nu abandonează grupul când apar oboseala, tensiunea sau eșecul” delimitează domnia sa poziția în ecosistemul proiectului.

Tinerii au nevoie de răspunsuri sau de întrebări

Au nevoie de amândouă, în ordinea potrivită, spune Pr. Mihai Capșa. Au nevoie de adulți care nu se tem de întrebările lor și care nu le răspund înainte de a le fi ascultat. O întrebare bine formulată îl scoate pe tânăr din răspunsurile împrumutate și îl așază în fața propriei libertăți. Hristos Însuși întreabă adesea: „Ce voiești?”, „Cine spuneți că sunt Eu?”, „De ce vă este frică?”

„Dar ar fi nedrept să transformăm dialogul într-o suspendare permanentă a adevărului”, ne atrage atenția părintele. „Biserica are un răspuns: nu o formulă pentru orice neliniște, ci Persoana lui Hristos, mort și înviat, Care descoperă omului cine este și pentru ce este chemat. Răspunsul trebuie oferit fără agresivitate, cu argumente, experiență și respect pentru ritmul celuilalt”.

Așadar, tânărul are nevoie de adulți care îl ajută să-și curețe întrebarea și care, atunci când spun „nu știu”, o fac onest; iar când mărturisesc credința, o fac limpede. Întrebarea deschide ușa, răspunsul luminează drumul, dar libertatea este cea care pășește în faţă.

Familia, școala, Biserica

Dacă familia, școala, Biserica și proiectele educaționale ar avea o singură misiune pentru următorii 20 de ani aceasta ar fi, în viziunea părintelui Capșa nuna poliedrică.

„Aș formula misiunea astfel: să formăm persoane libere și responsabile, capabile să unească adevărul cu iubirea și competența cu conștiința. Nu avem nevoie doar de adulți eficienți, ci de oameni care nu folosesc eficiența împotriva aproapelui; nu doar de specialiști, ci de persoane care înțeleg consecințele morale ale propriilor alegeri”.

În concepția sa, familia trebuie să ofere siguranță afectivă și primele deprinderi ale respectului. Școala trebuie să cultive gândirea critică, rigoarea și bucuria cunoașterii. Biserica trebuie să mărturisească sensul ultim al persoanei și să creeze comuniune. Proiectele educaționale trebuie să pună aceste valori în mișcare, prin responsabilități concrete, întâlniri și slujire. Niciuna dintre instituții nu poate delega integral celeilalte formarea omului.

În limbaj teologic, vrem oameni care cresc de la chip către asemănare, mai spune preotuil. Liberi, dar nu indiferenți; puternici, dar nu dominatori; credincioși, dar nu intoleranți; ancorați în propria tradiție, dar capabili de dialog. Peste douăzeci de ani, succesul demersului celor implicați se va vedea nu numai în carierele lor, ci în felul în care își vor iubi familiile, își vor sluji comunitățile și vor proteja demnitatea celor vulnerabili.

Când nu știi ce vrei și te temi de erori

Ne-am întâlnit, nu o dată, cu tineri care nu știu ce vrea de la viață, nu știu dacă apropierea de credință îi va ajuta și se tem că vor lua decizii greșite. Atitudinea unui preot tână poate face adesea diferența. Dar, la rândul nostru, și noi, adulții de azi putem fi, la un moment dat, puși în fața unei astfel de dileme.

Mesajul părintelui Capșa ne este în egală măsură destinat. „Nu trebuie să hotărăști astăzi toată viața ta. Fă următorul pas cinstit și nu te rușina să ceri ajutor. O alegere greșită nu te transformă într-un om pierdut; poate deveni locul din care înveți să alegi mai limpede” spune el.

„Păstrează aproape oamenii în fața cărora poți fi sincer. Nu te compara fără încetare și nu confunda viteza altora cu direcția ta. Dacă nu știi încă dacă să crezi, spune exact acest lucru, chiar și în gând. Dumnezeu nu Se teme de îndoiala ta și nu îți cere să mimezi certitudinea.

Ai timp să crești. Viața ta are valoare înainte ca tu să-i fi găsit toate explicațiile. Mergi înainte cu răbdare, adevăr și bunătate; restul drumului se va lumina pas cu pas”.