Pași pe apă în regia divină a unei nopți de furtună și puțină credință. Ce ne spune despre propria noastră neîncredere

Umblarea pe apă este, poate, cea mai cinematografică secvență din întreaga Evanghelie după Matei. Fantasticul a fost și este un ingredient atrăgător pentru toate generațiile. O corabie zguduită de furtună, în miezul nopții, departe de țărm. Un om care merge, sfidând legile firii, peste valuri. Un ucenic care își cere, la rândul lui, dreptul la minune, doar pentru a se scufunda din pricina propriei frici. Dacă am privi acest episod cu ochi de regizor, am descoperi un scenariu perfect construit despre credință, îndoială și puterea liniștitoare a unei singure mâini întinse la timp.

Ce a rămas nespus? Mulțimile sunt hrănite și cortina care cade

Umblarea pe apă vine imediat după minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor. Episodul din Evanghelia după Matei ne arată un detaliu regizoral fascinant: Iisus îi silește pe ucenici să traverseze cu corabia pe malul celălalt, iar El rămâne singur, ca să dea drumul mulțimilor. Textul nu ne spune, însă, ce cuvinte au închis acea zi extraordinară.

Dacă am intra în pielea regizorului acestei scene, am fi nevoiți să completăm, cu imaginația noastră, finalul nespus al minunii. Oamenii nu erau ținuți cu forța acolo. Nimeni nu era prizonier al propriei uimiri. Și totuși, Evanghelistul Matei, proaspăt intrat în ceata apostolilor, precizează limpede că Iisus urma să rămână singur cu mulțimile, fără prezența ucenicilor. Ce dezlegare le-a trebuit oare celor care fuseseră hrăniți de El, înainte să se întoarcă, fiecare, la viața lor obișnuită?

Evanghelistul Marcu confirmă aceeași secvență, în capitolul VI al textului său. Ioan, în același capitol VI, încheie relatarea diferit, amintind doar de nevoia de singurătate a lui Iisus: „Cunoscând deci Iisus că au să vină și să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăși în munte, El singur.” La Luca, episodul urmează un cu totul alt fir narativ, culminând cu întrebarea esențială pusă ucenicilor. „Dar voi cine ziceți că sunt Eu?”Întebarea a fost urmată de prima vestire directă a Patimilor. A fost un fel de repetiție pentru scena grea a Cinei de taină și a Răstignirii.

Patru evangheliști, patru unghiuri de cameră asupra aceleiași seri. Fiecare alege să lumineze un detaliu diferit al aceleiași realități. Este exact ceea ce ar face, astăzi, patru regizori diferiți, puși să filmeze același eveniment.

Furtuna din miezul nopții, o corabie, un vânt potrivnic

Planul general al scenei ni-l arată pe evanghelistul Matei cu o precizie aproape cinematografică. Corabia se afla „la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă”. Este imaginea perfectă a neputinței omenești în fața forțelor firii, o barcă mică, zdruncinată de o mare mult prea mare pentru ea.

Abia la a patra strajă din noapte, undeva între ora trei și șase dimineața, potrivit socotelii vechi a nopții, Iisus vine spre ucenici, umblând pe mare. Reacția lor este perfect omenească: spaimă, confuzie, credința că văd o nălucă. Frica îi face să strige, exact așa cum am striga și noi, în fața oricărei arătări de neînțeles. Noi, oamenii, tot încercăm de milenii să punem dumnezeirea în șabloane gândite după mintea noastră. Probabil, Dumenzeu ar râde cu jumătate de gură, dacă ar fi om.

Răspunsul lui Iisus vine îndată, fără să lase loc de îndoială prelungită: „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!” Cinci cuvinte care ar trebui, de fapt, să fie suficiente pentru orice frică omenească. Dar, așa cum vom vedea imediat, nu sunt niciodată chiar suficiente, nici măcar pentru un apostol.

Petru, actorul principal al propriei noastre îndoieli

Aici intră în scenă adevăratul protagonist uman al episodului, Petru. Cel mai impulsiv dintre ucenici cere confirmarea directă a identității lui Iisus, printr-o rugăminte îndrăzneață. „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.” Nu se mulțumește să creadă, vrea dovada, vrea experiența directă, vrea să pășească el însuși pe același element imposibil.

Iisus îi răspunde cu un singur cuvânt, la fel de simplu ca și mustrarea de mai târziu: „Vino.” Și Petru merge. Pentru câteva clipe suspendate în timp, un om obișnuit calcă pe valuri, susținut de nimic altceva decât de propria hotărâre de a crede.

Apoi vine căderea, la propriu și la figurat. „Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!” Este momentul în care credința cedează în fața dovezilor sensibile, vântul, valurile, realitatea fizică palpabilă care pare, brusc, mult mai convingătoare decât cuvântul care îl susținuse până atunci.

Iisus „întinzând îndată mâna, l-a apucat”, un gest de o rapiditate aproape reflexă, care spune, poate, mai mult decât orice cuvânt despre felul în care harul divin reacționează la strigătul sincer de ajutor. Mustrarea care urmează, „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”, nu este o pedeapsă, ci o întrebare retorică pusă cu blândețe. E genul de întrebare pe care ar trebui să ne-o punem toți, de fiecare dată când frica ne trage mai adânc decât ar trebui.

O întrebare permisă: furtună naturală sau repetiție regizată?

Putem specula, cu îngăduința oricărui exercițiu de imaginație spirituală, asupra naturii acestei furtuni. A fost o manifestare pur naturală a mării, sau o probă intenționată, menită să testeze percepția ucenicilor asupra identității Lui adevărate? Textul nu ne oferă un răspuns definitiv. Poate, tocmai această ambiguitate face din episod o oglindă atât de bună pentru propria noastră viață.

De câte dovezi avem nevoie, de-a lungul unei vieți întregi, pentru a înțelege că suntem parte a unui sistem de energie vitală, creatoare? Și totuși, continuăm să ne conectăm, din când în când, la energia distrugătoare a lumii. Curiozitatea, neîncrederea, ispita de a vedea dacă, dincolo de frumusețea luminii și a iubirii, mai există și o ofertă alternativă de energie, cea care ne leagă de moarte, de distrugere, de război, de invidie, de ură, de dezbinare, de agresivitate, și, de ce să n-o spunem direct, de manifestări neumane și antiumane. Suntem, se pare, atât de neînțelegători, încât învățăm greu și uităm repede.

De-a lungul întregului Nou Testament, credința minimă, chiar una „cât un grăunte de muștar”, este suficientă pentru a muta un munte. Credința a vindecat bolnavi, a smuls oameni din ghearele morții, a dat vedere orbilor și glas muților. Astăzi, însă, mulți dintre noi acordă mai multă încredere cristalelor, ritualurilor cu sare sau vizitelor la vrăjitori. Mergem la ghicit în cărți, în palmă, în bobi, în orice altceva. Dar la Cel care ne cunoaște inima cu adevărat, care nu ghicește și nu ne flatează cu generalități plăcute, la Acela ezităm să mergem.

Refuzăm apa și alegem croaziera de lux

Ni se oferă, simbolic, posibilitatea de a păși pe ape, și noi refuzăm, alegând, în schimb, să muncim ca robii un an întreg pentru un concediu. Acolo plătim bani grei ca să ne plimbăm cu gondola, cu barca sau pe o navă de croazieră. Uităm, în graba noastră, că adevărata croazieră a vieții se află la doar un moment distanță de o schimbare a direcției sufletului. E atât de aproape printr-o o simplă recalibrare a busolei interioare, după stelele cerului, nu după cele ale unui hotel.

Ni se deschide calea să mutăm, cu adevărat, un munte din loc și, în același timp, alegem să facem împrumuturi înrobitoare la bănci care ne jupoaie, doar ca să ne construim o casă sau să plătim un apartament. Am putea vedea limpede, dar preferăm, adesea, orbirea confortabilă. Am putea cânta liber, dar alegem muțenia tăcută. Apoi, din când în când, ridicăm pumnul spre cer, reproșându-i lui Dumnezeu lipsa de ajutor pe care, de fapt, noi înșine am refuzat s-o primim.

Poala hainei și puterea unei atingeri sincere

Episodul se încheie, dincolo de furtună și de îndoiala lui Petru, cu o notă de vindecare colectivă. Ajunși în ținutul Ghenizaretului, Iisus și ucenicii sunt recunoscuți imediat de localnici. Vestea se răspândește în tot ținutul, iar oamenii aduc la El toți bolnavii, rugându-L „ca numai să se atingă de poala hainei Lui”. Textul precizează, fără echivoc: „câți se atingeau se vindecau.”

Este imaginea unei credințe simple, aproape naive în puritatea ei. Erau acolo oameni care nu cer explicații teologice, ci doar o atingere. Poate că exact acest tip de încredere directă, fără complicații, fără negocieri, este cea pe care noi, cei de azi, am pierdut-o pe drum, undeva între prea multă informație și prea puțină trăire.

Regizorii propriei noastre vieți

Poate că această duminică nu este, în cele din urmă, doar despre minuni și credință abstractă. E despre umanitatea profundă din noi, despre incapacitatea noastră recurentă de a înțelege, cu adevărat, măreția lui Dumnezeu. Suntem vase atât de mici, în care arareori încape mai mult decât o fărâmă de dumnezeire, oricât de mult ne-am dori altfel.

Și totuși, putem alege să fim, fiecare dintre noi, regizorii propriei noastre vieți. E nevoie doar să rupem rutina lipsei de credință, să deschidem inima spre bine, exersând binele în fiecare zi, ca pe un antrenament tăcut al sufletului. Putem configura filmul propriei existențe fără să-i mai lăsăm pe alții să ne scrie scenariul din umbră. Mai mult decât atât, putem alege să fim protagoniștii propriei noastre vieți care se întâmplă chiar acum. E live, o singură dată, o ocazie unică, prea prețioasă ca să fie irosită privind, din stal, la filmul altcuiva.

Și pentru asta putem apela cu încredere la inteligența naturală, rulând gratuit de o veșnicie.