Casa dintre lumi (I). Unde este, de fapt, acasă?

Am recunoscut-o după câteva secunde. Trecuseră câțiva ani de când nu ne mai văzuserăm.

Drumul până la locul din care fiecare urma să fie preluată de Uber s-a transformat într-o conversație care a făcut timpul să treacă mult prea repede.

Mi-a povestit despre Barcelona, despre viața pe care și-a construit-o acolo, despre oamenii pe care i-a întâlnit și despre locurile care au făcut-o să simtă că aparține acelui oraș. Vorbea cu liniștea unui om care și-a găsit echilibrul. M-am bucurat sincer pentru ea.

Când drumurile noastre s-au despărțit, ne-am promis că data viitoare nu ne vom mai întâlni pe fugă, între un zbor și o mașină care ne așteaptă. Vom bea un ceai sau o cafea și vom avea timp să povestim pe îndelete.

Am plecat cu un zâmbet. Dar, pe drumul spre casa părinților mei, acolo unde poposesc aproape de fiecare dată când mă întorc dintr-o călătorie în afara țării, m-am trezit gândindu-mă la altceva.

La câți oameni frumoși am cunoscut de-a lungul anilor și care, astăzi, își numesc acasă un alt oraș, o altă țară, uneori un alt continent.

Și atunci m-am întrebat, din nou:

Unde este, de fapt, acasă?

Poveștile care ne definesc

În cei unsprezece ani petrecuți la Vila Transylvanian Inn am avut privilegiul să cunosc mii de oameni. Au venit din toate colțurile lumii, fiecare cu povestea lui, iar uneori, fără să-mi dau seama cum, conversațiile ajungeau în același loc: acasă.

Am observat însă că acest cuvânt nu înseamnă același lucru pentru toată lumea. Pentru unii este locul în care s-au născut. Pentru alții este locul în care și-au construit viața. Iar pentru mulți este, în același timp, ambele.

Am prieteni care locuiesc în Finlanda de mai bine de cincisprezece ani. Copiii lor au crescut acolo, au mers la școală acolo și vorbesc finlandeza la fel de firesc cum noi vorbim românește. Și totuși, în fiecare an își fac timp să vină în România. Nu este doar o simplă vacanță. Este întâlnirea cu bunicii, cu mesele în familie, cu limba pe care părinții au avut grijă să nu o piardă. Este o descoperire a locurilor din care începe și povestea lor.

Sora mea trăiește în Marea Britanie de peste treizeci de ani. Copiii ei s-au născut la Londra și vorbesc românește cu un accent care îmi aduce întotdeauna zâmbetul pe buze. Dar, de fiecare dată când ajung în România, îi văd cum își îmbrățișează bunicii, cum redescoperă locurile copilăriei mamei lor și cum, fără să-și dea seama, își adaugă încă o piesă din propria identitate.

Nu demult am cunoscut la vilă o bunică româncă, stabilită în Italia, venită în vizită în România împreună cu nepotul ei. Băiatul vorbea românește cu accent. M-a impresionat felul în care bunica îi vorbea în română, cu răbdare, fără să-l corecteze de fiecare dată când căuta un cuvânt. Atunci am înțeles că voia să-i transmită limba română și, odată cu ea, legătura cu locul din care începe povestea familiei lui.

De-a lungul anilor, am întâlnit la vilă familii stabilite în Statele Unite și în Canada. Veniseră în Transilvania pentru a le arăta copiilor locurile din care plecaseră bunicii lor. Mi s-a părut de fiecare dată un gest atât de firesc și, în același timp, atât de frumos. Așa se transmite, dintr-o generație în alta, ceva ce nu ține doar de geografie, ci și de apartenență.

Acum două zile, la micul dejun, o femeie minunată mi-a povestit despre familia ei. Ea este româncă, soțul este libanez, iar după cincisprezece ani petrecuți în Emiratele Arabe Unite au ales să se stabilească în România. Mi-a spus că soțul ei s-a îndrăgostit de această țară și că aici au simțit că vor să-și crească mai departe copilul.

România prin ochii celorlalți

Toate aceste povești mă ating și rămân cu mine.Timp de peste douăzeci de ani am lucrat în bănci cu acționariat turcesc și am avut colegi veniți din alte țări care au ales să rămână în România. Unii și-au întemeiat familii aici. Alții și-au adus familiile aici. Aproape toți vorbeau, la un moment dat, despre frumusețea acestei țări cu un entuziasm pe care noi, cei născuți aici, uităm uneori să îl mai avem.

De aceea mă bucur de fiecare dată când întâlnesc oaspeți veniți de la mii de kilometri depărtare pentru a vizita Castelul Bran. Știu că sunt mulți români care se simt ofensați atunci când aud că, pentru mulți străini, România începe cu Dracula. Îi înțeleg. Eu o văd însă altfel.

Dacă acesta este motivul care îi aduce până aici, atunci avem șansa să le arătăm că România înseamnă mult mai mult decât o legendă. Înseamnă istorie, tradiții, oameni, ospitalitate. Sunt locuri care rămân cu tine mult după ce ai plecat.

Cred că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem face în turism. Să oferim nu doar un loc în care oamenii să doarmă, ci și o fereastră către ceea ce înseamnă acasă pentru noi.

Locul pe care îl ducem cu noi

Astăzi, dacă mă întreabă cineva unde este acasă, nu mai caut un singur răspuns.

Mă gândesc mai întâi la casa părinților mei și la grădina în care am copilărit. Este locul în care mă opresc aproape de fiecare dată când mă întorc dintr-o călătorie și unde simt că timpul încetinește puțin.

Mă gândesc apoi la locul în care băieții mei se întorc și astăzi, chiar dacă viața lor este deja în București. Cred că fiecare părinte speră, în tăcere, ca acel loc să rămână mereu acasă pentru copiii lui.

Mă gândesc la Bran, unde, de unsprezece ani, întâlnesc oameni din toate colțurile lumii și descopăr, prin ochii lor, cât de frumoasă este România.

Și mai există un acasă care pleacă cu mine de fiecare dată. În felul în care vorbesc despre țara mea. În poveștile pe care aleg să le spun. În bucuria cu care încerc să le arăt celor veniți de departe ceea ce, uneori, noi uităm să mai vedem.

Poate că, până la urmă, acasă nu este doar locul din care pleci sau locul în care ajungi.

Este locul pe care simți nevoia să îl dai mai departe.

Despre autor

Laura Cioc devenea, la doar 24 de ani, cea mai tânără directoare de sucursală bancară din România. Era perioada în care sistemul bancar românesc se transforma rapid, iar ascensiunile profesionale de acest tip erau rare și spectaculoase. Laura nu doar că a reușit, ci a făcut-o într-o perioadă în care puține femei atât de tinere primeau responsabilități atât de mari. Au urmat peste două decenii în lumea corporațiilor, sute de oameni coordonați, obiective, ședințe și provocări.

Astăzi este administrator și co-proprietar al Transylvanian Inn, unul dintre cele mai apreciate refugii turistice din România. Pe blogul său personal vorbește despre cărți, despre vulnerabilitate, despre femei, despre schimbare și despre căutarea echilibrului. Scrie despre sindromul impostorului, despre curajul de a o lua de la capăt la 50 de ani și despre oamenii care i-au atins sufletul. Povestea completă Laurei o puteți citi aici.