De ce căutăm un „tătuc” în politică. Bruno Ștefan, despre ,,cultul” din jurul lui Georgescu: Fenomenul fanatizării politice este cam la fel cu cel al îndrăgostirii

În fața Arestului Central, de peste două săptămânii, susținătorii lui Călin Georgescu se strâng acolo, seară de seară, se roagă pentru el, îl numesc salvator, amenință instituțiile statului și declară că ar accepta sacrificii personale pentru a-l apăra. Aceste manifestări aduc în discuție o întrebare mai largă despre relația dintre cetățeni și putere: de ce ajung oamenii să creadă atât de puternic într-un lider politic?

Bruno Ștefan, fondatorul Biroului de Cercetări Sociale, leagă fenomenul de nemulțumirile personale ale unor susținători, care găsesc în comunitatea din jurul lui Georgescu sentimentul că sunt ascultați și că vocea lor contează. În interpretarea sa, atașamentul se consolidează prin expunerea repetată la aceleași mesaje și prin reacția celorlalți membri ai grupului. Desprinderea devine dificilă inclusiv pentru că presupune acceptarea posibilității de a fi fost manipulat.

De unde vine nevoia de „tătuc”

Așteptarea unui lider care să rezolve totul se alimentează din sentimentul marginalizării și din neîncrederea în reguli, consideră Bruno Ștefan. În explicația sa, speranța într-un salvator apare acolo unde oamenii acordă mai multă autoritate unei persoane decât instituțiilor.

„Vine din faptul că suntem în continuare marginali și nu avem încredere în legi și reguli și avem încredere mai degrabă în lideri providențiali. Occidentul s-a lecuit de așa ceva după nenumărate războaie medievale între tot felul de grupuri religioase […], după care au înțeles că legea trebuie să stea la baza unei societăți”, spune sociologul.

Bruno Ștefan leagă limitarea puterii personale de dezvoltarea unor instituții care funcționează dincolo de voința conducătorului. În lectura sa, lecția acestor experiențe istorice este că „mai presus decât liderii sunt organizațiile”.

El invocă și experiența nazismului pentru a explica importanța protejării instituțiilor de subordonarea față de un singur om. Argumentul său este că stabilitatea unei societăți depinde de reguli și de organizații capabile să reziste schimbărilor de conducere.

Popoarele latine și atracția pentru salvatori

Ideea că popoarele latine ar fi mai predispuse să urmeze lideri providențiali este descrisă de Bruno Ștefan drept un stereotip. Sociologul amintește comparațiile dintre societățile latine și cele anglo-saxone din scrierile lui Gustave Le Bon.

„Este un stereotip pe care un psiholog social, unul din părinții psihologiei sociale, Gustave Le Bon, a dezvoltat-o mai mult în «Psihologia mulțimilor»: că popoarele latine se inflamează mai mult, sunt mai vocale […], au o sociabilitate mai mare, să se adune la un loc, spre deosebire de ceilalți, de popoarele anglo-saxone, care sunt mai reci, mai calculați”, explică sociologul

Pentru explicarea adeziunii necondiționate, fondatorul BCS pune însă accentul pe educație și pe capacitatea de a examina critic afirmațiile liderului: „Nu ține de popoare, ține de lipsa educației”.

Care e alternativa la o democrație imperfectă

Dezamăgirea față de democrație deschide și întrebarea despre alternativa oferită de liderii care promit o schimbare radicală. Bruno Ștefan consideră că nemulțumirea față de sistem trebuie însoțită de examinarea soluțiilor propuse.

„Democrația e imperfectă în toată lumea, dar este cel mai bun lucru care poate să apară, pentru că alternativa nu este decât dictatură și haos. […] Ce putem pune în loc? Istericale, fanatisme?”, spune sociologul.

În acest context, el invocă afirmațiile lui Georgescu despre apa care conține informație, nanocipuri din Pepsi și despre un canal între Marea Caspică și Marea Neagră. Le folosește pentru a ilustra felul în care admirația pentru un lider poate înlocui verificarea afirmațiilor sale.

Bruno Ștefan susține că această încredere este întărită și de convingerea susținătorilor că au de partea lor întreaga societate. El evocă exemplul lui Corneliu Vadim Tudor, despre care afirmă că le transmitea simpatizanților estimări exagerate ale sprijinului electoral.

În interpretarea sociologului, impresia că reprezintă majoritatea îi poate încuraja pe membrii unui grup să-și exprime tot mai categoric convingerile. Gândirea critică presupune, în schimb, un proces „de punere în balanță, de punere la îndoială a ceea ce se întâmplă”.

„Nu este un cult spontan. Putea să se întâmple și cu o pisică”

În cazul nucleului de susținători devotați lui Georgescu, Bruno Ștefan consideră că se poate vorbi despre un cult al liderului. El susține că durata și intensitatea mobilizării trebuie analizate împreună cu organizarea din jurul acesteia.

„Nu este un cult spontan, pentru că tot ce este spontan și nelucrat, la fel se fâsâie”, afirmă sociologul.

Bruno Ștefan descrie prezența constantă în stradă ca pe un instrument prin care un grup restrâns poate ajunge să domine atenția publică. În explicația sa, vizibilitatea repetată îi face pe susținători să pară mai numeroși și mai influenți decât sunt.

„Cine cucerește, cine stăpânește strada, cine iese în stradă dă tonul opiniei publice și, în felul acesta, cei minoritari par să devină majoritari”, afirmă sociologul.

În interpretarea lui Bruno Ștefan, amploarea fenomenului depinde de mecanismele de promovare și de resursele investite în construirea imaginii liderului. Sociologul recurge la o comparație pentru a sublinia cât de multă importanță acordă acestei organizări:

„Putea să se întâmple și cu o pisică, putea să se întâmple și cu femeia de serviciu de la bloc, cu absolut oricine asupra căruia se lucra în felul ăsta și cu resurse destul de mari. Pentru că nu este un cult care se face gratis. Fenomenele sociale, pentru a le lucra, costă. Și aici este vorba de bani.”

Nemulțumirea față de putere poate extinde publicul unei asemenea mișcări dincolo de nucleul inițial, consideră sociologul. Oamenii care nu primesc răspunsuri la propriile probleme devin mai receptivi la mesajele celor care contestă sistemul.

În interpretarea sa, rețelele de comunicare și prezența constantă în spațiul public contribuie la întreținerea fenomenului. Un grup restrâns poate dobândi o vizibilitate disproporționată, iar această vizibilitate poate fi confundată cu amploarea sprijinului de care beneficiază.

,,Fanatizarea este un fenomen social lucrat. Când durează mai mult timp trebuie să înțeleagă cei care ne urmăresc că fenomenele sociale mor dacă nu sunt lucrate, dacă sunt spontane. Și așadar trebuie să ne uităm cine lucrează”, spune Bruno Ștefan.

Ce găsesc oamenii în Călin Georgescu: „Nu e vorba de el. Vor ca vocea lor să fie auzită”

Pentru o parte dintre susținători, atașamentul față de Georgescu pornește din nevoia de a fi ascultați și luați în seamă, explică Bruno Ștefan.

„Ei vor ca vocea lor să fie auzită. Ei voiau să fie băgați în seamă, nu contează că e Călin Georgescu sau altcineva. Noi trebuie să ne uităm care sunt acești oameni ca să înțelegem și ce vor. Pentru că nu sunt niște oameni abstracți.”

Portretul pe care îl conturează sociologul este al unor persoane care au acumulat dezamăgiri în viața profesională și personală. El vorbește despre lipsa realizărilor profesionale, familii destrămate și dificultăți financiare, inclusiv rate împovărătoare sau pierderea locuinței. În interpretarea sa, sentimentul că timpul a trecut fără să obțină ceea ce își doreau îi face să caute în lider promisiunea unei salvări personale.

Ștefan consideră că, pentru acești oameni, atașamentul politic este alimentat mai ales de speranța ieșirii din propriul impas și mai puțin de adeziunea la un proiect de țară.

„În multe cazuri și cât am lucrat în domeniul politic, am văzut că politica atrage și astfel de persoane cu resentimente, frustrate de situațiile personale pe care nu mai pot să le rezolve și devine atunci politica un debușeu. Dar ei sunt marginali.”

Sociologul spune că asemenea motivații există și în jurul altor partide. Particularitatea pe care o vede în nucleul mobilizat pentru Georgescu este că aceste frustrări au ajuns în centrul mișcării. Comunitatea le oferă participanților sentimentul că pot conta și că vocea lor poate influența societatea care, în percepția lor, i-a lăsat la margine.

„S-au îndrăgostit de ideile pe care și le-au băgat în cap”

Cât mai poate conta o informație nefavorabilă despre lider pentru cineva ajuns la un asemenea nivel de devotament? Bruno Ștefan consideră că atașamentul intens reduce disponibilitatea de a accepta lucruri care contrazic imaginea construită.

„Acum deja s-au îndrăgostit de ideile pe care și le-au băgat în cap și nu mai vor să mai accepte altceva. Manipularea s-a produs”, afirmă sociologul.

El compară fenomenul cu idealizarea dintr-o relație de dragoste. Persoana în care sunt investite speranțele ajunge să fie privită printr-o imagine greu de pus la îndoială. În cazul atașamentului politic, această imagine este alimentată și de comunitatea din jurul liderului.

Fondatorul BCS nu consideră însă că informațiile respinse în prezent sunt inutile. El susține că ele pot fi reevaluate atunci când influența liderului scade și când grupul nu mai are aceeași putere asupra individului.

„Acum nu vor crede, dar mai târziu pot accepta informațiile negative despre liderul provindențial. Ceea ce se spune acum o să aibă efect mai târziu.”

Pentru a explica această schimbare, sociologul invocă evoluția unei părți a susținătorilor lui Corneliu Vadim Tudor. În interpretarea sa, diminuarea influenței politice a acestuia a făcut posibilă reconsiderarea unor informații pe care simpatizanții săi le respingeau în perioada de maximă mobilizare.

Grupul oferă apartenență și încurajează radicalismul

Întâlnirile repetate din fața arestului au, în explicația lui Bruno Ștefan, un rol care depășește exprimarea susținerii pentru Georgescu. Participanții se regăsesc într-o comunitate care le confirmă convingerile și în care se simt integrați.

Sociologul spune că a interacționat cu persoane din aceste rețele și descrie o legătură între întâlnirile fizice și comunicarea online.

În interiorul grupului, manifestările radicale pot aduce aprecierea celorlalți. Devotamentul devine astfel ceva ce trebuie arătat, iar exprimarea lui tot mai intensă poate fi încurajată de reacțiile comunității.

„Sunt premiați între ei care sunt cei mai radicali dintre toți și grupurile stimulează radicalismul. Pentru că prin asta ei au sentimentul integrării. Niciunul dintre ei nu se consideră la fel de radical ca celălalt.”, spune sociologul.

În acest mecanism, spune Bruno Ștefan, cineva se poate percepe pe sine ca moderat în comparație cu alți membri, deși ajunge să susțină poziții din ce în ce mai radicale. Confirmarea primită de la ceilalți face ca propriul comportament să pară acceptabil.

De ce este greu să recunoști că ai fost manipulat

Distanțarea de lider presupune și o reevaluare a propriei alegeri. Pentru un susținător care și-a apărat public convingerile, această schimbare poate fi dificilă. Bruno Ștefan consideră că expunerea permanentă la aceleași mesaje întreține atașamentul, iar renunțarea la acest circuit de informare ar crea spațiu pentru îndoială.

„Nu își doresc să se decupleze pentru că ar trebui să recunoască că sunt manipulați. Ori mai nimeni nu vrea să fie manipulat”, spune sociologul.

În opinia sa, argumentele logice nu sunt suficiente, singure, pentru a produce desprinderea. Contează și relațiile pe care omul le poate construi în afara comunității, precum și posibilitatea de a găsi în altă parte sentimentul de apartenență.

Revenind la exemplul lui Vadim Tudor, Ștefan interpretează pierderea unor oameni din jurul acestuia și transferul unei părți a electoratului către Traian Băsescu drept elemente care au contribuit la slăbirea atașamentului față de liderul PRM.

În această lectură, puterea unui lider asupra susținătorilor depinde și de rețeaua care îi menține imaginea. Slăbirea acelei rețele poate deschide locul pentru întrebări pe care, în perioada de mobilizare intensă, oamenii nu erau dispuși să și le pună.