Când zahărul vine din import. Cum a ajuns România să cultive de aproape 20 de ori mai puțină sfeclă decât înainte și ce înseamnă asta pentru industrie

De la cultură strategică la o prezență tot mai discretă în agricultura românească

Pentru consumator, zahărul pare unul dintre cele mai banale produse din coșul de cumpărături. Se găsește permanent pe raft, diferențele de preț între mărci sunt reduse, iar aprovizionarea pare firească. În spatele unui kilogram de zahăr se află însă un sector agricol și industrial care traversează una dintre cele mai dificile perioade din ultimele decenii.

Datele Institutului Național de Statistică arată că suprafața cultivată cu sfeclă de zahăr s-a redus aproape la jumătate într-un singur an agricol, coborând de la peste 21.000 de hectare la aproximativ 10.700 de hectare însămânțate. În timp ce estimările APIA și ale Federației Cultivatorilor de Sfeclă de Zahăr indică pentru campania următoare aproximativ 14.500-14.800 de hectare contractate. Chiar și în această variantă, nivelul rămâne mult sub cel din anii precedenți și incomparabil cu suprafețele cultivate în urmă cu câteva decenii.

Scăderea suprafețelor nu reprezintă doar o statistică agricolă. Ea influențează întreaga industrie: fabricile procesează mai puțină materie primă, fermierii renunță la una dintre cele mai tehnice culturi agricole, iar România continuă să importe cea mai mare parte a zahărului consumat.

O cultură profitabilă pe hârtie, tot mai greu de susținut în practică

La prima vedere, sfecla de zahăr pare una dintre culturile cel mai bine sprijinite financiar. Pentru campania 2025, fermierii pot beneficia atât de Ajutorul Național Tranzitoriu (ANT 6), cât și de Sprijinul Cuplat pentru Venit. Iar împreună cu plățile directe valoarea totală a subvențiilor poate depăși 1.200 de euro pe hectar, potrivit estimărilor Ministerului Agriculturii și APIA.

Cu toate acestea, interesul cultivatorilor continuă să scadă.

Explicația ține de costurile foarte ridicate ale culturii. Comparativ cu cerealele, sfecla de zahăr necesită investiții mult mai mari în sămânță certificată, fertilizare, erbicide, lucrări mecanizate și transport către fabricile de procesare. În plus, cultura este mult mai sensibilă la secetă și la variațiile climatice. Iar rentabilitatea depinde atât de producția obținută, cât și de conținutul de zahăr din rădăcină.

Într-un interviu acordat postului Radio România Antena Satelor, fermierul Dorel Istrate, cultivator din județul Mureș, descria situația din teren în termeni foarte direcți: „Costurile sunt de peste 2.000 de euro pe hectar, iar veniturile, cu prețurile actuale, abia ajung la 1.200-1.300 de euro. E clar, lucrăm în pierdere.”

Același agricultor atrage atenția că fermierii români sunt dezavantajați și de diferențele dintre regulile europene privind utilizarea unor produse pentru protecția plantelor. „Noi avem costuri mai mari și producții mai mici. Dacă vecinii pot folosi tratamente mai eficiente, concurează cu un preț pe care noi nu-l putem atinge.”

Aceste diferențe se reflectă direct în competitivitatea culturii și explică de ce mulți fermieri aleg să înlocuiască sfecla de zahăr cu plante mai puțin riscante din punct de vedere economic.

Interesul fermierilor continuă să scadă

Semnalele venite din industrie confirmă aceeași tendință.

Mihaela Neagu, proprietara Fabricii de Zahăr Premium Luduș, declara la începutul acestui an că reducerea suprafețelor cultivate nu reprezintă un fenomen conjunctural, ci o evoluție observată de mai mulți ani. „Interesul pentru sfecla de zahăr scade de la an la an, chiar dacă sprijinul cuplat este atractiv. Suprafețele cultivate se reduc constant și astfel pun presiune pe întreaga industrie a zahărului.”

Fabrica, adaugă ea,  încearcă să compenseze această tendință prin facilități acordate cultivatorilor. „Încercăm să venim în sprijinul fermierilor prin acordarea de inputuri, facilități și alte forme de sprijin, pentru a menține această cultură și pentru a păstra industria zahărului românesc în viață.”

Declarațiile sunt susținute și de cifrele oficiale. Dacă în urmă cu aproximativ un deceniu fermierii cultivau peste 30.000 de hectare de sfeclă de zahăr, astăzi suprafețele contractate reprezintă mai puțin de jumătate din acel nivel.

În paralel, schimbările climatice au accentuat riscurile unei culturi care depinde de un regim relativ constant de precipitații și de temperaturi moderate în perioada de vegetație. Pentru mulți agricultori, rentabilitatea a devenit prea impredictibilă pentru a justifica investițiile necesare.

De la 33 de fabrici la doar două unități de procesare

Declinul culturii de sfeclă de zahăr nu poate fi înțeles fără evoluția industriei de procesare.

La sfârșitul anilor ’80, România dispunea de 33 de fabrici de zahăr și cultiva peste 250.000 de hectare cu sfeclă, potrivit datelor sintetizate de prof. dr. ing. Vasile Popescu, fost director al Institutului de Cercetare și Producție pentru Cultura și Industrializarea Sfeclei de Zahăr și Substanțelor Dulci Fundulea.

După aderarea României la Uniunea Europeană, restructurarea industriei, închiderea fabricilor și reducerea cotelor de producție au schimbat radical acest peisaj.

Astăzi, în România mai funcționează doar două fabrici care procesează sfeclă de zahăr: unitatea Agrana de la Roman și Fabrica de Zahăr Premium Luduș, singura aflată în proprietatea unui investitor român.

Într-o emisiune de televiziune, secretarul de stat din cadrul Ministerului Agriculturii, Emil Dumitru, rezuma astfel situația actuală: „La sfecla de zahăr România produce aproximativ 20% din nevoia de consum. Dacă ne uităm pe balanța comercială la zahăr și produse zaharoase, constatăm un deficit istoric de aproximativ 270 de milioane de euro.”

Reducerea numărului de fabrici și diminuarea suprafețelor cultivate s-au influențat reciproc. Fără unități de procesare apropiate, transportul sfeclei devine mai costisitor pentru fermieri. În același timp, fără suficientă materie primă, fabricile funcționează sub capacitate și își pierd competitivitatea.

Importurile au devenit regula, nu excepția

Reducerea producției interne a fost însoțită de creșterea dependenței de zahărul din import. Astăzi, România își acoperă doar aproximativ un sfert din necesarul de consum din producția proprie, restul provenind din alte state membre ale Uniunii Europene sau din zahăr obținut din trestie și rafinat în unități de procesare europene.

Fenomenul nu este nou, însă în ultimii ani presiunea asupra producătorilor români s-a accentuat. Costurile ridicate cu energia, combustibilii și materiile prime s-au suprapus peste scăderea prețurilor zahărului pe piața europeană, alimentată inclusiv de importurile din Ucraina și de volatilitatea pieței internaționale.

Raportările financiare ale grupului Agrana, unul dintre cei doi mari procesatori activi din România, ilustrează această evoluție. În anul financiar 2024/2025, compania a raportat o reducere semnificativă a volumelor de zahăr produse în România și Bosnia, precum și o diminuare a cifrei de afaceri pe piața locală, în contextul unei piețe europene caracterizate de prețuri aflate sub presiune.

Potrivit raportului companiei, rentabilitatea procesării nu mai depinde doar de cantitatea de zahăr produsă, ci de capacitatea fabricilor de a genera valoare adăugată într-o piață în care materia primă și produsul finit sunt influențate de factori asupra cărora procesatorii locali au un control limitat.

În paralel, importurile permit consumatorilor să găsească zahăr la prețuri competitive. Însă pentru producătorii locali această competiție este dificil de susținut atunci când costurile de producție cresc mai repede decât prețurile de vânzare.

O industrie care încearcă să se adapteze

În acest context complicat, Fabrica de Zahăr Premium Luduș reprezintă una dintre puținele povești de redresare din industria românească a zahărului.

Preluată în 2023 de antreprenoarea Mihaela Neagu, fabrica a trecut printr-un amplu proces de reorganizare. Rezultatele financiare publicate pentru 2025 arată o schimbare importantă de direcție. Compania a înregistrat o cifră de afaceri de aproape 165 de milioane de lei și un profit net de peste 16 milioane de lei. După ce anul anterior raportase pierderi.

Rezultatul este cu atât mai remarcabil cu cât a fost obținut într-o perioadă în care întreaga industrie europeană a zahărului s-a confruntat cu volatilitatea prețurilor, costuri ridicate și reducerea suprafețelor cultivate.

Explicând strategia companiei, Mihaela Neagu afirma că accentul a fost pus pe rentabilitate și pe menținerea valorii produsului românesc. „Este o creștere obținută prin muncă și o consecință a deciziei de a nu vinde cu orice preț. Producem zahăr românesc de cea mai bună calitate, despre care credem că trebuie plătit corespunzător.”

În același timp, compania continuă să investească în relația cu fermierii, oferind sprijin pentru achiziția de inputuri și încercând să mențină atractivitatea unei culturi care presupune investiții mari și riscuri considerabile.

Dincolo de fabrici, miza este întreaga filieră agricolă

În cazul zahărului, relația dintre agricultori și procesatori este mai strânsă decât în multe alte sectoare agroalimentare.

Spre deosebire de cereale, care pot fi depozitate sau comercializate către numeroși cumpărători, sfecla de zahăr trebuie transportată rapid către fabricile de procesare. Din acest motiv, existența fabricilor și disponibilitatea fermierilor de a cultiva sfeclă sunt interdependente.

Dacă numărul cultivatorilor scade, fabricile rămân fără materie primă. Dacă unitățile de procesare dispar, fermierii nu mai au cui livra recolta în condiții economice viabile.

Profesorul Vasile Popescu, unul dintre specialiștii care au coordonat cercetarea în domeniul sfeclei de zahăr înainte de 1990, descria această transformare ca pe una dintre cele mai dramatice schimbări din agricultura românească. În analiza sa privind evoluția sectorului, acesta amintește că România cultiva în 1989 peste 250.000 de hectare de sfeclă și dispunea de 33 de fabrici de zahăr, în timp ce astăzi atât suprafețele, cât și infrastructura industrială reprezintă doar o fracțiune din nivelul de atunci.

În opinia sa, dispariția treptată a unităților de procesare a făcut imposibilă refacerea rapidă a sectorului chiar și după eliminarea cotelor europene de zahăr.

Viitorul industriei depinde de fermieri, investiții și politici agricole

industriei și autoritățile vorbesc despre necesitatea reconstruirii unui sector strategic pentru agricultura românească.

Secretarul de stat Emil Dumitru afirma că reducerea dependenței de importuri presupune stimularea cultivatorilor și adaptarea schemelor de sprijin, în condițiile în care România produce doar aproximativ 20-25% din necesarul intern de zahăr.

La nivel european, preocupările sunt similare. În analizele dedicate pieței zahărului, Parlamentul European și Comisia Europeană arată că viitorul sectorului depinde de creșterea competitivității fermierilor, investiții în procesare, instrumente de gestionare a riscurilor și consolidarea poziției producătorilor în lanțul alimentar.

Pentru România, provocarea este una dublă: menținerea unei culturi agricole cu o importanță economică și strategică recunoscută și păstrarea unei industrii de procesare care, în ultimele trei decenii, s-a redus de la câteva zeci de fabrici la doar două unități funcționale.