Meșteșugul cu iască din Corund, pe cale de dispariție. Zoltan Pal: „Mai sunt 7 familii care practică meseria”

În Corund, un sat cunoscut mai ales pentru ceramică, mai există un meșteșug rar, aproape dispărut: prelucrarea iascăi. Dintr-o ciupercă tare, crescută pe trunchiuri de fag, iau naștere obiecte fine, moi ca o catifea. Puțini mai știu astăzi cum se face această transformare, iar cei care o practică duc pe umeri nu doar o meserie, ci o responsabilitate.

Drumul spre un meșteșug uitat

Povestea lui Zoltan Pal nu urmează tiparul obișnuit al meșteșugarilor din Corund. Nu a moștenit meseria din familie, ci a descoperit-o mai târziu, dintr-o nevoie de a înțelege și de a transmite mai departe. „Eu nu am descoperit acest meșteșug din familie, cum se practică în Corund de fel”, a spus Zoltan Pal.

Totul a început în urmă cu mai bine de un deceniu, când a început să organizeze ateliere demonstrative pentru turiști. „În urmă cu 13 ani am început să organizăm vizite cu demonstrație la atelierele noastre din Corund”, a spus Zoltan Pal. Dorința de a face aceste întâlniri cât mai bine l-a împins să studieze în profunzime meșteșugul.

Așa a realizat cât de rar a devenit. „Ne-am dat seama cât de rare sunt aceste meșteșuguri tipice europene”, a spus Zoltan Pal. Descoperirea a venit cu un șoc: tradiția aproape dispăruse în Europa. „Deși în Franța și Elveția exista acest meșteșug, s-a stins cu siguranță, doar în România mai există”, a spus Zoltan Pal pentru News Edge.

Chiar și aici, supraviețuiește cu greu. „În prezent a reușit să dăinuie doar în Corund”, a spus Zoltan Pal. Momentul în care a înțeles că trăiește lângă ultimii meșteri a fost decisiv. „Când mi-am dat seama că trăiesc în același sat cu ultimii meșteri, am zis că mă apuc să învăț până mai am de la cine”, a spus Zoltan Pal.

Lecțiile pădurii și primul obiect

Învățarea nu s-a limitat la atelier. Zoltan Pal a ajuns în pădure, acolo unde începe totul. „Așa l-am găsit pe domnul Fabian, un iescar care are 70 de ani și de la 6 ani este în pădure”, a spus Zoltan Pal. Sub îndrumarea lui, a învățat nu doar tehnica, ci și ritmul naturii. „M-a luat cu el și în expedițiile din pădure”, mai spune Zoltan Pal.

Culesul iascăi nu este întâmplător. Este nevoie de experiență și atenție. „Trebuie să știi când să mergi să aduni, unde să mergi și care iască trebuie adunată”, a spus Zoltan Pal.

Primii ani au însemnat exercițiu repetitiv. „Ani la rând am făcut doar întinderi”, a spus Zoltan Pal. Abia după mult timp a venit și primul obiect complet realizat de el. „Primul produs pe care l-am lucrat personal a fost o pălărie de explorator”, a spus Zoltan Pal.

Experiența lucrului cu iasca are o dimensiune aparte, aproape meditativă. „Procesul prin care se face întinderea fibrelor este o revelație, o terapie. Fibrele nu au un strat lemnos și se lasă întinse cu mâna, devine ca o catifea”, a spus Zoltan Pal.

De la ciupercă la obiect

Iasca este o ciupercă ce crește în special pe fag, în zonele de altitudine, acolo unde pădurea rămâne curată și umedă. La prima vedere pare dură, lemnoasă și lipsită de valoare, dar în interior ascunde un miez fibros care poate fi transformat complet prin muncă manuală.

De la recoltare până la produsul final poate trece aproape un an. „De când culegi iasca și până ai produsul finit durează până la un an”, a spus Zoltan Pal. Fiecare etapă are ritmul ei și nu poate fi grăbită, pentru că materialul reacționează diferit în funcție de umiditate, temperatură și modul în care este lucrat.

Procesul începe încă din pădure, unde alegerea iascăi este esențială. Nu orice ciupercă este potrivită pentru prelucrare, iar experiența face diferența între un material bun și unul inutil. După recoltare, iasca este lăsată la uscat, apoi este curățată de stratul exterior dur. În interior rămâne partea valoroasă, un strat fibros care va fi lucrat ulterior.

Această parte este bătută și întinsă manual, uneori zile la rând, până când capătă elasticitate și finețe. Fibrele încep să se deschidă și să se așeze într-o structură uniformă, iar materialul își schimbă complet textura. Din ceva rigid devine moale, plăcut la atingere, asemănător unei țesături naturale. Este o etapă care cere forță, dar și atenție, pentru că o mișcare greșită poate rupe materialul.

Urmează modelarea propriu-zisă, în funcție de obiectul dorit. Fie că este vorba despre o pălărie, o geantă sau un accesoriu, fiecare piesă este lucrată individual, fără șabloane industriale. Forma se construiește treptat, iar finisajele sunt realizate tot manual. Uneori, materialul este combinat cu alte elemente naturale, dar iasca rămâne întotdeauna piesa centrală.

Din acest material se pot realiza obiecte variate: pălării, genți, accesorii sau piese decorative. În trecut, iasca avea și roluri practice, fiind folosită inclusiv la aprinderea focului sau ca material izolator. Astăzi, obiectele create din iască au mai ales o valoare culturală și artistică, fiind apreciate pentru unicitatea lor.

O tradiție în pericol

În trecut, meșteșugul era răspândit în mai multe zone din România și practicat de mai multe familii. „Până la revoluție erau mai multe familii care practicau acest meșteșug”, a spus Zoltan Pal.

Astăzi, situația este fragilă. „Acum au rămas doar 7 familii active în sat”, a spus Zoltan Pal. Motivele țin de schimbările sociale și economice. Meșteșugul nu aduce câștiguri rapide, iar procesul este lung. „Tinerii nu mai sunt atrași pentru că durează mult până ajungi să faci bani”, a spus Zoltan Pal.

În plus, există o ruptură între generații. „Generațiile de astăzi își pierd partea tactilă, nu mai doresc să lucreze manual”, a spus Zoltan Pal.

Cu toate acestea, el continuă să creadă că meșteșugul poate fi salvat. Atelierele pe care le organizează au rolul de a aduce oamenii mai aproape de această lume. Ele oferă o experiență directă, o întâlnire cu un mod de viață care altfel ar rămâne necunoscut.

În același timp, aceste demonstrații au și o miză mai profundă: aceea de a trezi interesul unei noi generații. Contactul direct cu materialul, cu textura și cu transformarea lentă poate schimba perspectiva celor care nu au mai lucrat niciodată cu mâinile. Pentru mulți participanți, întâlnirea cu iasca devine o surpriză și o lecție despre răbdare, într-o lume care nu mai are timp să aștepte.

Dacă acest meșteșug ar dispărea, pierderea nu ar fi doar una economică sau artistică. Ar dispărea o legătură profundă cu natura și cu trecutul. Ar dispărea o formă de cunoaștere transmisă prin gesturi, nu prin cuvinte.

În Corund, încă mai există oameni care țin această tradiție vie. Iar cât timp există această continuitate, există și o șansă ca iasca, ciuperca aparent banală, să rămână parte dintr-o poveste care merită spusă mai departe.