Haiducul. Cum a devenit proscrisul erou în literatura și cultura lumii

Haiducul este una dintre figurile care au traversat istoria, folclorul și artele, schimbându-și numele de la o cultură la alta. Robin Hood, Cartouche, Louis Mandrin, Pintea Viteazul, Iancu Jianu, klefții greci, zeybekii anatolieni, bandoleros spanioli, briganzii italieni, eroii din mlaștina Chinei și mulți alții aparțin unor lumi istorice foarte diferite.

Pe tiți îi apropie însă o întrebare veche. Ce se întâmplă atunci când omul aflat în afara legii ajunge să fie considerat, de comunitate, mai drept decât legea însăși? Cum ajunge legea să se întoarcă împotriva unei comunități nu mai ridică întrebări, căci demonstrația o vedem și în zilel noastre. Și atunci, individul care se ridică, renunțând la pasivitate și la interesul personal pentru binele grupului, intră în categoria largă a haiducilor, ca o reacție firească. De la balade și romane la cinema, teatru, operă și pictură, cultura a transformat această realitate într-unul dintre marile sale repertorii de personaje.

Când legea nu mai pare dreaptă, apare legenda

Cuvântul haiduc are o istorie lingvistică fascinantă și a intrat în limba română pe filieră sud-slavă (sârbă/bulgară) și maghiară în Transilvania. Traseul etimologic este evident. Majoritatea lingviștilor consideră că baza este cuvântul turcesc haydut, care inițial desemna un soldat de infanterie sau un nomad, evoluând apoi spre sensul de tâlhar sau bandit. Din turcă, termenul a fost împrumutat de de slavi hajduk în sârbă și bulgară și de maghiari sub forma hajdú. Cuvântul desemna inițial oameni asociați păstoritului, păzitori de vite și, ulterior, unor formațiuni militare neregulate.

În limba română, cuvântul a fost adaptat sub forma haiduc, păstrând o puternică legătură cu spațiul balcanic, unde acești oameni luptau împotriva opresiunii otomane. În Europa Centrală și de Sud-Est, termenul a căpătat treptat sensuri diferite, ajungând să desemneze și proscriși, tâlhari sau luptători împotriva unei autorități considerate străine. De aici apare purimul detaliu important. Haiducul nu este o categorie juridică universală, ci o categorie culturală mobilă. Pentru administrație, el poate fi un tâlhar, în timp ce pentru comunitate, el devine un răzbunător. Este erou în cântece, persona de roman apoi, care trece în cinematografie, iar pe peliculă chipul prinde contur, trăsături, împărțitorul dreptății poartă un costum, adoptă un mers, o privire și definitivează intrarea în legendă.

Istoricii au discutat mult despre această transformare. Conceptul de bandit social, formulat de Eric Hobsbawm, a avut o influență enormă asupra studiilor despre proscriși. Cercetări ulterioare au atras însă atenția că nu trebuie confundată realitatea banditului cu mitologia construită ulterior în jurul lui. Aici începe, de fapt, aventura culturală a haiducului, între ceea ce a făcut omul și ceea ce comunitatea a avut nevoie să creadă despre el.

Robin Hood, modelul devenit prea cunoscut

Robin Hood este reperul inevitabil, și tocmai de aceea nu merită să-i acordăm prea mult spațiu. A devenit modelul internațional al proscrisului care sfidează autoritatea și ajută oamenii de rând, iar literatura, teatrul, filmul și televiziunea au multiplicat atât de mult figura lui, încât personajul a devenit aproape un arhetip independent de originile sale.

Cercetarea literară arată cât de mult s-a modificat Robin Hood de-a lungul secolelor. În anumite versiuni a devenit nobilul nedreptățit, în altele omul pădurii, iar literatura modernă a amestecat aceste ipostaze cu imaginea eroului popular. Robin Hood este, prin urmare, mai puțin interesant aici ca personaj singular decât ca matriță culturală.

În locul lui, merită să privim către personaje mai puțin familiare cititorului român. Vom descoperi că fiecare societate și-a inventat propriul răspuns la aceeași nevoie imaginară: un om care trăiește în afara ordinii și, tocmai de aceea, poate contesta ordinea.

Cartouche, hoțul care a devenit personaj

În Franța începutului de secol XVIII, numele lui Louis-Dominique Bourguignon, zis Cartouche, a intrat repede în legendă. Născut la Paris în 1693 și executat în 1721, Cartouche a fost un tâlhar și șef de bandă, nu un revoluționar în sensul modern al cuvântului. Sursele îl prezintă ca autor al unor numeroase furturi și atacuri, iar reputația sa s-a construit încă din timpul vieții. Cultura populară l-a transformat însă într-o figură aproape romantică. În jurul lui au circulat cântece, imagini și piese de teatru, iar legenda a supraviețuit mult după moartea sa. Însăși porecla sa spune singură despre agilitatea și efectul acțiunilor sale.

Secolul XX i-a oferit imaginea definitiv cinematografică. Cartouche, filmul regizat de Philippe de Broca în 1962, îl are pe Jean-Paul Belmondo în rolul principal, alături de Claudia Cardinale și Jean Rochefort.

Filmul transformă personajul istoric într-un erou de aventură, combinând comedia, romantismul și spectacolul de capă și spadă. Este una dintre cele mai bune dovezi că cinematograful nu recuperează pur și simplu trecutul, ci îl reinventează după gustul epocii sale. Cartouche nu mai este doar tâlharul Parisului. Devine un personaj solar, seducător, aventuros, aproape invulnerabil. Istoria îi oferise scheletul, dar filmul i-a pus carnație și i-a dat un chip.

Louis Mandrin, haiducul fiscal al Franței

Dacă Robin Hood este prea cunoscut, Louis Mandrin merită redescoperit, măcar de dragul protestelor care fierb acum pe străzile Franței. Născut în 1725 în Dauphiné și executat în 1755, Mandrin a fost contrabandist și șef de bandă. A intrat în conflict cu Ferme générale, sistemul de colectare a impozitelor în monarhia franceză. Produsele de contrabandă pe care le comercializa ajungeau la populație la prețuri mai mici, ceea ce i-a adus o popularitate considerabilă.

Aici apare o diferență subtilă față de Cartouche. Dacă primul a devenit erou mai ales prin spectacolul aventurii, Mandrin a căpătat o aură socială legată de opoziția față de fiscalitate și administrație.

După execuție, imaginea sa a continuat să circule prin literatura populară și prin gravuri. Muzeele franceze păstrează această memorie contradictorie în cazul lui Mandrin, care a fost în același timp contrabandist, infractor și personaj popular. Povestea lui are astfel o formulă memorabilă. Un om urmărit pentru încălcarea legii poate deveni, după moarte, personajul prin care comunitatea își povestește nemulțumirea față de lege. În 1972 a fost difuzat un foileton de mare succes, dedicat lui. Iată genericul de atunci. Cântecul La complainte de Mandrin se cântă și astăzi în Franța.

Atât Cartouch, trădat, cât și Mandrin, capturat, ca să respectăm succesiunea istorică, au fost executați prin tragere pe roată.

Țările Române și haiducul între codru, baladă și istorie

În spațiul românesc, haiducia trebuie înțeleasă în legătură cu structurile sociale, politice și militare ale epocilor în care a apărut. Nu a existat un singur „model românesc” și nici toți cei numiți haiduci nu au avut aceleași motivații. În Oltenia și Muntenia, ceata de haiduci apare frecvent în relație cu lumea rurală, cu fiscalitatea, abuzurile administrative, conflictele locale și, în anumite perioade, cu tensiunile provocate de războaiele dintre imperii.

Un caz foarte cunoscut este Iancu Jianu, devenit ulterior personaj de baladă și de film. Casa memorială din Caracal păstrează și astăzi memoria personajului, iar legenda sa a circulat în folclor. Viața lui a inspirat și producții cinematografice, inclusiv Iancu Jianu, zapciul și Iancu Jianu, haiducul, adus pe peliculă de nemuritorul Adrian Pintea. O baladă îi duce mai departe povestea.

Andrii Popa reprezintă un caz și mai interesant, fiindcă posteritatea sa nu mai depinde în primul rând de manualul de istorie, ci de cântec. Vasile Alecsandri a transformat figura lui într-o baladă, iar Phoenix a făcut-o recognoscibilă pentru generații întregi de români.

Astfel, un personaj istoric trece prin trei filtre succesive, documentul, literatura și muzica. Ceea ce nu mai poate fi verificat în întregime prin arhive supraviețuiește uneori în memorie, dar nu în aceeași formă. Valeriu Sterian și a sa Amintire cu haiduci readuce în memoria contemporanilor săi și a celor care îi ascultă și azi cântecul, când cantautorul a intrat el însuși în legendă, anii de aur ai răzvrătirilor sociale.

Pintea Viteazul și nașterea unui mit transilvănean

Dintre haiducii români, Pintea Viteazul are o puternică aură mitologică. Grigore Pintea s-a născut în jurul anului 1670 și a murit în 1703, la Baia Mare. Documentele îl prezintă drept conducător al unei cete de haiduci, iar activitatea lui este atestată în acte administrative și judiciare. Important este că documentele nu confirmă imaginea simplificată a haiducului care lua de la bogați și dădea săracilor în toate acțiunile sale. Există însă cel puțin o mențiune documentară potrivit căreia bunurile jefuite de la negustori au fost distribuite săracilor.

Această diferență dintre document și legendă este esențială, chiar dacă folclorul a păstrat un Pintea mai mare decât omul istoric. În Maramureș, numele lui a devenit sinonim cu peisajul, iar legendele îl proiectează într-o lume în care haiducul devine personaj fabulos. Reacția e firească, pentru că atunci când realitatea nu mai este suficientă pentru memorie, legenda începe să construiască în jurul ei o altă realitate.

Folclorul local îl păstrează cu sfințenie. „Pă Pintea pribeagu l-o omorât la poarta de la Baia Mare. L-o omorât cu trei grăunțe de kiper șî trei grăunțe de grâu de primăvară, șî trei cuiuță de potcoava calului di fier șî trei grăunțe de tămâie. Când o ridicat el mâna-n sus ca să spargă poarta cu băltagu – că poarta și tăt orașu o fost închis – atunci l-o împușcat subsuoară. L-o împușcat așa dipce gloantele nu prindea în el”. Aceasta e relatare preluată din bătrâni, în 1920, de Ion Țiplea, el însuși de 70 de ani din Budești, Maramureș.

Cămașa lui Pintea

Un amănunt poate fi edificator pentru intrarea în legendă a lui Pintea. Cămașa de zale a lui Pintea Viteazul se păstrează în biserica de lemn din Budești Josani, unde s-au și filmat câteva scene. Alura fizică a haiducului a făcut ca actorului Florin Piersic să-i fie prea mare această cămașă.

Filmul dedicat lui Pintea are un final tulurător, care nu respectă adevărul istoric al morții sale, ci pe unul al preocupărilor sale. Gligor Pintea este consemnat cu preocupări în domeniul zborului artificial, al zborului planat pe la anul 1701. O spune Matei I. Oroveanu, în Începuturile creației tehnice aeronautice românești 1880-1918, pag. 32-35. Impactul emoțional al morții din film este însă mult mai puternic. Acolo, Pintea refuză să fie capturat, ca un Decebal reîncarnat, și se aruncă în prăpastie. Gestul său este urmat de al celor din ceată, care cad pe rând, cu trupurile rostogolindu-se pe pietre.
Coloana sonoră a scenei, cu hora din grumaz, cu nodri și trâmbița lui Nicolae Pițiș, tezaur uman viu, completează efectul. Strigăturile specifice Maramureșului justifică scena suicidală: „Cin’ se trage la străini, să nu vadă cer senin” și „Cin’ se râde la străini, să moară pe pat de spini”.

Vasile cel Mare și haiducul păstrat de poveste

În Moldova, figura lui Vasile cel Mare este un exemplu foarte bun despre felul în care memoria populară poate păstra un personaj insuficient reprezentat în documentele oficiale. Legendele îl plasează în zona montană a Neamțului și Sucevei, iar Alecu Russo și Mihail Sadoveanu au contribuit la circulația literară a imaginii sale. Hanu Ancuței este una dintre operele prin care figura haiducului intră într-o lume literară în care memoria orală, povestea și istoria se amestecă.

Este exact genul de personaj pe care o istorie a culturii trebuie să-l urmărească dincolo de întrebarea despre existența reală. Ce i-a făcut cpe oameni să aibă nevoie să povestească despre haiduci ar fi o temă separată, mai degrabă a resorturilor psihologice impulsionate de mentalități, dincolo de participarea indirectp la revolta socială. Dar, să rămânem în zona în care literatura devine arhivă afectivă.

Budac, haiducul Vălean și alții aproape uitați

Miu Haiducul este unul dintre personajele bine reprezentate în repertoriul haiducesc românesc, iar existența sa este păstrată în mai multe variante ale baladei. Cunoscută sub titluri precum Cântecul lui Miu Haiducul, Balada lui Miu Haiducul sau Miu Haiducul și Ștefan Vodă, creația a circulat în Muntenia și Oltenia, cu variante culese, între altele, la Greaca, Oltenița și Mânăstirea.

Prin Miu Haiducul, codrul românesc intră încă o dată în literatură înainte ca literatura cultă să-i dea o formă definitivă. Balada păstrează vocea unui personaj pe care memoria populară l-a transformat în simbol al îndrăznelii și al împotrivirii față de puterea nedreaptă.

Revista de folclor din 1960 îl include, alături de Corbea, Mihu Copilul și Toma Alimoș, între piesele reprezentative ale repertoriului haiducesc. În Transilvania de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, imaginea haiducului continuă să circule într-un spațiu social foarte diferit de cel al lui Pintea. Andrei Budac, născut în 1873 la Cârțișoara, a condus o ceată de haiduci care a traversat Carpații și a intrat în conflict cu autoritățile. A fost ucis în 1912, iar memoria lui a supraviețuit în tradiția locală și într-o baladă.

Un roman cvasinecunoscut

Un alt caz interesant pentru istoria culturii este Vălean, personaj asociat unei balade ardelene, devenit personaj al romanului Drum de soartă și răzbunare, scris de Remus Luca în 1970. Despre Bojotă, haiducul năsăudean de secol XX, am aflat din familie, căci acesta obișnuia să se adăpostească uneori, să-și schimba hainele și să se aprovizioneze cu alimente de la oameni care ajutau în gospodăria bunicului

Un studiu etnomuzicologic recent identifică 27 de variante ale Horei lui Vălean și observă că romanul lui Luca pornește de la această tradiție epică, reconstruind viața haiducului într-un spațiu istoric legat de Mureș și Târnave. Este un caz important tocmai pentru că autorul și cartea sunt astăzi mult mai puțin cunoscute decât subiectul lor. Bârsan și Busuioc sunt alți haiduci, rămași în balade, fără alte referințe documentare. Dorin Liviu Zaharia este deschizător de drum în etno-rockul românesc.

Cultura nu păstrează numai ceea ce este celebru. Uneori, literatura este ultimul loc în care un personaj uitat mai poate fi găsit.

De la haiduc la personaj cinematografic cu Șaptecai și Mărgelatu

Cinematografia românească a creat o adevărată mitologie a haiducului. Seria începută cu Haiducii și continuată prin Răpirea fecioarelor, Răzbunarea haiducilor și filmele centrate pe Anghel Șaptecai a transformat haiducul într-un erou de aventuri. Haiducii a fost regizat de Dinu Cocea, cu Amza Pellea, Ion Besoiu și Marga Barbu, iar Haiducii lui Șaptecai l-a avut în centru pe Florin Piersic.

Apoi apare Mărgelatu, personaj ficțional care nu este un haiduc istoric în sens strict. El intră în aceeași familie imaginară a justițiarului din afara ordinii oficiale. Seria cu Drumul oaselor, Trandafirul galben, Misterele Bucureștilor, Masca de argint, Colierul de turcoaze și Totul se plătește a creat una dintre cele mai recognoscibile figuri ale cinematografiei populare românești. Aici influența westernului este evidentă, după cum a observat critica dedicată fenomenului. Mărgelatu este construit mai degrabă după tipologia justițiarului occidental decât după portretul tradițional al haiducului.Este aici o transformare fascinantă. Haiducescul autohton intră în dialog cu westernul american și cu Spaghetti Westernul italian și se întoarce acasă într-o formă nouă.

Italia, brigandul dintre război social și legendă

Dacă tot am atins subiectul legat de Italia, haiducia de aici are un termen consacrat brigantaggio. Fenomenul are o istorie foarte veche. Sursele italiene arată că brigandajul a existat încă din Antichitate. El a căpătat o importanță deosebită în sudul Italiei în secolul XIX.

După unificarea Italiei, sudul a cunoscut o perioadă de conflict în care fenomenul anti-sistem local s-a intersectat cu rezistența antiunitară, sărăcia rurală și dezordinea socială.

Carmine Crocco, născut în Basilicata în 1830, a devenit cel mai cunoscut dintre briganzii perioadei. Enciclopedia italiană Treccani arată cât de complicată este biografia sa și cât de mult a fost influențată propria autobiografie de arhetipul țăranului transformat în răzbunător.

Aici se vede din nou limita mitului, în faptul că un personaj este perceput drept simbol al unei nemulțumiri. Asta nu înseamnă că toate faptele lui pot fi transformate retrospectiv în gesturi eroice.

Un caz extraordinar pentru istoria culturii este Stefano Pelloni, zis Il Passatore. După moarte, imaginea lui a fost prelucrată în romane, teatru de păpuși și marionete, cântece, poeme, literatură populară, cinema și televiziune. Enciclopedia Treccani îl descrie ca pe un exemplu remarcabil de brigand social construit de memorie. Așadar, brigandul italian nu este doar un personaj istoric. Este un personaj care a traversat aproape toate formele de cultură populară.

Haiducul sârb

Haiducia a existat în Serbia, unde fenomenul este cunoscut sub numele de hajdučija sau hajdukova. Aceasta a jucat un rol istoric și cultural crucial, adesea chiar mai pronunțat decât în Țările Române. În Serbia, haiducii nu au fost doar simpli tâlhari, ci adevărate trupe de gherilă și luptători pentru libertate împotriva ocupației otomane. Mișcarea a fost activă din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea.

Cetele sârbești erau considerabile ca număr, putând ajunge de la câteva zeci până la 600 de oameni. Erau conduse de un lider numit harambașa, un termen adoptat și în haiducia din Oltenia și Banat sub forma de harambaș.

Succesul haiducilor sârbi s-a bazat pe o rețea extinsă de complici numiți jataci. Aceștia erau săteni sau orășeni care le ofereau adăpost pe timp de iarnă, hrană și informații despre mișcările trupelor otomane. În schimb, primeau o parte din pradă. Spre deosebire de alte regiuni unde haiducia a rămas un fenomen izolat de jaf la drumul mare, haiducii sârbi s-au transformat în armate organizate care au declanșat și condus Prima Răscoală Sârbă (1804), punând bazele statului sârb modern.

Legătura strânsă cu istoria României

Haiducia din Serbia și cea din spațiul românesc (în special din Banat și Oltenia) au fost profund interconectate. Baba Novac (Starina Novak) faimos haiduc din istoria noastră, devenit căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, s-a născut de fapt în Serbia, în satul Poreci de pe malul Dunării. El a haiducit mai întâi în Munții Balcani înainte de a trece Dunărea pentru a lupta alături de români. Este considerat erou național atât în Serbia, cât și în România, prezent în muzica tradițională.

Hajduk Veljko (Veljko Petrović) este unul dintre cei mai mari eroi ai Serbiei, lider al răscoalei anti-otomane. El a acționat intens în zona Negotinului, lângă granița cu România și a colaborat strâns cu voluntarii din acea zonă. Filmul documentar dedicat lui îi descrie viața și activitatea.

În zonele de graniță, precum Munții Vârșețului, aflați azi în Serbia, au activat cete mixte de haiduci români și sârbi, cum a fost cea a învățătorului Adam Duma zis Neamțu, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Spania are bandolero

În Andaluzia, bandolero a devenit una dintre figurile emblematice ale imaginii romantice despre Spania. Cel mai cunoscut nume este José María El Tempranillo, a cărui legendă a fost amplificată de literatura secolului XIX. Biblioteca Virtuală „Miguel de Cervantes” documentează o întreagă genealogie literară: teatru, poezie, romane populare, texte romantice și, ulterior, cinematografie.

José María a fost transformat într-un personaj galant, curajos, generos, capabil să înfrunte autoritatea și să fascineze femeile. Cercetătorii observă că literatura a introdus în legendă elemente care nu pot fi confundate cu realitatea istorică. Cinematografia a continuat procesul. Llanto por un bandido, filmul lui Carlos Saura din 1963, este unul dintre titlurile importante asociate acestei mitologii. Există și o filmografie mai amplă dedicată lui El Tempranillo. Spania ne oferă astfel un alt exemplu de transformare. Bandolero-ul real devine personaj romantic, iar personajul romantic devine decor cultural pentru o întreagă imagine a Andaluziei.

În Grecia, klefții au intrat în istoria unei națiuni

Pentru arhiprlagul elen, termenul este kleftis, plural kleftes, iar fenomenul a avut o importanță politică aparte. Klefții au fost proscriși care operau în zonele muntoase aflate sub dominație otomană. În timp, unii au ajuns să fie integrați în formațiuni de tip armatoli, create pentru menținerea ordinii. Granița dintre cele două categorii era uneori fluidă.

Când a izbucnit Războiul de Independență al Greciei în 1821, experiența militară acumulată de klefți și armatoli a devenit importantă pentru forțele revoluționare. Muzeul Național de Istorie al Greciei subliniază rolul acestor grupuri în formarea primelor forțe revoluționare.

Aici haiducul nu mai este doar personaj folcloric. El trece direct din legendă în istorie națională. Unul dintre cele mai cunoscute nume este Theodoros Kolokotronis, devenit ulterior unul dintre principalii conducători militari ai revoluției grecești. Klefții au generat și un repertoriu de cântece, kleftika, în care curajul, libertatea, muntele și moartea eroică au devenit motive recurente. Pentru cititorul român, analogia cu baladele haiducești este foarte fertilă. În ambele culturi, cântecul păstrează o memorie pe care istoria oficială nu o poate reproduce în aceeași formă.

Anatolia cu zeybekii și efeii

În Anatolia occidentală, fenomenul are o altă denumire și o altă estetică. Zeybekii au fost cete de oameni înarmați care au activat în special în regiunea Egeei. Liderul era numit efe. Cultura oficială turcă descrie zeybekii ca personaje care au fost privite când drept proscriși, când drept eroi populari, iar tradiția lor a continuat până în epoca formării Republicii Turcia.

Imaginea lor a devenit foarte puternică în dans, costum și folclor. Aici cultura transformă proscrisul în sti, căci nu mai avem doar un om care fuge de autorități. Avem un costum, o postură, un dans, o muzică și un repertoriu de gesturi. Personajul istoric este absorbit de identitatea regională. Literatura modernă oferă o altă variantă prin İnce Memed, personajul creat de Yașar Kemal în romanul omonim. La scriitorul de origine kurdă, țăranul fuge în munți și ajunge proscris în conflict cu puterea locală. În această formă, haiducul devine din nou personaj literar, nu dor în nu document, ci în conștiință socială transformată în ficțiune.

China și cei 108 oameni ai mlaștinii

Dacă există o operă care merită neapărat introdusă într-o bibliotecă generală despre haiduci, aceea este Shuihu Zhuan, cunoscută în sun titlul Haiducii din mlaștină sau Water Margin. Atribuită tradițional lui Shi Nai’an și formată dintr-un material narativ mai vechi, în timpul dinastiei Ming, opera urmărește destinul unei comunități de proscriși care se adună în mlaștinile Liangshan.

Biblioteca Congresului îi descrie pe cei 108 proscriși ai romanului ca personaje provenite din categorii sociale foarte diferite, de la funcționari și oameni educați până la militari și negustori. Mulți ajung în afara legii din cauza corupției autorităților sau a unor circumstanțe care îi împing spre refugiu. Este aproape imposibil să nu recunoaștem aici una dintre marile teme ale haiduciei universale. Legea poate produce, prin nedreptate, oamenii pe care apoi îi declară proscriși.

În cultura chineză, Water Margin a devenit una dintre marile opere clasice, iar cei 108 eroi au fost transformați în personaje cu identități individuale, nu într-o simplă masă de tâlhari. Opera a continuat să inspire teatrul și spectacolele contemporane. Adaptări scenice precum 108 Heroes — Tales from Water Margin au readus în prezent povestea lui Song Jiang și a camarazilor săi. Aici haiducul nu mai este un singur erou, este o societate alternativă.

Coreea vine cu Hong Gildong, fratele asiatic al lui Robin Hood

În Coreea, unul dintre cele mai frumoase exemple este Hong Gildong, personajul central al Poveștii lui Hong Gildong, atribuită lui Heo Gyun, scris în perioada Joseon. Povestea lui a fost descrisă frecvent drept Robin Hood-ul Coreei, iar opera este considerată primul roman clasic coreean scris în hangŭl, nu în caractere chinezești. Hong Gildong este interesant pentru că nu este doar un hoț generos. Personajul exprimă problema statutului social și a discriminării, iar aventura sa depășește simpla răzbunare. Astfel, modelul haiducului se poate transforma într-o critică a ordinii sociale. În Anglia, pădurea îl ascunde pe Robin Hood. În Coreea, literatura îi construiește lui Hong Gildong o lume în care statutul nașterii devine problema centrală. Personajul este viu și azi, într-o serie animată.

Japonia, Ishikawa Goemon și puterea legendei

Același arhetip își schimbă hainele când trece frontiera. Japonia are, la rândul ei, figura legendară a lui Ishikawa Goemon, un proscris devenit personaj de legendă. Nu-l confundăm cu haiducul balcanic, dar putem observa mecanismul cultural care i-a aureolat.

Goemon a fost prelucrat de literatura populară și mai ales de teatrul tradițional, unde a devenit un personaj recognoscibil. Astfel, tipologia proscrisului nu trebuie căutată doar în societățile rurale europene. Ea apare în culturi care au propriile lor forme de conflict între individ, autoritate și comunitate.

Argentina plusează cu Juan Moreira și naște teatrul național

În America de Sud, unul dintre cele mai spectaculoase exemple este Juan Moreira. Eduardo Gutiérrez a publicat romanul în foileton între 1879 și 1880, pornind de la un personaj real, Juan Moreira, acesta devenind una dintre figurile mitice ale culturii populare argentiniene. Povestea este cea a unui gaucho care ajunge în conflict cu autoritățile și este împins la marginea legii. Dar aici se întâmplă ceva și mai important, iar romanul devine spectacol. În 1884, Gutiérrez a transformat povestea într-o mimodramă, iar José Podestá a dus-o pe scenă în 1886. Juan Moreira este considerată una dintre operele fondatoare ale teatrului național argentinian. Mai târziu, Leonardo Favio a realizat filmul Juan Moreira în 1973, reluând mitul pentru cinema.

În acest caz avem un parcurs cultural exemplar, care pornește de la un om real și povestea sa în foileton, devenind personaj mitic în teatru și film, pentru a se fixa definitiv în memoria națională.

Australia și Ned Kelly, din proscris în artă modernă

Ned Kelly este unul dintre cele mai bune exemple pentru a înțelege cum arta vizuală poate transforma un haiduc într-o icoană. Kelly a fost un bushranger australian din secolul XIX. Dar imaginea lui culturală a devenit inseparabilă de seria pictorului Sidney Nolan, realizată în 1946–1947. Nolan nu a făcut o simplă ilustrație istorică. Cele 26 de picturi au transformat silueta lui Kelly, cu armura sa stilizată, într-o imagine iconică a artei australiene. National Gallery of Australia subliniază că peisajul australian este esențial pentru această serie, iar povestea lui Kelly devine o meditație asupra mitului și memoriei. Am ajuns la una dintre cele mai frumoase transformări din întregul nostru traseu. Haiducul nu mai este descris, jucat, ci este redus la o siluetă. O formă neagră călare, decupată pe întinderea unui peisaj, ajunge să reprezinte nu numai un om, ci o întreagă poveste despre Australia.

Seria lui Nolan a intrat în colecția National Gallery of Australia, iar imaginea lui Kelly a devenit parte a iconografiei culturale australiene. Este poate cea mai convingătoare dovadă că un personaj istoric poate supraviețui nu prin exactitatea portretului, ci prin forța unei imagini.

Haiducul ajunge la operă

Poate părea surprinzător că un asemenea personaj ajunge în operă, dar romantismul european a avut o mare pasiune pentru proscriși. Un exemplu celebru este Fra Diavolo, opera comică a lui Daniel-François-Esprit Auber, pe libretul lui Eugène Scribe, prezentată la Paris în 1830. Personajul se bazează liber pe figura istorică a lui Michele Pezza, dar opera îl transformă într-un bandit seducător și comic. Fra Diavolo a avut un succes considerabil și a rămas mult timp în repertoriul Opéra-Comique.

Aici haiducul își pierde aproape complet gravitatea istorică și devine personaj muzical. Vocea, orchestra, travestiul, comedia și aventura îl transformă într-o figură de divertisment. Este o altă etapă în evoluția arhetipului. De la omul temut de autorități figura suferă translația la personajul pe care publicul vine să-l admire într-o sală de spectacol.

Haiducul român și marele ecran, o cultură populară de sine stătătoare

Dacă am privi cinematografia românească numai prin filmele cu Șaptecai și Mărgelatu, am vedea o întreagă cultură paralelă a aventurii istorice. Filmele din aceste serii au construit un repertoriu de personaje, costume, replici și gesturi care au intrat în memoria colectivă. Florin Piersic a devenit chipul cinematografic al mai multor asemenea personaje. Anghel Șaptecai, Pintea și Mărgelatu au ajuns să se suprapună, pentru o parte a publicului, peste imaginea însăși a haiducului. Dar tocmai această suprapunere trebuie privită cu luciditate, căci Mărgelatu nu este istorie, ci una devenită pop-culture.

Și tocmai de aceea este important să facem diferența. Cultura generală nu înseamnă să știm doar cine a existat cu adevărat. Contează să știm și cine a ajuns să rămână în memoria colectivă prin ficțiune.

De unde magnetismul

Și totuși, dicole de atracție inexplicabilă pentru băieții răi, ce ne spun toți acești proscriși? Privite împreună, seria de personaje despre acre am amintit câte ceva ne arată că haiducia nu are o singură geografie și nici o singură morală.

Cartouche este francez, la fel cu Mandrin. Pintea este transilvănean, Iancu Jianu, oltean. Klefții sunt greci,zeybekii aparțin Anatoliei. Bandoleros aparțin mai ales imaginarului andaluz. Briganzii au marcat istoria sudului Italiei, în timp ce povestea haiducilor din mlaștină construiește o lume întreagă de proscriși în China. Hong Gildong devine personaj coreean iubit și azi de copii, Juan Moreira devine mit argentinian, iar Ned Kelly ajunge icoană vizuală australiană.

Ei sunt departe de a fi identici și toccmai aici e frumusețea poveștii naostre despre haiduci. Ei pot fi hoți, contrabandiști, rebeli, luptători de gherilă, gauchos, proscriși sau personaje aproape integral literare. Unii au fost transformați în eroi după moarte, alții au fost idealizați încă din timpul vieții. Cei mai mulți au avut o legătură reală cu comunitățile sărace. În alte cazuri, această legătură aparține mai ales legendei.

Imaginea detașează un contur, acelă că haiducul este mai puțin o persoană și mai mult un loc gol în care o comunitate își proiectează ideea de dreptate. Uneori, această proiecție spune adevărul despre o societate, iar alteori, spune doar ceea ce societatea ar fi vrut să fie adevărat.

Haiducul a intrat pe ușa din față a culturii

V-ați putea întreba de ce am abordat subiectul. Adevărata utilitate a unei asemenea teme este că pornind de la un cuvânt pe care credem că îl cunoaștem, descoperim că el are veri în Balcani, în Franța, Italia, Spania, Grecia, Anatolia, China, Coreea, Argentina și Australia. Cu siguranță că puteam extinde cercetarea noastră și la alte popoare germanice sau în Scandinavia. Vă las dumneavoastră, sper, o sămânță de curiozitate și bucuria de a descoperi că pornind de la un personaj, ajungem la o civilizație.

Citind despre haiducii noaștri ajungem la balade, la folclor, de acolo, la cinema, la western și la cultura populară americană. Dacă pornim de la Cartouche, intrăm în filmul francez de aventuri, de la Mandrin, în istoria fiscalității și a Franței moderne. Klefții ne invită în istoria Greciei, haiducii din mlaștină ne trag în literatura clasică chineză direct în timpul dinastiei Ming. Așa funcționează cultura, o ușă deschide o altă ușă. De aceea, modesta noastră istorie tematică a culturii poate fi mai ușor de parcurs decât o succesiune de nume, date și capodopere memorate fără legătură între ele.

Haiducul este o asemenea ușă. În spatele lui nu se află doar codrul, drumul sau muntele. Se află întrebarea, veche cât societatea însăși, despre dreptate și putere, despre conducători și supuși, despre cât respectăm din lege și cum identificăm acel moment, când legea este deasupra oamenilor și împotriva lor.

De această dată, literatura, teatrul, muzica, filmul și pictura au făcut ceea ce istoria nu poate face întotdeauna. Au păstrat întrebarea despre dreptate vie, chiar și atunci când omul care a provocat-o a dispărut de mult.