Excedentul comercial al Chinei ar putea declanșa o criză economică globală

Supracapacitatea Chinei a crescut, de-a lungul ultimelor două decenii, până la un nivel fără precedent istoric, potrivit lui Michael Froman, care a ocupat funcția de consilier adjunct pentru securitate națională pentru afaceri economice internaționale în timpul crizei financiare din 2008-2009. Autorul susține că modelul economic al Beijingului, bazat pe creșterea exporturilor de două-trei ori mai rapid decât economia globală, a funcționat atâta vreme cât China era mică. Astăzi, spune el, „Beijingul și-a depășit propriul model economic”.

O problemă de aritmetică, nu doar de reacție politică

Dincolo de reacția politică tot mai vizibilă împotriva importurilor chinezești, supracapacitatea Chinei rămâne, în esență, o problemă matematică simplă. Când economia chineză era mult mai mică, o strategie bazată pe creșterea exporturilor de două-trei ori mai rapid decât economia globală era posibilă, pentru că exista suficientă cerere globală pentru a le absorbi. Astăzi, China are o economie mult mai mare și nu poate continua pe acest traseu fără să rămână, în cele din urmă, fără clienți.

Când mașina de export a Chinei se va bloca, cea mai dureroasă socoteală va fi resimțită chiar în interiorul țării. Dar o încetinire semnificativă a economiei chineze ar trimite unde de șoc în întreaga lume, mai ales printre principalii parteneri comerciali ai Chinei, nu doar în regiunea Asia-Pacific, ci și în state ale căror economii s-au împletit strâns cu cea chineză. Statele Unite nu ar fi imune la acest șoc, dar ar rămâne singurul actor cu capacitatea economică și instituțională reală de a stabiliza economia globală.

Un avantaj absolut fără precedent

China reprezintă, în prezent, aproximativ 30% din producția industrială globală, iar până în 2030 această pondere ar putea ajunge la 45%, potrivit unui raport ONU din 2024. Cu excepția economiei americane imediat după al Doilea Război Mondial, nu există niciun precedent istoric pentru o asemenea concentrare de putere industrială. Ca pondere din PIB-ul global, surplusul chinez de bunuri manufacturate depășește deja surplusurile combinate ale Germaniei și Japoniei din orice moment al anilor 1980.

Acest surplus reflectă o alegere de politică deliberată. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) estimează că 60% din câștigurile Chinei în cota de piață manufacturieră globală provin din subvenții guvernamentale. Aproape 30% dintre firmele industriale chineze operează, în prezent, în pierdere, față de doar 20% înainte de pandemia de COVID-19. În sectoarele cu cea mai rapidă creștere a investițiilor, prioritizate prin inițiativa „Made in China 2025″ a președintelui Xi Jinping, această cifră ajunge la 34%.

Economistul Yasheng Huang numește acest fenomen o economie de „avantaj absolut”, o țară care concurează simultan cu Statele Unite în inteligență artificială, vehicule electrice și electronice, dar și cu cele mai sărace națiuni din Africa, la fabricarea textilelor și a bibelourilor de uz casnic, potrivit Fereign Affairs. Chinezii înșiși numesc acest fenomen „neijuan” (involuție) — o competiție excesivă care împinge firmele spre randamente tot mai mici, într-un mecanism industrial care nu se poate opri, dar nici nu mai poate continua, din cauza limitelor cererii globale.

Germania, sub un „China shock” fără precedent

Consecințele supracapacității Chinei se resimt deja acut în Germania, tradițional un susținător și beneficiar al comerțului cu China. În 2025, exporturile germane de bunuri către China au scăzut la cel mai redus nivel din ultimul deceniu, cu 9,3% față de 2024 și cu 23% față de vârful din 2022, potrivit Rhodium Group. În sens invers, importurile germane din China au crescut cu cel puțin 10% de la an la an, în trimestrul al doilea din 2025, în 2.241 de categorii de produse.

Deplasarea este cea mai severă în industria auto. Între 2022 și 2025, exporturile germane de mașini către China au scăzut cu 66%. Exporturile totale chineze de vehicule s-au dublat, transformând China în cel mai mare exportator auto din lume. Disponibilizările în industria auto germană sunt acum mai mari decât în timpul crizei financiare din 2008-2009 sau al pandemiei COVID. Volkswagen analizează concedierea a până la 100.000 de angajați. Este aproape o șesime din forța sa de muncă. De asemenea,e posibbilă încheierea producției la patru uzine din Germania. Expertul în China Daniel Rosen numește acest fenomen echivalentul unei „Elegii Hillbilly cu specific german”. Este distrugerea unei industrii care e parte integrantă a identității germane.

Reacția globală: de la tarife, la coaliții „China-free”

Uniunea Europeană, tradițional angajată ideologic în favoarea liberului schimb, urmează, cu întârziere și reticență, exemplul Washingtonului. În octombrie 2024, Comisia Europeană a impus taxe compensatorii de până la 35,3% asupra vehiculelor electrice fabricate în China. În martie, Comisia a propus Actul de Accelerare Industrială, care ar stabili cerințe de conținut local „Made in EU”.

Provocările Chinei depășesc, însă, SUA și Europa. Când, în 2025, China și-a demonstrat disponibilitatea de a folosi drept armă dominația în procesarea mineralelor critice, a mobilizat o reacție globală coordonată. Noul Forum pentru Angajament Geostrategic în Resurse, convocat de administrația Trump, este o coaliție susținută de zeci de țări. Ea e menită să extindă rapid lanțurile de aprovizionare cu minerale critice „fără China”.

Lumea nu mai este suficientă pentru capacitatea Chinei

În primele două luni din 2026, excedentul comercial chinez a crescut cu peste 20% de la an la an. Fondul Monetar Internațional estimează o creștere globală de doar 3,1% pentru acest an. Această tendință este nesustenabilă: cererea globală nu crește suficient de rapid pentru a absorbi exporturile chinezești în acest ritm.

Distorsiunile sunt cele mai severe în sectoarele considerate strategice de Beijing. Fabricile chineze au ajuns la o capacitate de producție de aproximativ 1.200 de gigawați de infrastructură solară anual. Este aproape dublu față de tot ce a fost instalat la nivel mondial anul trecut. Situația este și mai acută la vehiculele electrice. China are capacitatea de a construi aproximativ 25 de milioane de vehicule electrice și hibride plug-in anual. Asta în timp ce cererea sa internă a stagnat la circa 12 milioane pe an. Cererea globală este estimată la doar 23 de milioane pentru acest an, potrivit economistului Brad Setser.

De ce Beijingul refuză să schimbe cursul

O criză nu este inevitabilă. Partidul Comunist Chinez a adoptat, în 2025, o campanie „anti-involuție”, iar al 15-lea Plan Cincinal (2026-2030) promovează consumul. Dar conducerea chineză rămâne reticentă în a face cea mai importantă schimbare. Aceste ar fi reorientarea fundamentală a strategiei de creștere spre un model mai sustenabil.

Motivul, potrivit lui Froman, este că modelul de creștere condus de exporturi reprezintă, deopotrivă, o mare strategie economică și un proiect politic pentru Xi Jinping. Acesta a declarat, într-un discurs din 2020, că „economia reală este fundamentul, iar diversele industrii manufacturiere nu pot fi abandonate”. O rebalansare reală ar necesita reconstruirea modelului fiscal de care depind toate provinciile și municipalitățile. DE asemena, ar fi necesară acceptarea prăbușirii veniturilor locale și absorbirea concedierilor în masă. Aceasta ar fi o schimbare politică extrem de dificil de aplicat.

Ce s-ar întâmpla dacă supracapacitatea Chinei s-ar prăbuși

Un șoc asupra sistemului chinez ar putea avea consecințe severe. Firme care operează deja la marje înguste ar putea intra în faliment în număr mare, băncile de stat ar putea fi forțate să recunoască pierderi. Veniturile provinciale s-ar putea prăbuși odată cu declinul vânzărilor de teren. China ar putea traversa o versiune a „deceniului pierdut” al Japoniei. Ar putea fi mai gravă, pentru că, spre deosebire de Japonia din 1991, China este astăzi mult mai săracă, relativ vorbind. Ea are un venit pe cap de locuitor de doar o treime din cel american.

Impactul unui asemenea șoc ar fi global. Când investițiile chineze în active fixe au încetinit între 2012 și 2015, prețul cuprului a scăzut cu peste 40%,. La fel s-a întâmplat cu cel al petrolului. Acsta as căzut cu peste 60%, iar al minereului de fier cu peste 70%. Scăderea a redus creșterea economică din Africa Subsahariană de la 5,3% în 2013, la doar 1,3% în 2016. Australia, Brazilia și Chile trimit între 25% și 40% din exporturile totale către China. Angola, Republica Democrată Congo, Mongolia și Republica Congo, între 45% și 90%.

Calea de ieșire: un nou Acord de la Plaza?

Pentru a evita cel mai catastrofal scenariu, Froman propune Statele Unite și China să orchestreze, împreună cu alte economii majore, o rebalansare preventivă și graduală. Modelul ar fi Acordul de la Plaza din 1985. Prin acel acord, Franța, Japonia, SUA, Marea Britanie și Germania de Vest au intervenit pentru a corecta dolarul american supraevaluat.

Autorul propune ca acest subiect să fie plasat în centrul summitului G-20 de la Miami, din decembrie, primul găzduit de Statele Unite din 2009 încoace. Secretarul Trezoreriei american, Scott Bessent, declara deja în aprilie: „Cea mai mare amenințare este acumularea lentă a dezechilibrelor globale, în urma lipsei unei creșteri sustenabile. Lumea nu poate suporta o Chină cu un excedent comercial de o mie de miliarde de dolari.”

Froman avertizează, în încheiere, că probabil, China nu va fi liderul răspunsului la o criză pe care ea însăși a provocat-o. Va fi exact cum s-a întâmplat și în crizele anterioare. Atunci, sarcina de a stabiliza economia mondială a revenit, aproape întotdeauna, Statelor Unite și instituțiilor pe care le ancorează.