Paradoxul democrației liberale și căutarea eroismului în timp de pace. De ce societățile bogate și stabile tind să se autodistrugă din interior

Autor al volumului „How To Be a Dissident” și redactor permanent al publicației, Beckerman folosește această recenzie pentru a pune într-o nouă lumină parcursul intelectual al unuia dintre cei mai dezbătuți gânditori contemporani. Sar și pentru a explica de ce societățile democratice actuale par să se autodistrugă din interior.

Neînțelegerea fundamentală din spatele unei teorii celebre

Numele lui Francis Fukuyama a rămas definitiv legat de teza formulată în anul 1992 în volumul „Sfârșitul istoriei și ultimul om”. În momentul prăbușirii Blocului Comunist, ideea că democrația liberală a învins definitiv toate modelele politice rivale a fost interpretată drept o promisiune optimistă a unei păci veșnice. Publicul a vrut să creadă într-o utopie confortabilă, în care conflictele mari dispăreau definitiv.

Jurnalistul Gal Beckerman arată însă în The Atlantic că această percepție a fost o lectură eronată. Fukuyama nu a promis niciodată fericirea. Din contră, chiar în esenul original care a stat la baza cărții sale, autorul avertiza că sfârșitul istoriei va fi o perioadă profund tristă și monotonă.

Prin sintagma „Sfârșitul Istoriei”, el nu susținea că nu se vor mai produce evenimente dramatice. El spunea că umanitatea a atins limita superioară a ideilor politice. În viziunea sa, democrația liberală este cel mai bun sistem posibil pe care îl putem concepe. Însă traiul în interiorul acestui sistem creează o stare cronică de instabilitate psihologică și socială.

Șocurile lumii reale și ruptura de foștii mentori

Volumul de memorii include detaliile personale din prima parte a vieții sale. Dar atenția autorului se mută rapid către transformarea ideilor sale sub presiunea evenimentelor din ultimele trei decenii. Atentatele din 11 septembrie, războaiele prelungite din Irak și Afganistan, precum și ascensiunea mișcărilor populiste au spulberat definitiv atmosfera triumfalistă a anilor ’90.

O evoluție prezentate de Beckerman este ruptura totală a lui Fukuyama de cercurile neoconservatoare de la Washington, care i-au marcat prima parte a carierei. Experiența dezastruoasă a invaziei din Irak din 2003 l-a determinat să întrerupă orice legătură cu foștii săi mentori politici.

El a înțeles că democrația nu este o formulă magică ce poate fi aplicată direct în orice țară. Ci este o construcție fragilă care depinde în totalitate de instituții puternice, de o birocrație profesionistă și de un stat de drept capabil să prevină corupția. Cu toate acestea, în ciuda eșecurilor de pe scena internațională, Fukuyama continuă să susțină că nicio altă doctrină contemporană nu a reușit să ofere o alternativă mai bună.

Lupta pentru recunoaștere și capcana plictiselii democratice

Jurnalistul explică mecanismul prin care prosperitatea și pacea oferite de democrație ajung să genereze revoltă. Fukuyama recurge la conceptul grecesc de thymos. Acesta desemnează dorința profundă a fiecărui om de a-i fi recunoscută valoarea, demnitatea și statutul de egal în societate. Democrația liberală este singurul sistem politic capabil să ofere această recunoaștere în mod egal, prin drepturi și legi universale.

Totuși, odată ce această egalitate este obținută, intervine un paradox psihologic periculos. Pacea și stabilitatea devin plictisitoare. Iar natura umană continuă să caute riscul, lupta și sacrificiul pentru cauze mari. Pentru că nu mai există tiranii mari de doborât în interiorul sistemului, cetățenii încep să creeze conflicte artificiale și să lupte de dragul luptei.

Valul de revoltă din societățile occidentale

Această nevoie nesatisfăcută de eroism și aventură explică, în viziunea lui Fukuyama, marile frământări politice ale ultimului deceniu. Cetățenii din societățile dezvoltate ajung să inventeze teorii ale conspirației. Ei susțin lideri autoritari sau idealizează practici din trecut doar pentru a simți că iau parte la o bătălie istorică crucială.

Gal Beckerman evidențiază modul în care această teorie explică inclusiv protestele radicale din campusurile universitare americane sau mișcările populiste de dreapta. Tinerii sau alegătorii frustrați caută o pauză de la o viață confortabilă, dar monotonă. Ei doresc să trăiască sentimentul de pericol și luptă dreaptă. Ambele tabere au o energie uriașă pentru a dărâma structurile existente. Dar niciuna nu propune un model viabil pentru societatea de mâine.

Democrația liberală a rezolvat ecuația distribuirii resurselor. Însă nu a găsit o modalitate de a distribui respectul și sentimentul de împlinire individuală. Această dorință nepotolită de recunoaștere rămâne cel mai mare pericol pentru stabilitatea lumii moderne.