Casa dintre lumi (II). Dar ce are nota 6?

În schimb, m-a privit foarte liniștit și m-a întrebat:

— Dar ce are nota 6?

Am zâmbit un pic forțat și am încercat să îi explic cum vedeam eu lucrurile.

— Ce altceva ai de făcut acum decât să înveți?

A ascultat fără să mă întrerupă, apoi a venit cu un răspuns pe care, în acel moment, l-am tratat ca pe o replică de copil.

— Păi de ce s-au inventat notele de la 1 la 10? Nu trebuie să ia cineva și 6? Uite că iau eu!

Mi-a închis conversația într-un mod la care nu mă așteptam. Nu am mai avut ce să îi răspund. În mintea mea, însă, lucrurile erau foarte clare. Eram convinsă că aveam dreptate și că, odată cu trecerea timpului, avea să înțeleagă și el cum stau lucrurile. Știam că poate mai mult, mai bine!

Numai că, după mulți ani, am descoperit că eu eram cea care începea să înțeleagă întrebarea lui.

O altă măsură a succesului

Am crescut într-o lume în care performanța era ceva firesc. Sora mea a fost o elevă excepțională. Eu am făcut sport de performanță, cu antrenamente în fiecare zi și competiții în aproape fiecare sfârșit de săptămână. Fără să îmi spună cineva în mod explicit, am ajuns să cred că valoarea unui om se dovedește prin rezultate și că, dacă poți obține mai mult, atunci trebuie să o faci.

De aceea, în ziua în care fiul meu m-a întrebat „Dar ce are nota 6?”, răspunsul meu nici nu putea fi altul.

Ani de zile am privit succesul prin această lentilă și știu că ea m-a ajutat. M-a învățat disciplina, perseverența și dorința de a evolua. Nu cred că a fost un mod greșit de a privi viața. Aș spune doar că era incomplet.

Mult timp nici nu mi-am pus problema că ar putea exista și o altă măsură a succesului. Eram convinsă că oamenii care reușesc sunt cei care își stabilesc obiective tot mai îndrăznețe și muncesc suficient de mult pentru a le atinge.

Oameni care schimbă definiția succesului

Abia mai târziu am început să înțeleg că există și oameni care au curajul să își schimbe definiția succesului. Și că, uneori, aceasta este cea mai grea alegere dintre toate.

Privind în urmă, îmi dau seama că, deși am schimbat complet domeniul în care lucrez, un lucru a rămas neschimbat. Și în cei peste douăzeci de ani petrecuți în corporație, și în cei unsprezece ani petrecuți la Vila Transylvanian Inn, partea care m-a atras cel mai mult a fost întotdeauna întâlnirea cu OAMENII.

Diferența este că, la Bran, am avut timp să îi ascult altfel.

În corporație, cele mai multe conversații aveau un scop clar. A fost mereu despre următorul proiect, următorul obiectiv sau următorul rezultat.

La Bran, multe dintre cele mai importante conversații încep după ce agenda zilei s-a încheiat. Se întâmplă la o cină prelungită, în jurul focului, în Biblioteca la Înălțime. Acolo oamenii lasă deoparte funcțiile și titlurile. Vorbesc despre întrebările care îi însoțesc de ani de zile, despre alegerile pe care le amână și despre viața pe care și-ar dori să o trăiască.

În cadrul retreaturilor și al evenimentelor pe care le găzduim, am întâlnit și continui să întâlnesc oameni care, priviți din exterior, par că au tot ce și-ar putea dori, de la funcții importante la cariere solide, de la siguranță financiară la recunoaștere profesională. Și totuși, în conversațiile purtate târziu în noapte, vorbesc foarte rar despre titluri sau despre bonusuri de performanță. Aș zice că vorbesc în special despre sens, despre liniște și despre curajul de a-și alege propriul drum.
Fiecare dintre aceste întâlniri a mai așezat câte o piesă dintr-un puzzle pe care nici nu știam că îl construiesc. Abia privind în urmă am înțeles că el începuse să se contureze cu mulți ani înainte, în ziua în care fiul meu m-a întrebat:

— Dar ce are nota 6?

Cine educă, de fapt, pe cine?

Ani întregi am crezut că întrebarea lui era despre o notă și despre despre felul în care vedeam eu performanța. Astăzi știu că nu a fost niciodată despre școală. Privind în urmă, îmi dau seama că nu i-am admirat niciodată nota. I-am admirat, fără să înțeleg atunci, curajul de a pune sub semnul întrebării o regulă pe care eu o consideram evidentă.

Ani la rând am crezut că eu eram cea care îi oferă lecții. Astăzi știu că unele dintre cele mai importante lecții le-am primit chiar de la el. Și aceasta pentru că a avut mereu curajul să pună întrebări care mie nici măcar nu îmi treceau prin minte.

Cred că acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care mi le-au făcut copiii mei. M-au făcut să privesc lumea dintr-un unghi pe care îl uitasem. O singură întrebare rostită la unsprezece ani continuă să îmi răsune în minte, chiar și acum, când copilul meu a devenit adult.

Mult timp am crezut că eu îl cresc pe el.

Astăzi știu că și el m-a crescut pe mine.

Despre autor

Laura Cioc devenea, la doar 24 de ani, cea mai tânără directoare de sucursală bancară din România. Era perioada în care sistemul bancar românesc se transforma rapid, iar ascensiunile profesionale de acest tip erau rare și spectaculoase. Laura nu doar că a reușit, ci a făcut-o într-o perioadă în care puține femei atât de tinere primeau responsabilități atât de mari. Au urmat peste două decenii în lumea corporațiilor, sute de oameni coordonați, obiective, ședințe și provocări.

Astăzi este administrator și co-proprietar al Transylvanian Inn, unul dintre cele mai apreciate refugii turistice din România. Pe blogul său personal vorbește despre cărți, despre vulnerabilitate, despre femei, despre schimbare și despre căutarea echilibrului. Scrie despre sindromul impostorului, despre curajul de a o lua de la capăt la 50 de ani și despre oamenii care i-au atins sufletul. Povestea completă Laurei o puteți citi aici.