Buna Vestire între Ziua Cucului și simptomele vieții spirituale în era neantizării tradiției

Dar oamenii locurilor noastre au știut întotdeauna să îmbrace marile adevăruri în haine de lut și de sevă, astfel că ziua de 25 martie este cunoscută și drept Ziua Cucului. E primul semn viu că primăvara și-a intrat cu adevărat în drepturi. Se spunea că omul care aude cucul pentru întâia oară, cu bani în buzunar și cu inima veselă, va avea un an îmbelșugat. Calendarul agro-pastoral consemna totodată că de Blagoveștenie se dezleagă pământul, șerpii ies din somn, iar rândunelele se întorc. Natura întreagă primea, parcă, o buna-vestire a ei. Pe vremuri, copiii mergeau la biserică de Blagoveștenie cu ulcioare de lut în formă de cuc, cu apă în ele. Suflau în orificiul special și de acolo ieșea un sunet asemănător cântecului de cuc.

Au început să sosească și berzele, așadar frigul care mai stăruie peste noapte, își are ultimele manifestări. Asta dacă ne bazăm pe înțelepciun ea populară și instinctele păsărilor.

„Bucură-te, ceea ce ești plină de har”

Evanghelia citită astăzi în biserici, Luca 1, 24–38, ne introduce dintr-o dată în miezul tainei. Pericopa începe cu o informație aparent secundară: Elisabeta, ruda Mariei, rămăsese însărcinată la bătrânețe și se ascunsese timp de cinci luni, purtând în ea bucuria ei tăcută. Abia după această introducere intră în scenă Arhanghelul Gavriil, trimis în cetatea galileeană Nazaret, la o fecioară logodită cu un tâmplar pe nume Iosif.

Salutul îngerului răstoarnă orice convenție: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei” (Luca 1:28). Maria, educată în templul din Ierusalim, știa bine greutatea cuvintelor sfinte. De aceea textul spune că s-a tulburat, nu de spaimă omenească, ci de adâncimea unui salut care o situa, fără voia ei , în centrul unui plan mai vechi decât ea însăși.

Gavriil îi vestește că va naște un Fiu care „va fi numit Fiul Celui Preaînalt” și căruia „Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său, și va domni peste casa lui Iacob în veci” (Luca 1:32–33). Maria, care cunoștea profeția dată lui David cu peste o mie de ani înainte (2 Samuel 7:12–13), nu se îndoiește de conținutul mesajului, ci de mecanismul lui biologic: „Cum se va face aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” (Luca 1:34). Întrebarea nu este a neîncrederii, este a smereniei uimite. Iar răspunsul îngerului e, în fond, cheia întregii teologii a Întrupării: „Duhul Sfânt va veni peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), căci „la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1:37).

Dezlegare la pește și vin

În mod tradițional, sărbătoarea se bucură de o dezlegare la pește și vin din partea bisericii. Pe mesele românilor ar trebui să se găsească azi preparate din pește. În pescăriile din piața Băileștilor pește era, clienți aproape deloc. La Irinel ale Bomboană, cum i se spune celui mai vestit vânzător de pește din oraș, era pește pentru toate buzunarele. Mai ieftină era roșioara, dar cele câteva femei care au călcat pragul pescăriei la un moment dat voiau doar caras, ca să facă și ciorbă de pește și o saramură. Crapul proaspăt, viu sau eviscerat și filetat, crapul fitofag sau plătica nu prea aveau succes. „E scump, maică” zice una dintre ele, „nu ne mai ajungem de niciunele”.

Îl întreb pe Irinel ale Bomboană cum a decurs vânzarea și în restul zilelor, nu doar în ajun. „Slab, nu mai cumpără lumea, că numai bătrânii mai țin Blagoveștenia. Tinerii nu se mai preocupă de sărbători, de post, ei stau pe Facebook și Tik Tok”. Trecând printre puținii cumpărători din piață aflu că odată cu ploile a ieșit pește mult prin bălți și oamenii au cumpărat direct de la cei care au recoltat prada bogată.

Pe pervazul pescăriei, un rac uscat părea un simbol al secetei din buzunarele românilor.

Nici la vânzătorii de vin nu era lume, dar cu Zaibărul, Căpșunica, 1001 și alte soiuri direct productive pe care le are aproape fiecare casă din zonă, nici nu e de mirare.

Blagoveștenie la Piscu Nou

De sărbătoarea Bunei Vestiri am stat de vorbă cu părintele Gabriel Glonța de la Piscu Nou, județul Dolj. La începutul Postului Paștilor le vorbise oamenilor despre dezlegarea la pește, care se adresează celor ce se abțin de la alimentele de frupt de-a lungul acestei perioadei.

„Bătrânii țin încă la tradiție, iar acum, pe perioada postului, când se dezleagă, mănâncă pește. Nici la mine, la Segarcea n-a fost ieri aglomerație la pescărie, dar nu mai sunt oameni care să fie preocupați cu aceste detalii ale sărbătorii. Tineretul nu mai știe, trăiește în alte dimensiuni. Cel puțin două-tei generații de acum înainte va fi la fel. E o altă lume, nu e lumea noastră. Ei au alte priorități, dar Dumenzeu e mare, Dumnezeu le rânduiește și mergem înainte”.

Înainte de a intra în biserică pentru slujba sărbătorii, preotul găsește și o explicație financiară fenomenului. Știe cum o duc oamenii, mai ales vârstnicii care nu mai au putere să muncească, încât să completeze brumelor de pensii. „Zona Olteniei e defavorizată din acest punct de vedere, oamenii bătrâni au venituri mici, dar ne mulțumim cu ce avem. Am vernit la Piscu Nou acum 26 de ani, am văzut câteva generații: cei bătrâni au dispărut, cei care erau atunci în putere au amânat trăirea religioasă pentru bătrânețe. Acum a venit timpul, i-au ajuns anii, dar în lipsa exercițiului zilnic al rugăciunii și al participării la slujbe, au rămas în afara trăirii strămoșești. La început erau mulți bătrâni care frecventau biserica, pentru că așa au deprins de la părinți. Pe zi ce trece, tot mai puțini tineri participă la slujbe, iar bătrânii care erau atunci, au dispărut”.

Elisabeta cea stearpă și omul contemporan

Înainte de a pleca, îngerul îi oferă Mariei un semn concret, unul de familie: Elisabeta, ruda sa „numită stearpă”, purta deja în pântece, la bătrânețe, șase luni de sarcină. Detaliul nu este ornamental. El face legătura între două miracole: unul din Vechiul Testament care încă se împlinea, și unul din Noul Testament care abia începea.

Elisabeta fusese stearpă. E un cuvânt care în lumea biblică nu desemna doar o condiție fizică, ci o rușine socială, o tăcere dureroasă, o absență în mijlocul abundenței altora. Și totuși, chiar din acea sterilitate, Dumnezeu a ales să nască pe Ioan Botezătorul, înaintemergătorul, glasul care pregătea calea.

Este greu să nu recunoaștem în această imagine un portret al omului contemporan. Trăim într-o epocă de o fertilitate materială fără precedent. Avem informația la îndemână, tehnologia, confortul, stimuli nesfârșiți, și cu toate acestea, un soi de sterilitate spirituală s-a instalat treptat, aproape neobservat. Credința multor oameni a devenit, și ea, stearpă. Prezentă formal, dar incapabilă să rodească, să nască sens, să zămislească speranță autentică. Ca Elisabeta înainte de vestea îngerului, mulți contemporani se ascund, nu cinci luni, ci ani întregi, de întrebările despre Dumnezeu, de rugăciune, de misterul propriei existențe.

Cei șapte ani de-acasă

Povestea se regăsește în spusele părintelui Gabriel Glonța. „Eu le tuturor: dacă nu avem cei șapte ani de-acasă, e grav”. Preotul nu se referea la anii de educație civică, ci la deprinderea și exercițiul duhovnicesc. „Cei șapte ani îi avem, dar pe Tik Tok, pe Facebook, în scuzele că e băiatul mamei sau al tatălui, că e mic. De-aici pornește totul. Primii șapte ani de-acasă sunt importanți din toate punctele de vedere și oriunde te-ai duce. Noi, preoții, încercăm să ne facem datoria cât putem. Mai mult decât să învățăm lumea din jur, nu avem putere și mijloace. Și Mântuitorul a învățat lumea prin viu grai. Cine înțelege și crede se va mântui, cine nu…”. În glasul preotului se simțea regretul, dar nu deznădejdea. Știa că pentru a urca e nevoie mai întâi să cobori.

Iconografie și memorie vie

Cel mai vechi portret al Bunei Vestiri care ne-a parvenit este o frescă din Catacomba Priscillei de la Roma, datată în secolul al II-lea. Maica Domnului apare așezată pe un scaun cu spătar înalt, asemenea unui tron, semn că privitorii de atunci înțelegeau deja regalitatea tainică a clipei. Arhanghelul Gavriil este pictat în chip de mesager omenesc, parcă pentru a sublinia că vestea cea bună vine prin mijloace familiare, la îndemâna fiecăruia.

Câteva secole mai târziu, în mozaicul arcului de triumf al Bazilicii Santa Maria Maggiore din Roma (440 d.Hr.), aceeași scenă capătă solemnitate imperială: Maria e înconjurată de îngeri înaripați și aureolați, iar deasupra ei, Duhul Sfânt coboară în chip de porumbel alb, unind în același cadru vizual momentul vestirii cu cel al Întrupării.

Buna vestire în icoana ortodoxă

În tradiția ortodoxă română, scena Bunei Vestiri este pictată pe iconostas, în rândul praznicelor împărătești, și mai ales pe Ușile Împărătești, locul prin care preotul iese cu Sfânta Împărtășanie. Nu este o plasare întâmplătoare. Fiecare credincios ce primește Trupul și Sângele lui Hristos reiterează, în chip tainic, gestul Mariei, care L-a primit pe Hristos în trupul și în sufletul ei, cu toată libertatea și cu toată smerenia sa.

Am privit zugrăvirea Bunei Vestiri din biserica cu hramul Sfinților Apostoli Petru Și Pavel din Piscu Nou și am trăit cu ochii minții evenimentul printre câteva credincioase.

Mesajul Blagoveșteniei vine tocmai pentru aceasta: la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Nicio sterilitate nu e definitivă. Niciun pântece sufletesc nu e atât de uscat încât să nu poată fi atins de puterea Celui Preaînalt. Ceea ce trebuie este disponibilitatea Mariei, acel fiat („fie mie după cuvântul tău”, Luca 1:38), un consimțământ liber, conștient, responsabil față de chemarea divină.

Despre libertatea de a alege am vorbit mai departe  cu popa Gabriel Glonța în fața unei biserici splendide, îngrijite, care-și aștepta răbdătoare enoriașii. „Dacă noi îl învățăm pe copil să se roage, el o va face, mai ales alături de adulți, urmând exemplul lor. Copilul imită ce vede în jur și va înțelege că așa e bine. Și iar ne întoarcem la cei șapte ani de-acasă, care au dispărut aproape cu desăvârșire în ziua de azi. Mulți dintre părinți nu mai sunt capabili să-și educe copiii în spiritul credinței și al rugăciunii așa cum am dori noi. E trist, dar adevărat. Însă eu vreau să văd lucrurile bune” mai spune preotul. A învățat virtutea răbdării și a stăruinței în a face bine, cu vorba blândă și cu nădejdea în suflet.

Cuvântul parohului

Blagoveștenia este, în fond, o invitație. Nu o obligație, nu un edict, ci o propunere divină adresată libertății umane. Înainte de a fi sărbătoarea Mariei, este sărbătoarea răspunsului, acel da rostit în față necunoscutului, acel curaj de a crede că pântecele sterp poate rodi, că viața poate începe acolo unde părea că totul s-a încheiat.

Și dacă berzele au început să-și reia vechile cuiburi în stăpânire, iar cucul ar putea cânta astăzi pentru întâia oară după iarna lungă, poate că și acestea sunt, în felul lor, o mică și duioasă blagoveștenie a naturii. Vestea bună că nimic nu rămâne îngropat pentru totdeauna.