Argentina și Anglia, din nou față în față pentru o finală de Cupă Mondială. Istoria unor dueluri explozive

Rareori o simplă pancartă cu „Argentina vs Anglia” reușește să spună atât de multe fără niciun cuvânt în plus. Aici nu vorbim doar despre fotbal. Războiul insulelor Malvine -Falkland din anii ’80 a lăsat urme adânci în felul în care cele două popoare se privesc unul pe altul, iar ecoul conflictului încă răzbate din cântecele galeriilor argentiniene. Chiar înaintea uneia dintre cele mai importante partide din istoria recentă a fotbalului englez, merită să ne oprim și să recapitulăm cum a evoluat, meci cu meci, această rivalitate de neegalat la Cupa Mondială.

1962, Rancagua, un început fără patimă

Nimic din tensiunea de mai târziu nu se simțea în prima confruntare directă. Anglia s-a impus lejer, 3-1, cu goluri semnate de Ron Flowers, Bobby Charlton și Jimmy Greaves. Argentinienii au reușit doar o reducere de proporții spre finalul jocului, scrie BBC.

Ambele selecționate au terminat grupele cu bilanț identic, o victorie, o remiză, o înfrângere. Golaverajul a înclinat balanța în favoarea englezilor. Drumul Angliei avea să se oprească oricum în sferturi, eliminată de Brazilia. Nimic nu anunța, la acel moment, cât de aprinsă avea să devină, patru ani mai târziu, această rivalitate.

1966, Wembley, nașterea unei ostilități

Dacă există un moment de cotitură, acesta e cu siguranță sfertul de finală din 1966. Argentina susține și acum, fără să cedeze un milimetru, că golul decisiv al lui Geoff Hurst a venit dintr-o poziție de ofsaid clară. Dar arbitrajul controversat a fost doar începutul serii. Căpitanul Antonio Rattin a primit roșu direct după numai 33 de minute, pentru un fault comis asupra lui Bobby Charlton, urmat aproape imediat de o dispută aprinsă cu arbitrul vest-german Rudolf Kreitlein. Refuzul lui de a părăsi terenul a blocat jocul pentru aproape opt minute întregi.

1986, Mâna lui Dumnezeu, pe fondul Războiului Falklandelor

Sfertul de finală din 1986 a fost jucat la doar patru ani după ce Argentina și Anglia se confruntaseră direct în Războiul insulelor Malvine- Falkland. Nu a fost, așadar, doar o rivalitate fotbalistică, ci una încărcată de tensiuni politice uriașe. Presa și publicul argentinian au privit meciul drept o modalitate de a-și exprima resentimentele față de conflict, în timp ce omologii britanici au alimentat, la rândul lor, animozitatea, folosind un limbaj puternic naționalist.

Anglia a supraviețuit unui meci descris drept extrem de dur, iar selecționerul Alf Ramsey a mers atât de departe încât i-a numit pe adversari „animale”, refuzând ulterior orice schimb tradițional de tricouri.

Se spune că exact acest episod a grăbit apariția cartonașelor colorate, galben și roșu, folosite pentru prima oară patru ani mai târziu, la turneul din Mexic; până atunci, arbitrii aveau la dispoziție doar avertismentul verbal. Antonio Rattin, cel eliminat în acea seară memorabilă, a murit sâmbătă, la 89 de ani, după ce reprezentase Argentina timp de un deceniu, între 1959 și 1969, la două ediții de Cupă Mondială.

Istoria oficială a FIFA atribuie ideea sistemului de cartonașe colorate arbitrului englez Ken Aston, care s-ar fi inspirat, chiar potrivit tradiției povestite adesea în fotbal, dintr-un semafor văzut la volan, la scurt timp după acest meci controversat.

Geniu și scandal, umăr la umăr la Ciudad de Mexico, 1986

Patru ani se scurseseră de la Războiul insulelor Falkland atunci când cele două echipe s-au regăsit în sferturile de finală din 1986. Era, decci, un meci în care miza politică o egala, dacă nu o depășea, pe cea sportivă. Presa argentiniană a transformat partida într-un canal de exprimare a resentimentelor față de conflict, iar tabăra britanică a răspuns cu un limbaj la fel de încărcat de naționalism.

Jurnalista Lourdes Heredia, de la BBC World Service, se afla chiar atunci pe Stadionul Azteca și își amintește tensiunea din familia ei: „Tatăl meu ezita să-și lase ‘prințesele’ să plece, temându-se că tensiunile dintre suporterii celor două țări ar putea degenera. Mama nu a stat pe gânduri nicio clipă — era o ocazie unică în viață.” Ce avea să vadă acolo a devenit, pentru o generație întreagă de englezi, o rană greu de vindecat. Diego Maradona a sărit la minge alături de portarul Peter Shilton și, fără ca arbitrul să observe, a împins-o cu pumnul direct în plasă. Un VAR modern ar fi anulat instant golul, dar în 1986, nimeni nu se gândea la acest instrument.

Maradona de neuitat

Să-i facem însă dreptate geniului argentinian. Câteva minute mai târziu a marcat, poate, cel mai frumos gol din întreaga istorie a Cupelor Mondiale, driblând jumătate din apărarea engleză înainte de a-l depăși pe Shilton și a înscrie senin. „Când locuiam și lucram în Argentina, oamenii aduceau mereu vorba despre Mâna lui Dumnezeu”, povestește Heredia, „dar asta înseamnă să uiți complet de al doilea gol — pur și simplu spectaculos, aproape imposibil de crezut.”

Golul de onoare marcat ulterior de Gary Lineker n-a schimbat nimic. Anglia a părăsit turneul în cele mai controversate circumstanțe posibile. Maradona avea să-și ceară scuze abia în 2005, gest respins ferm de Shilton iar, ca o ultimă ironie, Argentina a mers mai departe și a câștigat trofeul, învingând Germania de Vest în finală.

Saint-Étienne, seara nebuniei lui Beckham, 1998

Există meciuri pe care jucătorii și le-ar dori uitate. Pentru David Beckham, cel din 1998 e exact așa ceva. Numele lui rămâne legat pentru totdeauna de lovitura dată lui Diego Simeone și de cartonașul roșu care a urmat imediat.

Înainte de acel episod, jocul oferise deja spectacol. Gabriel Batistuta și Alan Shearer transformaseră fiecare câte o lovitură de pedeapsă. Michael Owen semnase unul dintre cele mai memorabile goluri individuale din istoria turneului, trecând în forță de apărarea argentiniană pentru un avantaj englez de 2-1. Javier Zanetti a restabilit egalitatea chiar înainte de pauză, printr-o lovitură liberă executată cu inteligență.

Rămasă în inferioritate numerică după eliminarea lui Beckham, Anglia a rezistat eroic și chiar a crezut că a înclinat balanța definitiv, când Sol Campbell a reluat cu capul în minutul 81 — gol anulat însă pentru fault în atac. La loviturile de departajare, ratările lui David Batty și Paul Ince au cântărit decisiv. Argentina a mers mai departe, doar pentru a fi eliminată în turul următor de olandezi.

Un an mai târziu, Simeone avea să recunoască public rolul jucat în acel cartonaș roșu, alimentând și mai tare disputele.

Beckham își spală imaginea, 2002, Sapporo

Patru ani mai târziu, tot un meci cu Argentina i-a oferit lui Beckham șansa răscumpărării. Căpitanul englez a transformat singurul penalty al partidei, acordat după ce Mauricio Pochettino, viitorul antrenor de Premier League, l-a faultat pe Michael Owen în careu.

Victoria a venit exact la momentul potrivit. După un start timid, cu remiză în fața Suediei, englezii aveau nevoie disperată de cele trei puncte. Un rezultat alb ulterior, în fața Nigeriei, i-a dus mai departe. Argentina, remizase și ea, 1-1, cu suedezii. A părăsit însă competiția încă din faza grupelor, pentru prima oară din 1962. Parcursul englez avea să se oprească abia în sferturi, în fața Braziliei, răpuși de o lovitură liberă genială a lui Ronaldinho, după ce trecuseră anterior de Danemarca în optimi.

Seara lui Beckham

Phil McNulty, corespondentul-șef de fotbal al BBC Sport, păstrează vie amintirea acelei seri: „Futuristul Dom din Sapporo a devenit scena răscumpărării pentru Beckham și pentru Anglia, la turneul din 2002, găzduit de Japonia.

Tensiunile moștenite din cartonașul roșu primit de Beckham în Franța, cu patru ani înainte, combinate cu eliminarea dureroasă la penalty-uri din același turneu, transformaseră confruntarea într-un eveniment încărcat emoțional până la refuz. Iar Anglia — cu Sven-Göran Eriksson pe bancă, în fața lui Marcelo Bielsa — a ieșit învingătoare, 1-0, printr-un penalty transformat chiar de Beckham cu un minut înaintea pauzei, acordat controversat pentru un fault comis de viitorul tehnician al lui Tottenham, Pochettino, asupra lui Owen.”

Atlanta, miercuri: Messi intră, pentru prima dată, în acest război vechi

Statistica brută ar putea surprinde pe oricine. Din cele cinci dueluri directe purtate vreodată la turneele finale, Anglia conduce la general. Dar de la ultima confruntare directă, cea din 2002, au trecut deja peste două decenii. E suficient timp cât generațiile mai tinere din ambele țări să fi uitat aproape complet de vechea rivalitate.

Miercuri, la Atlanta, povestea capătă un episod cu totul nou. Lionel Messi va păși pe teren, pentru prima dată în întreaga sa carieră, direct împotriva Angliei. e un fapt aproape greu de crezut, având în vedere longevitatea sa la cel mai înalt nivel.

Argentina, deținătoarea titlului mondial, se va lupta cu toate armele pentru a opri Anglia lui Thomas Tuchel de la a rupe un blestem lung de șase decenii fără trofeu.

 În joc nu e doar o simplă calificare, ci un loc direct în finala Cupei Mondiale. Acesta e un motiv suficient pentru ca istoria de peste șase decenii dintre cele două națiuni să primească, chiar în această seară de miercuri, un capitol nou și, foarte probabil, la fel de memorabil ca toate cele dinaintea lui.