Adrian Voicu –  cu slova printre avioane, la Paris

„Abia așteptam să citesc vinerea ce nu făcusem joia”

Pe Adrian Voicu l-am cunoscut într-o parcare. Serios, nu glumesc. Eram proaspătă mândră posesoare de Matiz roșu. Și am descoperit că ai mei confrați întru marcă se organizaseră într-un forum. Pentru cei născuți cu device-ul în mână, forumul e strămoșul online al rețelelor sociale. Mă rog, unul dintre ei.

Cert este că, la un moment dat am simțit nevoia să ne vedem și față-n față. Nu numai să dezbatem pe tastatură. Așa că ne întâlneam în serile de joi, în parcare la Polivalentă.

Talentul în ale condeiului al lui Adi s-a manifestat din plin pe forumul cu pricina. Pentru că în fiecare vineri apărea câte o cronică a reuniunii de cu o seară înainte. De fapt era mai degrabă o legendă. Căci autorul nu se sfia să mai pigmenteze poveștile cu detalii să zicem înflorite. Vorba unuia dintre membrii, abia așteptam vinerea să citesc ce n-am făcut joia. Și  să mă doară fălcile de râs.

Toate aceste istorii s-au concretizat într-o carte (cum altfel?). Se numește Joi seara în parcare.

„Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor”

Jovial, prietenos, mereu cu zâmbetul pe buze. Mereu gata să spună o gluma sau o snoavă. Recunosc că nu mă așteptam să descopăr că este inginer de aviație. Am fost curioasă să aflu cum i-a intrat microbul zborului în sânge. Și dacă tot s-a suit în avion, de ce nu la manșă?

„Nu am decis eu locul meu printre avioane — așa a vrut viața, conjunctura, poate un amestec de întâmplări și alegeri mici care, adunate, m-au adus aici. Uneori ai impresia că îți trasezi singur drumul, dar privind înapoi îți dai seama că multe lucruri s-au așezat parcă de la sine. Tot ce pot să-ți spun este că, din momentul în care am intrat în domeniu, mi-a plăcut enorm. Există ceva special în lumea asta: combinația dintre rigoare tehnică, responsabilitate și fascinația aproape copilărească pe care o provoacă orice lucru legat de zbor. Chestia cu piloțeala m-a lovit pe la sfârșitul copilăriei, începutul adolescenței. Ca mulți alții, cred, eram fascinat de ideea de a fi acolo sus, cu avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor. Avioanele au o magie a lor — nu doar ca mașinării, ci ca simbol al libertății și al depășirii limitelor. Dar, cum se întâmplă de multe ori, viața a avut alte planuri. Destinul a vrut ca eu să urmez Calea Inteligenței și a Virtuții Intelectuale, cunoscută mai simplu, pentru muritorii de rând, drept Calea Inginerului.”

Despre cărți și citit

Într-o epocă în care nimeni nu citește un post fără poză,  Adrian Voicu a făcut din scris a doua meserie. Asta cum de s-a întâmplat?  Poți fi autor fără să fii cititor? Dacă frunzărești internetul ai putea fi tentat să crezi că da. Și totuși…

„După cum spuneam și în biografia de pe site-ul meu de autor, pasiunea pentru scris am dobândit-o de cum am terminat cu bastonașele și Ana are mere. Apoi, cam prin ’88-’89, pe când mă instruiam în Școala Militară de Artilerie Antiaeriană și Rachete de la Brașov, fiind internat în infirmieria unității pentru vreo săptămână-două, am început să scriu texte pentru bridaga artistică (ce vremuri, taică!), apoi, am scris niște chestii către revista de legendă Viața Studențească, care mi le-a și publicat.

Eu cred că orice scriitor, fie el inginer sau nu, trebuie să aibă un bagaj de cărți citite. Cititul, zic eu, îți dezvoltă vocabularul, îți dă nuanțe pentru gânduri pe care înainte nu știai cum să le rostești și îți oferă libertatea de a exprima mai limpede ceea ce simți sau gândești. Cititul îți deschide mintea, îți șlefuiește inteligența creatoare, îți ascute spiritul și, de ce nu, îți adapă muza. Cititul te apropie de oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată și de vremuri pe care nu le-ai trăit, îți oferă experiențe fără să fie nevoie să părăsești locul în care te afli. Cititul nu este doar un obicei frumos, ci și o formă discretă de creștere: îți îmbogățește limbajul, îți clarifică ideile și, încet, te ajută să devii o versiune mai faină a ta, dacă nu în realitate, măcar prin scris.”

Așchia nu sare departe de trunchi

Bătrânii au o vorbă. Fiecare om, în viață, e dator să facă o casă, să sădească un pom și să crească un om. În vremurile noastre, când globalizarea și versatilitatea tind să devină mod de a trăi, pentru cei mai mulți casa e un apartament. Uneori și ăla în chirie. Iar pomul – o jardinieră cu flori la fereastră. Cât despre crescutul de om, a devenit un obicei să ne preocupăm mai târziu de asta. După ce ne contsruim o carieră, obținem un salariu mai mare etc. Asta dacă o mai facem.

Ei bine, Adrian Voicu pe asta a bifat-o de două ori. Fiica sa acum e femeie în toată firea, la casa ei. Cel mic, aflat la vârsta întrebărilor, experimentelor și surplusului de energie, e Acceleratorul de Particule despre care aflăm din postările tatălui pe Facebook.

Convingerea mea a fost dintotdeauna că obiceiul cititului îl dobândești în familie. Sau nu îl dobândești deloc. Așa că nu putea lipsi întrebarea: copiii tăi citesc?

„De fii-mea, nu mai știu exact ce mai citește, că e mare, la casa ei, cu viața ei, cu treburile ei. Presupun că mai citește. Că a fost crescută în casă cu cărți. Iar obiceiul ăsta, odată prins, rămâne undeva în sânge. În schimb, pe Acceleratorul de Particule îl atrag mult mai mult chestiile tehnice decât cele literare. Dacă într-o mână îi pui un roman și în cealaltă un manual despre cum funcționează un motor, sunt șanse mari ca romanul să rămână alături. Nu pentru că n-ar avea imaginație. Ci pentru că el preferă poveștile în care șuruburile sunt reale, iar lucrurile chiar se pot demonta. Deci da, am încercat să le inoculez obiceiul cititului. Unul l-a luat pe filieră literară. Celălalt pe filieră inginerească. Important e că citesc ceva . Chiar dacă unul citește romane, iar celălalt citește despre cum să construiască motoare cu enșpe cilindri în V.”

Alo? Bucureștiu’? Vă caută Parisu’!

A lua decizia să-ți iei familia și să pleci, lăsând în urmă casă, masă, prieteni, anturaj nu e ușor. În special la o vârstă la care mai degrabă te gândești să te ascunzi de lume și să te apuci de un hobby casnic. Și totuși, Adi a făcut-o. De ce?

„Să știi că și eu aveam obiceiuri casnice, spălam vase, duceam gunoiul (încă le mai am, he-he !). Ca și la întrebarea numărul 1, viața m-a adus în Franța. Bine, nu viața, ci tot avioanele. Eram, undeva, în frumoasa vară a lui 2014, mă pregăteam de nuntă, ba chiar eram la un grătar cu cumnată-miu și, între două gâturi de bere, când sună telefonul. Alo? Bucureștiu’? Bucureștiu’? Vă caută Parisu’! Mă căuta o supercompanie de supercompanie de întreținere de aviație, SR Technics pe numele ei profesional. Ce faci, Adiță, cum ești, bine, uite, mă însor, vai, ce frumos și înălțător, și noi ne-am însurat cu Transavia France și avem nevoie de un băiat deștept și frumos ca tine ca să ne țină legătura cu ei curată și uscată, nu vrei tu să vii la noi, ba aș vrea, bine, bine! Și, uite-așa, cu cățel și cu purcel, am luat calea străinătăților, nu zburând, ci cu mașina, cale de 2500 km. De-atunci sunt pe Orly, ține-m-ar Cel de Sus sănătos și-n continuare!”

Pentru voi unde e acasă? Acolo sau aici?

„Eee, draga moșului, acasă e Nehoiu, e primul sărut, prima floare frântă, primul apus la munte, primul răsărit la Eforie, prima carte, prima lansare și câte și mai câte. Când ești în străinătate, ajungi să înțelegi altfel cuvântul acasă. Pentru mine, de multe ori, acasă e limba română. Știu că poate suna un pic bombastic sau poetic spus așa, dar, dacă stai să te gândești bine, chiar așa se simte. Și aici e acasă, într-un fel foarte real, pentru că e un acasă românesc.

Chiar dacă în jur totul e franțuzesc, străzile, magazinele, conversațiile din jur, în interiorul casei noastre lucrurile merg în stilul nostru. Facem cârnați, borș, gătim românește, ne vorbim românește. Toate lucrurile astea mici creează o atmosferă pe care n-o poți cumpăra de nicăieri. De altfel, una dintre întrebările care mă amuză cel mai mult e cea pe care o primesc uneori: Dar voi ce limbă vorbiți în casă?  Pentru că, până la urmă, fără nicio exagerare, acasă este și felul nostru de a fi, felul în care ne păstrăm identitatea culturală și socială, chiar trăind departe de locul din care am plecat, prin limbă, prin mâncare, prin obiceiuri, prin micile reflexe pe care le ducem cu noi oriunde am ajunge. Așa că, după mine, acasă nu e doar un loc pe hartă, e și felul în care rămâi tu însuți, oriunde te-ar duce viața.”

Ecrivez-vous en français ?

Indiferent dacă refrenul este Fetițe dulci ca-n București  sau  Derniere dance, Adrian Voicu scrie în același ritm de invidiat. Scoate două – trei cărți pe an. Aici și acolo. Cum au primit francezii literatura lui?

„Nu cred că schimbarea de domiciliu aduce o creștere sau o scădere a creativității. Adică, dacă vrei să scrii, bagă mare, oriunde te-ai afla, nu? Timp să fie, că la mine timpul e o chestie ca la teoria lui Einstein, aia cu emcepătrat. M-aș bucura tare să am mai mult timp de scris, dar, na! Mulțumesc lui Dumnezeu pentru câte pot să scriu și, mai ales, să public. Mi-au apărut câteva cărticele, or să mai vină și altele, că muza e încă vie și mișcă, he-he! În Franța mi-au apărut „Histoires de l’aéroport et des alentours”, „Le paradoxe du bouton d’ouverture de la porte”, „Un cochon et quatre braves” și „Histoires de l’aéroport et des alentours… font leur retour”, iar francezii au fost surprinși plăcut de umorul cărților mele, că ei nu au doar brânză, vin și croasante, au și umor și joie de vivre. Deci, ne-am acordat fain pe direcția asta.”

Genul literar preferat

Inginerul nostru scrie mult, scrie bine, scrie în diverse genuri literare. Am vrut să știm care gen este cel mai aprope de firea lui. Care-i vine, ca să zicem așa, mănușă?

„Proza scurtă a devenit, în ultimii câțiva ani, „mănușa” mea preferată. Și nu neapărat din motive literare sofisticate. Ci mai ales din motive practice, mai exact, din pricină de timp sau, mai corect spus, din pricină de lipsă de timp. Pentru că, dacă pui laolaltă Acceleratorul de Particule (fiul care este) și serviciul de la Orly, unde avioanele nu prea au răbdare să fie reparate în ritmul inspirației mele literare, rezultatul e că timpul pentru scris iese cam pe minus. Nu mă plâng, Doamne ferește! Dar viața are un mod foarte eficient de a-ți organiza programul fără să te consulte în prealabil. Iar când într-o zi trebuie să repari avioane, să răspunzi la întrebări existențiale venite de la Acceleratorul de Particule și să mai rezolvi și câte ceva prin gospodărie, romanul începe să pară o expediție literară de lungă durată.

Așa că proza scurtă a devenit mănușa care mi se potrivește cel mai bine pentru moment: rapidă, precisă, eficientă. O poți scrie într-un interval de timp rezonabil. Fără să fie nevoie să întinzi harta pe masă, să trasezi rute narative, să urmărești genealogii de personaje pe trei generații. Și să verifici dacă eroul principal era blond sau brunet în capitolul patru. Romanul, în schimb, mi-e foarte drag (vezi „Nepovestitele trăiri ale templierilor români”, despre care mulți cititori și colegi scriitori mi-au spus că e unic în literatura română), dar romanul e o construcție serioasă. Cere timp, planificare, schițe de acțiuni, personaje bine așezate, intrigi și chestii care se învârt una în jurul celeilalte și apar ici și colo atunci când trebuie. Dar nu disper, va veni și timpul romanelor, iar până le vine rândul să iasă la pistă, mai exersez cu proza scurtă, care, trebuie să recunosc, zboară destul de bine.”

Cartea ce mai dragă

„Toate cărțile mele sunt preferatele mele, dar cele mai preferate ar fi „Nepovestitele trăiri ale templierilor români”, „Pe vremea când lumea începea să-și taie porcul de pe listă”, „Giurumele, micele și alte aventuri”, „Povestiri de pe aeroport și de pe lângă”, cărțile pentru copii („O întâmplare cu clătite…”, „Amorul bățului de chibrit…”), cele în franceză și tot restul, he-he!”

Print sau ebook reader?

Când a apărut pentru prima data ebook reader-ul, mulți s-au grăbit să cânte Prohodul slovei tipărite. Dar s-au grăbit cam tare. Nu numai că nu a dispărut. Dar chiar și Amazon, despre care nu mulți știu ca a început ca distribuitor de carte, a deschis de curând niște librării. D-alea clasice, cu rafturi de cărți tipărite.

Cu un prezent cu tendințe atât de contradictorii nu aveam cum să nu-l întrebăm pe Adrian Voicu: cum crede el că va arăta cartea viitorului?

„Păi, depinde de țară, zic, sau de cultură și de cât de conservatori, tradiționaliști, nostalgici sau mai știu eu ce altceva, vor rămâne o anumită categorie de oameni. Că doar și acum avem și virtuale, și de ținut în mână. Alea virtuale sunt mai simplu de transportat, intră o bibliotecă întreagă pe o unghie de memorie, pe când cea reală, eee… altă poveste, altă senzație, alt foșnet al paginilor… Cred că cele două variante vor conviețui. Cea digitală va fi pentru mobilitate, rapiditate, comoditate, iar cartea tipărită va rămâne pentru plăcerea lecturii pe îndelete, pentru bibliotecă, pentru colecționari și pentru acea relație aproape sentimentală pe care o avem cu obiectul-carte. Mai e și a treia variantă, cea audio. Pe care eu o prefer când mă duc sau mă întorc de la serviciu. E fain să asculți cărți în mașină sau când faci chestii prin casă (spălat vase) sau pe-afară (dus gunoiul, he-he!).”

Cartea viitorului

„Viitorul cărții nu e nici doar hârtie, nici doar ecran, cred că va fi un fel de coabitare, uneori vom citi pe tabletă, alteori vom sta cu o carte în mână, cu o cană de cafea ori de vin fiert alături. Eu, unul, sper ca acea carte pe care o ții fizic în mână să nu dispară niciodată, pentru că o bibliotecă adevărată nu e doar o colecție de texte, e și o colecție de obiecte care-ți trezesc emoții, amintiri, senzații, obiecte dragi și unice care au trecut prin viața ta. Iar asta, orice-ar fi, nu prea se poate descărca în niciun format digital.”