24 august 1944 – Sfârșitul unui război, începutul unei ocupații

Cultura europeană a memoriei cere societății moldovenești și, prin extensie, întregului spațiu românesc, renunțarea definitivă la optica sovietică asupra semnificației zilei de 24 august 1944. Data trebuie recitită prin prisma istoriei reale a Basarabiei. Și a destinului oamenilor care au trăit între Prut și Nistru, nu prin lentila propagandei moștenite de la Moscova.

Festivitățile oficiale și demonstrațiile propagandistice și triumfaliste care prezintă această zi exclusiv drept una a „eliberării” nu sunt doar o interpretare istorică discutabilă. Sunt o perpetuare a paradigmei memoriale sovietice și în raport cu memoria victimelor regimului totalitar, o veritabilă blasfemie a istoriei.

„Eliberare” – un cuvânt care ascunde represiunea

O societate democratică nu poate transforma în motiv de sărbătoare momentul în care unei populații i-a fost reinstaurat, prin forță, un regim politic pe care îl mai cunoscuse deja după ocupare Basarabiei de către sovietici la 28 iunie 1940.  La 24 august 1944, armata sovietică a revenit în Basarabia în cadrul ofensivei sale spre vest. Ceea ce a urmat a fost restabilirea structurilor puterii sovietice și extinderea mecanismelor represive ale statului stalinist asupra întregii populații.

Pentru propaganda sovietică, evenimentul a intrat în vocabularul „eliberării”. Pentru mii de familii basarabene, el a însemnat însă începutul unei noi etape de frică, control, represiune și privare de libertăți. Nu e o problemă de simplă terminologie. Cuvântul „eliberare” presupune libertate ca rezultat al evenimentului comemorat. Dar libertatea nu poate fi definită prin instaurarea unui regim care o suprimă. Acolo unde pluralismul a fost exclus, proprietatea privată desființată, libertatea de exprimare reprimată și opoziția politică tratată drept infracțiune, calificarea momentului drept „eliberare” reproduce, în esență, limbajul propagandei sovietice.

Ce a urmat cu adevărat după 24 august 1944

Pentru basarabeni, revenirea sovietică nu a însemnat revenirea la normalitatea democratică, nici restaurarea drepturilor pierdute. A însemnat reinstalarea unui model politic totalitar, în care statul subordona individul. Iar societatea era reorganizată după interesele ideologice ale partidului-stat. Au fost instalate instituțiile antidemocratice de comandă politică, proprietatea țărănească a fost supusă presiunilor colectivizării. Iar satul a devenit una dintre țintele principale ale politicilor de control economic și social.

În anii care au urmat, populația a cunoscut deportările, colectivizarea forțată, represiunea politică, persecuțiile împotriva celor considerați „elemente antisovietice”, confiscările și politicile economice coercitive. Foametea din 1946-1947 provocată de conjugarea secetei cu politicile de rechiziții și colectarea impusă de autorități a adâncit tragedia socială. Și a provocat aproximativ două sute de mii de victime. A vorbi despre 24 august 1944 exclusiv în termenii unei victorii eliberatoare înseamnă a separa artificial momentul militar de consecințele sale politice și umane.

Memoria nu poate fi selectivă

Nu poate fi comemorată victoria unei armate ignorând destinul oamenilor asupra cărora regimul instalat de acea armată și-a exercitat puterea. Nu pot fi celebrate simbolurile unui sistem totalitar în numele memoriei antifasciste uitând că memoria europeană contemporană condamnă deopotrivă nazismul și comunismul, ca forme ale totalitarismului.

Aceasta este una dintre marile diferențe dintre cultura politică sovietică și cultura memoriei europene. În spațiul european, comemorarea victimelor regimurilor totalitare presupune, înainte de toate, respect pentru demnitatea umană și pentru adevărul istoric. Victimele nu se împart în victime „convenabile” și victime care trebuie trecute sub tăcere, în funcție de interesele geopolitice ale momentului.

Contradicția unui stat cu aspirații europene

Transformarea zilei de 24 august într-un spectacol propagandistic devine cu atât mai problematică într-un stat care își asumă integrarea europeană. Republica Moldova nu poate pretinde că se desprinde de trecutul sovietic pe plan instituțional, politic și cultural, păstrând în același timp ritualurile comemorative și formulele propagandistice ale acelui regim.

Europa nu înseamnă doar instituții, fonduri și negocieri de aderare. Europa înseamnă și o altă cultură a memoriei, capacitatea de a privi trecutul fără filtre ideologice, de a recunoaște suferința tuturor victimelor totalitarismului și de a nu transforma tragedia unei generații în decor pentru festivități oficiale.

De la celebrare la reflecție

Autoritățile Republicii Moldova sunt datoare, prin politicile pe care le promovează, să contribuie la abandonarea practicilor festiviste și triumfaliste asociate zilei de 24 august. În locul show-urilor propagandistice, ar fi mult mai potrivite conferințele istorice, expozițiile documentare, mărturiile supraviețuitorilor, proiectele educaționale și comemorarea victimelor. O societate matură nu are nevoie să cosmetizeze trecutul pentru a-și construi identitatea – își construiește demnitatea prin capacitatea de a spune adevărul despre propriul trecut.

Este necesară o schimbare fundamentală de paradigmă. De la celebrarea evenimentului militar la înțelegerea consecințelor sale pentru societatea basarabeană. Nu este vorba despre negarea contribuției militare sovietice la înfrângerea Germaniei naziste, aceasta rămâne un fapt istoric. Problema apare atunci când victoria asupra nazismului este folosită pentru legitimarea retrospectivă a regimului stalinist și pentru prezentarea instaurării sale în Basarabia drept sinonimă cu libertatea. Cele două realități trebuie analizate separat, cu aceeași rigoare morală și istorică. 24 august ar trebui să fie mai degrabă o zi de reflecție asupra prețului plătit de societatea basarabeană pentru schimbarea regimului politic. Precum libertăți pierdute, familii destrămate, proprietari deposedați, țărani supuși colectivizării, intelectuali persecutați, deportați, victime ale foametei și represiunilor.

Altfel, riscăm ca statul să transforme istoria într-un decor politic și memoria într-un instrument de legitimare ideologică. A sărbători fără discernământ ceea ce pentru zeci de mii de oameni a reprezentat începutul unei noi perioade de represiune înseamnă a transforma memoria victimelor într-o recuzită festivă. Nu mai este doar o eroare istoriografică, este o blasfemie a istoriei.

O comemorare sobră, nu o paradă a nostalgiei imperiale

În luptele pentru Basarabia din 1944 și-au pierdut viața numeroși oameni de ambele părți ale frontului. După atâtea decenii de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, memoria tuturor celor căzuți merită o comemorare sobră, demnă, lipsită de fanfaronada marșurilor triumfaliste, de strigătele de bucurie și de zgomotul fanfarelor. Elemente ale tradiției comemorative sovietice, perpetuate astăzi de adepții propagandei Kremlinului.

Pe fundalul războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, asemenea marșuri capătă o semnificație care depășește simpla nostalgie sovietică. Prin simbolistica lor militaristă, ele ajung să semene tot mai mult cu manifestările prin care puteri ocupante și susținătorii lor își glorifică trecutul imperial. Și își revendică dreptul la revanșă. Nu mai pot fi catalogate drept simple expresii ale nostalgiei. Ci riscă să devină provocări la adresa securității naționale a Republicii Moldova. Legitimând narațiuni imperiale incompatibile cu valorile unui stat democratic și cu orientarea europeană a țării.

Ce înseamnă, de fapt, memoria „europenizată”

Republica Moldova are nevoie de o cultură a memoriei eliberată de reflexele sovietice. O istorie în care victimele să nu fie sacrificate în numele miturilor politice, iar libertatea să nu fie definită prin victoria unei puteri asupra alteia. Dacă aspirația europeană este autentică, atunci și memoria națională trebuie europenizată. Prin adevăr, prin respect pentru victime și, mai ales, prin refuzul de a transforma totalitarismul în motiv de sărbătoare.

24 august nu trebuie să fie o zi a triumfalismului propagandistic, ci o zi în care Republica Moldova să-și privească lucid trecutul și să reafirme ceea ce regimul sovietic a refuzat mereu să recunoască. Libertatea și demnitatea nu sunt concesii ale statului, ci drepturi fundamentale ale fiecărei ființe umane.

Rădăcina românească a dramei: 1940 și anii care au urmat

Prin notele ultimative din 26 și 28 iunie 1940, guvernul URSS a smuls din trupul României teritoriile Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutul Herței- 50.500 km² cu 3,7 milioane de locuitori. Consecințele acestor rapturi teritoriale au fost dezastruoase pentru administrația românească, pentru unitățile militare românești și pentru populația din provinciile furate. Culminând cu ani grei de gulag în Siberia și Kazahstan.

Anii 1943 și 1944 aduc o nouă turnură în istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Silită de împrejurări, România își intensifică diplomația cu Națiunile Unite și cu unele state neutre, pentru a ieși din război. La 12 aprilie 1944, la opt zile după bombardamentul masiv al aviației inamice asupra Bucureștiului și zonei Prahovei, Uniunea Sovietică propune un armistițiu unilateral. Armistițiu pe care mareșalul Ion Antonescu îl respinge, considerându-l dezavantajos pentru România. Răsturnarea prin forță a guvernului Antonescu, la 23 august 1944, duce la încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. La încetarea operațiunilor militare împotriva armatei sovietice și la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. A doua zi, odată cu intrarea trupelor sovietice în Chișinău la 24 august 1944, pentru românii din Basarabia reîncepea calvarul ocupației sovietice.

Desprinderea României din coaliția cu Germania hitleristă și trecerea ei de partea Națiunilor Unite a grăbit prăbușirea frontului german în Balcani. A scurtat cu cel puțin șase luni războiul european și a deschis calea ofensivei sovietice spre Budapesta, Praga, Viena și Berlin. O contribuție reală la înfrângerea nazismului, care nu poate însă spăla, retrospectiv, ce a urmat pentru Basarabia. Așa arată, de fapt, 24 august. Ziua în care s-a încheiat pentru Basarabia un război și ziua în care a început o ocupație. Cât timp cele două continuă să fie celebrate ca una singură, istoria rămâne ostatica propagandei care le-a contopit intenționat. Despărțirea lor nu mai este o opțiune, este o urgență morală.