Violența care se învață acasă și se ascunde în gesturi de „grijă”. Explicațiile Valentinei Rujoiu despre mecanismele abuzului

Într-un interviu pentru News Edge, Valentina Rujoiu, sociolog și cadru didactic universitar, explică felul în care abuzul se transmite între generații, cum începe în forme greu de identificat și de ce controlul poate fi confundat cu protecția.

Violența care se învață: familia ca spațiu de transmitere a comportamentelor

Sociologul pornește de la ideea că mediul familial nu este doar un spațiu de creștere, ci și unul de formare a modelelor relaționale. Ea arată că multe comportamente violente nu apar spontan la vârsta adultă, ci sunt rezultatul unei „învățări sociale”, repetate în timp.

În explicațiile sale, Valentina Rujoiu subliniază că familia poate funcționa ca un canal de transmitere între generații a unor tipare de relaționare bazate pe control, teamă sau agresivitate. Ideea centrală este că ceea ce copilul vede și trăiește devine, mai târziu, reper de normalitate în propriile relații.

În acest context, sociologul afirmă că „mediul familial este responsabil de ceea ce specialiștii din domeniu numesc învățare socială sau transmiterea, din generație în generație, a comportamentelor violente”, subliniind că violența nu este doar un act individual, ci un comportament învățat și perpetuat.

Primele semne ale abuzului: violența care nu se vede imediat

Unul dintre punctele esențiale ale interviului privește începutul relațiilor abuzive. Valentina Rujoiu explică faptul că rareori violența debutează cu agresiune fizică, ci mai degrabă cu forme subtile de control emoțional și psihologic.

Ea descrie aceste manifestări timpurii ca fiind greu de identificat tocmai pentru că pot părea expresii ale grijii sau ale implicării emoționale. Criticile repetate, ironia, verificarea constantă sau limitarea libertății personale sunt prezentate treptat, fără ca victima să le perceapă imediat ca pe un pericol.

Sociologul atrage atenția că „formele discrete ale abuzului psihologic sunt primele semne ale escaladării”, ceea ce înseamnă că etapa invizibilă a relației este, de fapt, cea mai importantă în înțelegerea violenței domestice.

Grija care controlează: abuzul social și cybernetic

Un alt punct important este legat de formele moderne ale controlului în relații. Valentina Rujoiu vorbește despre două tipuri de abuzuri care devin tot mai frecvente: cel social și cel cybernetic.

Acestea nu se manifestă întotdeauna prin interdicții directe, ci prin comportamente care sunt prezentate drept protecție sau grijă excesivă. De exemplu, monitorizarea permanentă a locației, verificarea telefonului sau limitarea contactelor sociale pot fi justificate prin ideea de siguranță.

Sociologul explică faptul că aceste comportamente pot fi inițial greu de recunoscut ca abuz, tocmai pentru că sunt mascate în gesturi aparent protective. În acest sens, ea arată că „două tipuri de abuzuri, social și cybernetic, pot reprezenta semnale de avertizare care, inițial, pot fi camuflate în acte de grijă excesivă pentru siguranța victimei”.

De la control la normalitate: cum se construiește dependența emoțională

Pe măsură ce aceste comportamente se repetă, relația se transformă treptat. Controlul devine rutină, iar limitele personale ale victimei sunt împinse tot mai mult. În timp, ceea ce la început părea „grijă” ajunge să funcționeze ca un mecanism de izolare și dependență.

În această etapă, victima poate ajunge să își reducă singură libertatea de mișcare, să își limiteze relațiile sociale și să își justifice constant partenerul. Din exterior, relația poate părea stabilă, însă în interior ea este construită pe dezechilibru și control.

Valentina Rujoiu subliniază indirect că tocmai această evoluție lentă face ca abuzul să fie atât de dificil de identificat și de întrerupt. Violența nu apare ca un eveniment singular, ci ca un proces de normalizare a controlului, început adesea în familie și continuat în viața de adult.

Costul tăcerii: de ce abuzul rămâne adesea nerecunoscut

Un alt aspect important care trebuie scos la suprafață este dificultatea cu care aceste forme de violență sunt recunoscute chiar de către victime sau de către cei din jur. În multe situații, ceea ce începe ca un control „justificat” sau ca o grijă exagerată ajunge să fie interpretat drept dovadă de iubire, nu de abuz. Tocmai această ambiguitate întârzie reacția și permite escaladarea.

Valentina Rujoiu sugerează că problema nu este doar lipsa de informare, ci și normalizarea unor comportamente toxice în spațiul social larg. Când gelozia este confundată cu atașamentul, iar supravegherea cu responsabilitatea, pragul de alertă scade. În acest context, intervenția devine tardivă, iar ruptura din relație apare abia în fazele avansate ale abuzului, când controlul este deja consolidat.

Normalizarea controlului și ruptura dintre realitate și percepție

În logica descrisă de Valentina Rujoiu, una dintre cele mai periculoase etape ale relațiilor abuzive este momentul în care comportamentele de control ajung să fie internalizate de victimă ca fiind „firești”. Nu este vorba doar despre acceptare pasivă, ci despre o reinterpretare treptată a realității, în care limitele personale se estompează, iar semnalele de alarmă sunt minimalizate sau justificate.

În această fază, observațiile repetate despre felul în care se îmbracă, cu cine se întâlnește sau cum își gestionează viața de zi cu zi nu mai sunt percepute ca ingerințe, ci ca „sfaturi”, „grijă” sau chiar „dovezi de iubire”. Sociologul subliniază că tocmai această deformare a percepției face ca abuzul să fie atât de greu de identificat din exterior și, mai ales, de recunoscut din interiorul relației.

În timp, apare un fenomen subtil de autojustificare: victima începe să își adapteze comportamentul pentru a evita conflictele, reducându-și treptat libertatea fără o constrângere explicită permanentă. Astfel, controlul nu mai este perceput ca impus, ci ca asumat, ceea ce întărește și mai mult dezechilibrul din relație.

Semnale ignorate și responsabilitatea socială extinsă

Dincolo de dinamica individuală a cuplului, sociologul sugerează și o problemă colectivă: tendința de a privi violența domestică drept o chestiune privată. În multe cazuri, semnele sunt observate de familie, prieteni sau colegi, dar nu sunt interpretate ca semnale de risc, ci ca „probleme de cuplu” care ar trebui să rămână în interiorul relației.

Această atitudine contribuie indirect la menținerea abuzului, pentru că reduce șansele de intervenție timpurie. Lipsa de reacție a celor din jur validează, chiar și involuntar, comportamentele de control și întărește izolarea victimei. În acest sens, responsabilitatea nu aparține doar persoanei implicate direct în relație, ci și mediului social care alege să nu intervină.

Valentina Rujoiu atrage atenția că violența domestică nu poate fi privită exclusiv prin prisma evenimentelor extreme, ci trebuie înțeleasă ca un proces gradual, susținut de tăcere, normalizare și lipsă de reacție. Din această perspectivă, prevenția devine la fel de importantă ca intervenția, iar recunoașterea timpurie a semnelor poate face diferența între o relație dezechilibrată și o escaladare cu consecințe grave.