De ce strategia „China First” nu poate înlocui ordinea globală construită de SUA. Lecțiile unei politici externe bazate pe interes național (I)

Astăzi însă, sub sloganul „America First”, politica externă americană traversează o schimbare profundă. Statele Unite își reduc treptat implicarea în gestionarea ordinii globale, iar această evoluție ridică o întrebare esențială: este China pregătită să ocupe locul lăsat liber de Washington?

Potrivit unei analize publicate de Foreign Affairs, răspunsul este mai degrabă negativ. Deși Beijingul și-a extins influența economică și diplomatică într-un ritm fără precedent, nu urmărește să devină noul garant al ordinii internaționale. Dimpotrivă, China preferă să își maximizeze avantajele fără să își asume responsabilitățile pe care le presupune statutul de lider global.

Imaginea Chinei se schimbă în multe state occidentale

În ultimii ani, percepția asupra Chinei s-a modificat inclusiv în state tradițional apropiate de Washington.

Analiza citează un sondaj realizat de Politico în februarie 2026. Acesta arată că în Canada, Franța, Germania și Regatul Unit crește sprijinul pentru relații economice și diplomatice mai strânse cu Beijingul. Fenomenul este alimentat de scăderea încrederii în capacitatea Statelor Unite de a conduce ordinea internațională.

China profită de această schimbare de percepție. Beijingul se prezintă drept susținător al multilateralismului, partener al statelor în curs de dezvoltare și promotor al unei ordini internaționale pe care o descrie drept „mai echitabilă”.

Mesajul este simplu. În timp ce Washingtonul este perceput ca imprevizibil și unilateral, China încearcă să proiecteze imaginea unui actor stabil și previzibil.

Beijingul nu vrea însă să preia rolul Statelor Unite

În spatele acestei imagini se află însă o strategie diferită de cea urmată de Statele Unite după 1945. Autorul analizei susține că Beijingul nu încearcă să construiască o ordine internațională alternativă și nici să reproducă modelul alianțelor occidentale.

Spre deosebire de Washington, care și-a construit influența prin NATO și printr-o rețea extinsă de parteneriate de securitate, China evită alianțele militare clasice. În locul lor, preferă parteneriate flexibile. Acestea pot fi consolidate sau relaxate în funcție de interesele momentului. Beijingul urmărește influență globală fără obligații de securitate. Vrea parteneri, dar evită angajamentele care ar putea limita libertatea de acțiune a conducerii chineze.

Strategia „China First” este mai veche decât „America First”

Patricia M. Kim argumentează că această abordare nu este o reacție la politica administrației Trump. În realitate, China aplică de mulți ani ceea ce poate fi descris drept o strategie „China First”. Modelul urmărește apărarea strictă a intereselor naționale. În același timp, Beijingul încearcă să evite costurile pe care le implică gestionarea conflictelor internaționale sau asumarea unor garanții de securitate pentru alte state. China dorește să fie prezentă în toate regiunile importante ale lumii. Totuși, preferă ca alte puteri să suporte costurile stabilizării acestora.

Cum s-a format această strategie

Potrivit analizei, rădăcinile acestei politici externe se regăsesc încă din primii ani ai Republicii Populare Chineze. După proclamarea statului comunist în 1949, conducerea de la Beijing considera că marile puteri încearcă să limiteze dezvoltarea Chinei și să îi reducă influența. Pentru a evita această izolare strategică, Mao Zedong a încheiat în 1950 o alianță formală cu Uniunea Sovietică. La început, acordul a adus Chinei sprijin economic, tehnologic și militar. Costurile au devenit însă evidente foarte repede. Alianța a atras Beijingul în războiul din Coreea. Conflictul a provocat pierderi umane și economice uriașe. În plus, a împiedicat planurile Chinei privind preluarea controlului asupra Taiwanului. Ulterior, relațiile dintre Beijing și Moscova s-au deteriorat puternic. Divergențele ideologice și competiția pentru influență au dus la ruptura chino-sovietică.

Pentru liderii chinezi, concluzia a fost că alianțele limitează libertatea de decizie și pot obliga un stat să suporte costurile conflictelor provocate de alții.

De la alianțe la parteneriate flexibile

După această experiență, China a evitat încheierea unor noi alianțe militare. Astăzi, singurul tratat formal de apărare reciprocă rămas în vigoare este cel cu Coreea de Nord, semnat în 1961. Chiar și acesta este privit la Beijing mai degrabă ca o obligație incomodă decât ca un avantaj strategic. În schimb, diplomația chineză a început să dezvolte un model bazat pe parteneriate multiple, fără obligații militare. Acest sistem permite Chinei să coopereze simultan cu state foarte diferite. Relațiile pot fi adaptate rapid în funcție de evoluțiile geopolitice și de interesele economice ale Beijingului.

Xi Jinping a schimbat diplomația Chinei

Sub conducerea președintelui Xi Jinping, China și-a extins influența diplomatică într-un ritm fără precedent. Beijingul are în prezent peste 100 de parteneriate oficiale cu state și organizații internaționale. Cu toate acestea, analiza publicată de Foreign Affairs arată că amploarea acestei rețele nu înseamnă automat și apariția unei noi ordini mondiale conduse de China. În realitate, Beijingul continuă să evite obligațiile pe care le presupune statutul unei superputeri și preferă o strategie bazată pe flexibilitate și interes național.

După preluarea puterii în 2012, Xi Jinping a renunțat treptat la strategia promovată de Deng Xiaoping, potrivit căreia China trebuia să își ascundă capacitățile și să evite confruntările directe. În schimb, liderul chinez a susținut că lumea traversează „schimbări nemaivăzute de un secol”, iar Beijingul trebuie să joace un rol mai activ în afacerile internaționale. China și-a consolidat prezența în organizații precum Organizația de Cooperare de la Shanghai (SCO), BRICS și numeroase forumuri regionale create sau susținute de Beijing. În același timp, autoritățile chineze au evitat să construiască alianțe militare asemănătoare NATO. În locul lor, au preferat parteneriate politice și economice care pot fi adaptate rapid în funcție de interesele momentului.

O rețea uriașă de parteneri, dar fără obligații reciproce

Potrivit analizei, China are în prezent relații oficiale cu peste o sută de state. La vârful acestei ierarhii se află Rusia, descrisă drept „partener strategic de coordonare pentru o nouă eră”. Alte state, precum Belarus, Pakistan și Venezuela, sunt considerate parteneri „în orice condiții”. Sub acest nivel există zeci de parteneriate strategice cu state din Europa, Asia, Africa și Orientul Mijlociu. Autorul subliniază însă că aceste denumiri spun foarte puțin despre nivelul real al cooperării. Ambiguitatea este intenționată. Ea îi permite Beijingului să apropie sau să îndepărteze rapid un partener fără costurile politice pe care le implică o alianță formală.

China evită să își apere partenerii în momentele critice

Analiza arată că limitele strategiei chineze devin evidente atunci când partenerii săi se confruntă cu amenințări majore. Un exemplu este Iranul. China este principalul cumpărător de petrol iranian și unul dintre cei mai importanți parteneri economici ai Teheranului. Cele două state au semnat în 2021 un parteneriat strategic pe 25 de ani. Totuși, atunci când Israelul și Statele Unite au lansat atacuri asupra Iranului, Beijingul s-a limitat în principal la declarații diplomatice. China a continuat să cumpere petrol iranian și să ofere sprijin economic. În același timp, a evitat implicarea militară directă. Potrivit analizei, Beijingul nu și-a asumat nici rolul de garant al unui armistițiu și nici responsabilitatea gestionării conflictului.

Sprijin pentru Rusia, dar până la un anumit punct

Același model poate fi observat și în relația cu Rusia. După invazia Ucrainei, China a continuat schimburile comerciale cu Moscova. Beijingul a cumpărat cantități mai mari de petrol rusesc și a furnizat bunuri cu utilizare civilă și militară. Acest sprijin a ajutat economia rusă să reziste sancțiunilor occidentale. Cu toate acestea, China a evitat livrările masive de armament și implicarea directă în război.

Autorul amintește și episodul revoltei grupării Wagner din vara anului 2023. În acel moment, Xi Jinping nu și-a exprimat public sprijinul pentru Vladimir Putin. Ministerul chinez de Externe a descris situația drept o problemă internă a Rusiei. Potrivit analizei, reacția demonstrează că Beijingul preferă prudența chiar și atunci când cel mai important partener strategic al său traversează o criză majoră.

Venezuela confirmă același model

Un alt exemplu analizat este Venezuela. Ani la rând, China a investit miliarde de dolari în economia venezueleană și a devenit unul dintre principalii susținători ai regimului lui Nicolás Maduro. Totuși, atunci când administrația Maduro a fost înlăturată în 2026, Beijingul nu a intervenit. China s-a limitat la condamnarea evenimentelor și nu a făcut pași concreți pentru a-și apăra aliatul.

Influență diplomatică fără o coaliție reală

Potrivit Foreign Affairs, această strategie i-a adus Chinei avantaje importante. Beijingul și-a extins influența globală fără să suporte costurile pe care le implică alianțele militare sau intervențiile externe. În același timp, modelul are limite evidente. Multe dintre statele apropiate Chinei îi susțin pozițiile în organizațiile internaționale. Totuși, puține sunt dispuse să suporte costuri economice sau militare importante pentru apărarea intereselor Beijingului. Autorul susține că parteneriatele Chinei generează influență diplomatică, dar nu creează o coaliție capabilă să acționeze unitar într-o situație de criză.

Taiwan ar putea testa limitele strategiei chineze

Analiza afirmă că un conflict în jurul Taiwanului ar scoate la iveală slăbiciunile modelului „China First”. Beijingul s-ar putea baza pe sprijin limitat din partea Rusiei și Coreei de Nord. Acesta ar putea include informații, echipamente militare sau livrări de energie. În schimb, majoritatea celorlalți parteneri ai Chinei ar încerca probabil să rămână neutri.

Spre deosebire de alianțele conduse de Statele Unite, parteneriatele Chinei nu includ planificare militară comună, logistică integrată sau obligații reciproce de apărare. Din acest motiv, Beijingul ar trebui să gestioneze aproape singur consecințele unui conflict de amploare.

Lecția pentru Washington

Concluzia analizei este că experiența Chinei oferă un avertisment și pentru Statele Unite. O politică externă bazată exclusiv pe relații tranzacționale și pe interese imediate poate reduce costurile pe termen scurt. Pe termen lung însă, ea slăbește încrederea partenerilor și face mai dificilă construirea unor coaliții eficiente.

Potrivit autoarei Patricia M. Kim, lumea intră într-o perioadă în care marile puteri sunt tot mai puțin dispuse să susțină ordinea internațională și tot mai interesate să își păstreze libertatea de acțiune. Într-un astfel de sistem, crizele devin mai greu de gestionat, iar lipsa unor alianțe solide poate afecta inclusiv statele care încearcă să își maximizeze propria putere. Mesajul transmis de Foreign Affairs este că nici modelul „America First”, nici strategia „China First” nu oferă, singure, o soluție pentru stabilitatea ordinii internaționale. În lipsa unor angajamente asumate și a unor parteneriate solide, sistemul global riscă să devină mai fragmentat și mai puțin previzibil.

O propunere pentru tine, cititorule

Îți mulțumim că ai citit materialul până la capăt! Avem o propunere win‑win: tu câștigi informații, noi câștigăm prieteni. 

📩 Înscrie‑te pe canalul nostru de WhatsApp. Aici găsești reportaje și analize care explică ce se întâmplă cu lumea din jurul nostru.

📌 Și dacă vrei să fii la curent cu știrile și în social media, urmărește-ne pe Facebook. Enjoy!