Al cui este PSD? O istorie neromanțată a partidului care a guvernat cel mai mult România postdecembristă

Dacă în cazul PNL s-a întâmplat ca un partid care pretindea să fie altceva a ajuns, treptat, să fie ceea ce combătea, în cazul PSD lucrurile stau aproape invers. PSD a fost, de la bun început, exact ceea ce a fost: urmașul direct al Frontului Salvării Naționale. Nu a ascuns asta cu rușine, nu a avut nevoie. Succesiunea a fost liniară, organică, aproape mândră de sine. Iar această continuitate neîntreruptă cu structurile puterii comuniste rămâne, până azi, cheia pentru a înțelege tot ce a urmat.

FSN: preluarea puterii înainte ca revoluția să se răcească (1989–1990)

Iliescu, fostul activist de conducere al PCR, a preluat puterea în decembrie 1989 printr-un Consiliu al FSN format preponderent din foști nomenclaturiști și ofițeri de Securitate. FSN nu a apărut dintr-un vacuum. Structura sa de comandă a fost formată din eșalonul doi și trei al Partidului Comunist Român, oameni care nu aveau sânge pe mâini în același grad vizibil ca Ceaușescu, dar care au crescut și s-au format politic în același sistem criminal.

Ion Iliescu fusese secretar județean PCR și fusese marginalizat de Ceaușescu tocmai pentru că a fost perceput ca un apropiat al lui Gorbaciov, nu pentru că ar fi fost anticomunist.

Împotriva promisiunilor că nu va participa în alegeri, FSN s-a înregistrat ca partid politic pe 6 februarie 1990, ceea ce a declanșat prima mare manifestație de protest a societății civile și a partidelor istorice din România postcomunistă. Nici măcar la acest prim și fundamental act de ipocrizie, promisiunea autodizolvării urmată imediat de înregistrarea ca partid, FSN nu a trebuit să plătească un preț real. Structura de stat, televiziunea publică, rețelele administrative moștenite din comunism: toate au rămas ale lui.

La alegerile din 20 mai 1990, FSN a obținut 66,31% din voturile pentru Camera Deputaților, cu majorități covârșitoare în județele Teleorman, Botoșani, Vaslui, iar Ion Iliescu a fost ales Președinte din primul tur, cu 85% din voturi — prima și ultima dată în istoria postcomunistă fără al doilea tur. Un scor de 85%, obținut într-o țară în care opoziția abia se organiza și televiziunea de stat a fost monopolul FSN, nu a fost o victorie electorală. A fost fotografia unui popor care nu reușea, încă, să se smulgă din trecutul său recent.

Mineriada: democrația cu bâta în mână (1990)

Când Piața Universității a demonstrat că există totuși o Românie care refuza această continuitate, FSN a ales răspunsul care i-a definit definitiv caracterul.

Peste 10.000 de mineri din Valea Jiului au fost aduși cu trenurile să-i zdrobească pe intelectualii din Piața Universității. Li s-a spus că cei din Piață au fost drogați și dușmani ai poporului. Procurorii au notat ulterior că atacul împotriva manifestanților a reprezentat în fapt un pretext menit să mascheze acțiunea represivă împotriva liderilor protestatari. Nu a fost haos. A fost intenție.

În 14 și 15 iunie 1990, minerii aduși în București de Ion Iliescu au devastat sediile partidelor politice, locuințele principalilor lideri de opoziție, redacții de ziare și au bătut locuitorii Capitalei care le-au ieșit în cale. Patru oameni au fost uciși, două femei violate, peste 1.300 de persoane au suferit vătămări fizice sau psihice și peste 1.200 au fost lipsite ilegal de libertate.

Pe 15 iunie, Iliescu le-a mulțumit minerilor: „Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conștiință civică.”

Aceasta a fost prima și cea mai importantă definiție a FSN ca partid. Nu o declarație ideologică, nu un program economic, ci o demonstrație de forță împotriva propriilor cetățeni. În cele peste trei decenii care au urmat, PSD nu s-a dezis niciodată de violențele din iunie 1990. Iar cealaltă jumătate a FSN, cea ajunsă azi în PNL, a scăpat de această moștenire aruncând-o cu totul în curtea PSD.

Firul rusesc: momentul fondator (1990–1991)

Relația dintre FSN și Rusia nu începe cu un dosar sau un contract. Începe cu o biografie. Ion Iliescu a fost un produs al sistemului sovietic de formare a cadrelor: a studiat la Moscova, s-a format în logica unui comunism care s-a raportat structural la Uniunea Sovietică ca la un centru de greutate.

Procurorul Cătălin Ranco Pițu, cel care a supervizat dosarul Revoluției, a argumentat că „angajamentul față de Rusia a fost principala preocupare” a lui Iliescu și că, dacă în septembrie 1991 nu ar fi implodat URSS, Iliescu nu s-ar fi îndreptat spre Occident. Aceasta rămâne poate cea mai importantă cheie de lectură pentru primii ani ai României postdecembriste: occidentalizarea lui Iliescu și a FSN nu a fost o alegere de valori, ci o adaptare la o realitate geopolitică schimbată.

La 3 ianuarie 1990, Iliescu l-a chemat pe Mihai Caraman, general decorat de KGB după ce recrutase angajați NATO la Paris în anii ’60 și obținuse planuri secrete care au dus la mutarea sediului Alianței de la Paris la Bruxelles, și l-a numit comandant al Centrului de Informații Externe. Primul director al SRI, Virgil Măgureanu, a fost la rândul său un om al aparatului comunist, format în structurile ideologice ale regimului.

Pe 5 aprilie 1991, la Moscova, Iliescu a semnat alături de Gorbaciov un tratat politic cu Uniunea Sovietică, cu clauze care au avut impact major asupra relațiilor bilaterale. România a fost ultima țară din fostul bloc sovietic care a ieșit din Pactul de la Varșovia. Nu din întâmplare.

FDSN-PDSR: construcția mașinăriei (1992–1999)

Frontul Democrat al Salvării Naționale s-a format în martie 1992, prin desprinderea unei aripi din FSN condusă de Iliescu. La congres, Iliescu a realizat că pierdea lupta internă cu gruparea lui Petre Roman și a plecat cu o parte dintre colegi pentru a înființa un nou partid. Sciziunea nu a fost una de principii, ci o luptă pentru control. Despre ce s-a întâmplat cu cei rămași în FSN, cu cei care au ajuns coloana vertebrală a PNL de azi, am scris în episodul anterior.

În iulie 1993, FDSN a fuzionat cu Partidul Republican, Partidul Cooperatist și Partidul Socialist Democratic Român, devenind PDSR. Absorbțiile nu s-au oprit acolo: în 1994, Partidul Solidarității Sociale; în iulie 1999, Partidul Protecției Sociale; în august 1999, Partidul Național al Automobiliștilor. Această mișcare continuă de absorbție spune ceva esențial despre natura partidului: nu a fost un proiect ideologic, ci o rețea de putere în expansiune care a înglobat structuri și oameni atâta timp cât aceștia au adus resurse — voturi, baze electorale locale, rețele de influență.

Guvernarea 1992–1996 a combinat privatizările obscure cu alianțe politice incomode: PDSR s-a sprijinit parlamentar pe PUNR, PRM și PSM, trei partide cu un naționalism virulent, care au oferit majoritate în schimbul unor beneficii materiale și politice. A fost prima variantă vizibilă a ceea ce a devenit o marcă de fabrică a PSD: acceptarea oricărui partener câtă vreme acesta a asigurat supraviețuirea guvernamentală.

Înfrângerea din 1996 a fost primul mare șoc al structurii. Lecția trasă din patru ani de opoziție nu a fost că trebuie reformă internă, ci că trebuie organizare mai bună, rețele locale mai solide și o structură electorală inexpugnabilă pentru momentul revenirii la putere.

Descentralizarea incompletă și nașterea baronilor (1992–2000)

Dacă vrei să înțelegi de ce PSD a guvernat România mai mult decât orice alt partid postcomunist, nu trebuie să cauți răspunsul în București. Trebuie să mergi în Teleorman, Vrancea, Vaslui, Dolj, Gorj.

Baronatul local nu a apărut dintr-o dată. Rădăcinile sale sunt în guvernarea PDSR din 1992–1996, când controlul resurselor publice județene a funcționat deja pe baze informale: contracte direcționate, angajări politice, relații de dependență construite fără niciun cadru legal explicit. Ce a lipsit atunci a fost un instrument juridic care să formalizeze și să extindă acest control. Instrumentul a venit în 1998, din direcția neașteptată a guvernului de opoziție.

Legea 189/1998 a finanțelor publice locale a fost adoptată în guvernarea Radu Vasile și a reprezentat, pe hârtie, un pas real înainte față de centralizarea totală din comunism. Intenția PNȚCD a fost autentică: să ofere comunităților locale resurse proprii și capacitate de decizie. A fost o reformă necesară, care putea deveni un instrument real de democratizare a administrației.

Problema nu a fost în intenție, ci în execuție — și în cine a controlat de fapt execuția.

Guvernul Radu Vasile

Guvernul Radu Vasile a fost, formal, un guvern CDR condus de un premier PNȚCD. În realitate, PD, fostul FSN reconvertit după sciziunea din 1992, a exercitat o influență care a depășit cu mult greutatea sa electorală. Traian Băsescu, liderul real al PD, a condus de facto un guvern al cărui premier nominal a fost Radu Vasile. Acesta a fost, de altfel, unul dintre motivele pentru care PNȚCD a decis să îl demită pe Vasile: constatase că propriul premier devenise instrumentul unui partid cu care împărțea doar coaliția, nu și viziunea.

În acest context, legea finanțelor publice locale a ieșit dintr-un proces legislativ în care PD s-a asigurat că mecanismele de control rămân slabe și că discreționaritatea centrului se păstrează. Nu din neglijență instituțională, ci dintr-o logică precisă: un partid care a provenit din FSN a știut perfect valoarea unui sistem în care alocările bugetare urmează loialitatea politică, nu criteriile obiective. Instrumentul a fost construit cu vulnerabilitățile corecte, chiar din interiorul unui guvern care încerca să facă reformă.

Năstase nu a exploatat un instrument lăsat din neglijență de CDR. A preluat un instrument construit deliberat de aliatul său de ieri și l-a dus la maturitate. Continuitatea dintre FSN, PD și PDSR în această privință nu a fost una de partid, ci una de metodă: indiferent de sigla de pe ușă, logica controlului prin resurse a rămas aceeași.

Banii nu au urmat criterii obiective, transparente, fixate prin lege. Au urmat decizii discreționare ale centrului, guvern, minister de finanțe, aparat central de partid, care a decis cât primește fiecare județ, când și în ce condiții. Centrul a decis alocările spre județe. Baronul județean a decis alocările spre comune. Primarul comunei a decis cine din sat a beneficiat de contracte, angajări și ajutoare.

Problema pixului

Nu o piramidă descentralizată, ci una perfect centralizată, în care fiecare nivel a depins de loialitatea față de nivelul superior. Descentralizarea a fost numele. Instrumentul de control a rămas conținutul.

Emblema acestui sistem a fost un singur citat, atribuit baronului de Gorj Nicolae Mischie: „Soarta comunelor din județ stă în pixul lui.” Adevărat — dar și soarta județelor a stat în pixul de la București. Pixul lui Mischie a funcționat pentru că și pixul central a funcționat la fel.

Baronul local nu a fost un centru de putere autonomă. A fost un intermediar loial, un nod de transmisie între centrul politic și periferia electorală. Rolul său a fost să traducă resursele publice în voturi livrate, iar în schimb a primit protecție politică, acces la contracte și imunitate informală față de consecințe.

Paradoxul acestui sistem a fost că a produs simultan două iluzii simetrice: cetățeanului din comună i s-a părut că baronul local îi controlează destinul, iar baronul local a crezut uneori că el deține puterea reală. În realitate, ambii au fost captivi aceleiași arhitecturi, construită la centru și menținută prin controlul fluxurilor financiare publice.

Revenirea din 2000 și botezul ca PSD

În 2000, Ion Iliescu a fost ales din nou Președinte, învingându-l detașat în turul al doilea pe Corneliu Vadim Tudor. Această victorie a conținut în ea ceva trist: România s-a găsit pusă să aleagă între un fost comunist și un demagog naționalist.

Pe 16 iunie 2001, PDSR a fuzionat cu Partidul Social-Democrat Român, formând Partidul Social Democrat. Fuziunea cu PSDR a oferit ceva prețios pe care PDSR nu și-a putut cumpăra singur: o acoperire istorică. PSDR se declarase continuatorul social-democrației interbelice. Prin absorbția sa, PSD a căpătat o legitimitate retroactivă, o mantie de tradiție democratică aruncată peste structurile unui partid construit pe ruinele nomenclaturii comuniste.

Năstase: oportunismul economic și ancorarea occidentală (2000–2004)

Guvernarea Năstase a fost paradoxală în cel mai pur sens al cuvântului. Pe de o parte, Adrian Năstase a fost premierul sub care România a intrat în NATO în 2004 și a semnat tratatul de aderare la UE, realizări geopolitice de primă magnitudine care au ancorat definitiv România în lumea occidentală. Pe de altă parte, aceeași guvernare a sistematizat corupția la nivel de stat și a gestionat relații economice cu capitalul rusesc în condiții greu explicabile prin mecanisme de piață normale.

În aprilie 2001, guvernul Năstase a șters penalitățile pe care LUKOIL le datora la buget, aproape 3 milioane de dolari, facilitate de care nu au beneficiat companiile occidentale. Influența rusă în România nu a funcționat prin partide asumat pro-ruse, ci prin exploatarea vulnerabilităților structurale, a corupției sistemice și a ambițiilor personale ale unor lideri politici aflați sub presiune judiciară.

Coexistența celor două direcții nu a fost o contradicție în logica PSD, ci expresia ei cea mai clară. Rusia a fost utilă pentru afaceri și prietenul vechi pe care te poți baza. Occidentul a fost destinația strategică. Nici una, nici alta nu au fost chestiuni de principiu. Au fost chestiuni de interes.

Năstase a fost condamnat penal de două ori. Corupția nu a fost un accident, ci mecanismul de funcționare al rețelelor de putere construite încă din FSN.

Vanghelie, Mazăre, Dragnea: trei tipuri de putere

Vanghelie — baronul urban

Narațiunea dominantă despre PSD și baronii locali a fost mereu ancorată în România profundă. Marian Vanghelie a demonstrat că această narațiune a fost incompletă. Clientelismul nu a fost un fenomen rural, ci un model de organizare a puterii care a funcționat la fel de eficient în inima capitalei.

Sectorul 5, pe care Vanghelie l-a condus șaisprezece ani, nu a fost un județ sărac. A fost un sector bucureștean cu infrastructură, populație densă și resurse administrative considerabile. Și totuși, mecanismul a fost identic: controlul angajărilor în instituțiile publice locale, distribuția contractelor, relația directă și personalizată cu o populație suficient de dependentă de administrația locală pentru ca votul să nu fie o alegere liberă.

Vanghelie a fost condamnat la 11 ani și 8 luni de închisoare pentru luare de mită și abuz în serviciu, după un proces care a durat șase ani. Dar mai mult decât condamnarea spune altceva: Vanghelie a pierdut alegerile pentru prima dată în 2016, după șaisprezece ani de mandate consecutive. Sistemul său nu s-a prăbușit odată cu dosarul penal. S-a erodat treptat, pe măsură ce Sectorul 5 a acumulat suficient capital social pentru ca dependența față de administrația locală să nu mai fie singura opțiune.

Cazul său ilustrează o limită a modelului clientelar urban: spre deosebire de județele rurale sărace, orașele mari produc în timp o clasă mijlocie care nu mai are nevoie de baron pentru supraviețuire.

Mazăre — circul ca tehnică de guvernare

Radu Mazăre a fost, la suprafață, cel mai colorat și mai absurd personaj al politicii românești postcomuniste. Uniformele naziste la petreceri, costumele de film, declarațiile provocatoare, spectacolul permanent al unui primar care părea că trăiește într-un reality show auto-produs. Această suprafață a funcționat extraordinar de bine ca tehnică de distragere.

Sub asprectul de carnaval s-a aflat unul dintre cele mai sistematice jafuri ale patrimoniului public din România postdecembristă. Mazăre și Nicușor Constantinescu au creat la Constanța o grupare de interese care a acaparat aproape în totalitate viața județului. În dosarul „Retrocedări ilegale”, cei doi au fost acuzați că s-au aflat la vârful unei rețele cu 35 de persoane din instituții publice, notari și oameni de afaceri, care a provocat statului un prejudiciu de aproximativ 114 milioane de euro.

Mazăre a fugit din România în 2017. Fuga a fost o metaforă perfectă pentru relația sa cu statul român: atâta timp cât statul a fost al lui, a rămas. Când statul a încetat să îi aparțină, a plecat.

Mazăre a demonstrat că spectacolul și corupția nu au fost incompatibile, ci complementare. Excentricitatea sa a consumat atenția publică și a deplasat discuția de la substanța guvernării la performanța personajului. A fost primul politician român care a înțeles intuitiv că în era media, scandalul de imagine poate funcționa ca scut împotriva scandalului real.

Dragnea — sistemul devine ideologie

Liviu Dragnea nu a fost doar cel mai puternic baron local pe care l-a produs PSD. A fost momentul în care sistemul clientelar a încercat să se transforme în proiect de stat.

Traiectoria sa a început în Teleorman, un județ sărac, dependent aproape total de resursele redistribuite de administrația județeană, în care Tel Drum, firma de construcții asociată rețelei sale, a ajuns să controleze bucăți întregi din economia locală.

Dragnea nu s-a mulțumit cu Teleormanul. A escaladat sistematic până a ajuns să controleze PSD în întregime și, prin PSD, guvernul. Ordonanțele de urgență care modificau Codurile Penale în 2017 nu au fost doar o tentativă de a scăpa personal de dosar, ci o tentativă de a rescrie regulile jocului astfel încât sistemul Dragnea să devină sistemul României.

Liviu Dragnea a fost condamnat definitiv la 3 ani și 6 luni de închisoare în dosarul angajărilor fictive de la DGASPC Teleorman. A intrat în închisoare ca cel mai puternic om din România. A ieșit într-o țară care îl uitase aproape complet.

Dragnea a dus logica PSD până la limita ei naturală și a arătat unde se sparge. Sistemul clientelar funcționează atâta timp cât rămâne informal și negabil. Când încearcă să se instituționalizeze, să rescrie legile, să subordoneze justiția, să elimine orice mecanism de corecție, produce anticorpi. Anticorpii s-au chemat Piața Victoriei.

Același reflex, altă epocă: 10 august 2018

Există un test simplu pentru a înțelege dacă un partid s-a schimbat cu adevărat sau doar și-a schimbat costumul: pune-l sub presiune și uită-te la primul reflex.

În iunie 1990, FSN a chemat minerii. În august 2018, guvernul PSD a trimis jandarmii. Metodele au fost diferite — nu mai existau mineri disponibili, existau însă grenade lacrimogene și ordine operaționale. Logica a fost identică: cetățenii care protestează nu sunt o expresie legitimă a democrației, ci o amenințare la adresa puterii, amenințare care trebuie suprimată.

Pe 10 august 2018, peste 100.000 de oameni au umplut Piața Victoriei, printre care mulți români din diaspora veniți special să protesteze împotriva guvernului Dragnea. Protestul a fost autorizat, pașnic. Jandarmeria a venit dotată cu echipament de intervenție în forță. Ceea ce a urmat a trimis direct la filmele din iunie 1990: gaze lacrimogene trase în mulțime, oameni bătuți, peste 450 de răniți care au necesitat îngrijiri medicale, o fetiță transportată inconștientă la spital.

Lanțul de comandă greu de urmărit

Ca și în 1990, lanțul de comandă a fost construit să nu poată fi urmărit. Carmen Dan, ministrul de Interne, a declarat că „ministrul nu se implică în misiunile operative, nu dădea ordine”. Cu o seară înainte, Dragnea pregătise terenul narativ: protestatarii au fost prezentați ca agenți ai unui complot extern menit să dărâme guvernul. Scenariul din 1990 — manifestanții ca dușmani ai poporului — fusese actualizat pentru 2018: manifestanții ca instrumente ale „statului paralel” și ale „forțelor externe”.

Protestele din 10 august 2018 au fost reprimate brutal de forțele de ordine și s-au soldat cu peste 450 de victime.

Diferența față de 1990 nu a fost în comportamentul puterii, ci în capacitatea societății de a rezista. Mineriada a reușit să lichideze Piața Universității. Gazarea din 10 august nu a reușit să lichideze protestele, ci le-a alimentat. România din 2018 avea rețele sociale, jurnaliști independenți, o societate civilă organizată. Imaginile cu bătrâni și copii gazați în Piața Victoriei au produs exact efectul invers față de cel urmărit.

Dosarul 10 august a urmat același traseu ca dosarul Mineriadei: ani de tergiversare, soluții de clasare pentru principalii responsabili, victime care au așteptat dreptatea. La data scrierii acestui text, niciun vinovat nu a primit o condamnare definitivă.

Arcul temporal dintre iunie 1990 și august 2018 nu e o coincidență istorică. E demonstrația că reflexul de a folosi forța împotriva propriilor cetățeni nu a dispărut odată cu FSN. A supraviețuit în structurile, în oamenii și în instinctele unui partid care s-a numit altfel, dar a rămas, în momentele de criză, neschimbat.

Corupția ca sistem, nu ca excepție (1990–2019)

De la prima guvernare PDSR până la căderea lui Dragnea, un fir a traversat toate epocile și toți liderii fără întrerupere: corupția nu ca accident, ci ca metodă.

Partidul creat de Ion Iliescu și dus mai departe de Adrian Năstase, Mircea Geoană și Victor Ponta nu a avut doar cel mai mare număr de parlamentari și baroni cercetați penal ori condamnați, ci și cele mai bune metode, instrumente și rețele de corupție.

Aceasta nu a fost o listă de accidente individuale. A fost o genealogie. Corupția nu a fost un efect secundar nedorit al unui partid altfel funcțional, ci coloana vertebrală a mașinăriei electorale. Rețelele clienteliste au funcționat independent de cine a fost liderul național, independent de scandaluri și dosare penale, independent de performanța guvernamentală reală.

Baronii au căzut unul câte unul sub loviturile DNA. Sistemul i-a înlocuit. Pentru că sistemul nu a depins de oameni, ci de structură. Iar structura a fost construită să dureze.

Firul rusesc reactivat: Dragnea și convergența de interese (2017–2019)

Perioada Dragnea a reprezentat cel mai vizibil moment de convergență între agenda PSD și interesele Kremlinului, fără ca această convergență să fi fost vreodată dovedită ca relație directă și asumată.

Pe 13 iunie 2017, actualul președinte al PSD, Sorin Grindeanu a atras atenția că Liviu Dragnea și Darius Vâlcov îi reproșaseră că nu a dezvoltat relațiile cu Moscova. „Mi se impută că nu am dezvoltat relații cu Moscova, deși UE a impus sancțiuni economice”, a afirmat acesta.

OUG 114/2018 a introdus plafonarea prețului gazelor la producători interni. Această măsură, combinată cu instabilitatea legislativă din jurul Legii Offshore din același an, a determinat ExxonMobil să iasă din proiectul Neptun Deep și a înghețat investițiile offshore. Efectul net a fost că România a ratat șansa de a deveni al treilea producător de gaze din Europa, avantajând direct importurile din Rusia. Că această ordonanță a servit indirect intereselor Rusiei, care nu a dorit un nou furnizor european de gaze pe piață, este o concluzie pe care contextul o susține, chiar dacă lanțul cauzal nu a fost dovedit juridic.

Discursul suveranist al perioadei Dragnea, anti-Bruxelles, anti-„forțe externe”, a fost funcțional convergent cu narațiunile Kremlinului despre suveranitate și imixtiunea occidentală, indiferent dacă această convergență a fost sau nu coordonată.

Influența rusă în România nu a funcționat prin partide asumat pro-ruse, ci prin exploatarea vulnerabilităților structurale, a corupției sistemice, a fragilității instituțiilor de control și a ambițiilor personale ale unor lideri politici aflați sub presiune judiciară.

Vidul lăsat de PSD și ascensiunea AUR (2019–prezent)

După condamnarea și încarcerarea lui Dragnea în mai 2019, PSD a intrat într-o perioadă de reconstrucție. Lecția trasă de conducerea post-Dragnea a fost pragmatică: naționalismul a costat prea mult. Soluția a fost repoziționarea rapidă spre centru, un discurs pro-european, cooperarea cu instituțiile pe care le combătuse cu doi ani înainte.

Problema este că tranziția aceasta, oricât de rațională strategic, a lăsat un vid. Discursul naționalist nu a dispărut odată cu Dragnea. A rămas în societate, cultivat cu grijă ani de zile, încă din anii comunismului, fertilizat cu frică și resentiment, și abandonat brusc din calcul electoral.

Alianța pentru Unirea Românilor a apărut în 2019 și a intrat în Parlament în 2020 cu un scor surprinzător de 9%. Construcția sa ideologică a fost exact repertoriul pe care PSD îl folosise în perioada Dragnea, dus mai departe, fără constrângerile unui partid care mai vrea să fie primit la Bruxelles.

Paradoxal, PSD a creat condițiile pentru ascensiunea AUR, apoi a privit îngrijorat cum fostul său electorat s-a mutat la un partid față de care nu mai avea niciun mecanism de control.

Cum au accelerat USR și PNL polarizarea

Există un factor catalizator mai puțin discutat: modul în care USR și, după 2014, PNL și-au asumat tot mai explicit un progresism occidental care a funcționat ca un accelerator al polarizării.

USR s-a construit ca partid al clasei medii urbane, educate, eurofile. Problema a apărut când acest profil sociologic a început să se traducă într-un limbaj politic tot mai marcat ideologic, un discurs despre „valorile europene” care a sunat adesea ca o lecție adresată unei Românii înapoiate, o retorică a modernizării în care cei care nu au fost de acord nu au fost adversari politici, ci oameni pe care istoria îi va lăsa în urmă.

Efectul cumulat a fost că AUR a primit un dar neașteptat: un dușman perfect conturat. Nu a trebuit să inventeze un adversar abstract, îl avea concret, vizibil. Și PSD, prins în această dinamică, a fost împins spre centru, abandonând un electorat real pe care AUR l-a moștenit nu doar ca vid, ci cu legitimitatea de a fi singurul partid care „vorbește pe față” ce PSD nu mai îndrăznea să spună.

Nu e o acuză la adresa valorilor în sine. E o observație despre cum limbajul și tonul cu care sunt purtate bătăliile culturale pot produce efecte politice pe care nimeni nu le-a intenționat.

Există un PSD altfel posibil?

Astăzi, în PSD există lideri precum Florin Manole sau Victor Negrescu, oameni nepatați, cu credibilitate autentică, imposibil de imaginat în vârful unui partid condus de Năstase sau Dragnea. Tentația analitică ar fi să îi prezentăm ca excepții care luptă contra structurii. Ar fi greșit.

Prezența lor la vârf nu vine în ciuda structurii, ci este un indicator că structura însăși s-a deplasat. Sub presiunea cumulată a Occidentului, a societății civile, a integrării europene și a costului politic tot mai ridicat al corupției vizibile, PSD a fost forțat să se schimbe suficient încât astfel de profiluri să devină posibile și să nu mai fie marginalizate sau digerate. Acum douăzeci de ani, sistemul nu le-ar fi permis ascensiunea.

Aceasta nu înseamnă că transformarea a fost completă sau ireversibilă. Depinde de menținerea presiunilor care au produs-o: o justiție funcțională, o presă independentă, o societate civilă activă. Dacă aceste presiuni se erodează, tendința se poate inversa.

Problema PSD nu a fost că a trădat niște principii. A fost că, spre deosebire de PNL, nici nu s-a obosit vreodată să pretindă că le are. Iar această onestitate a cinismului i-a asigurat, paradoxal, cea mai lungă și mai stabilă prezență la putere din România postdecembristă.

Semnul că ceva s-a schimbat cu adevărat nu va fi un discurs sau un congres. Va fi ziua în care un om ca Florin Manole va putea câștiga alegerile interne ale PSD.

Analiza face parte dintr-un serial despre originile și natura partidelor care au guvernat și guvernează România după 1989. Săptămâna trecută am scris despre evoluția PNL.