Socialismul tradițional agonizează. De ce pierd partidele de stânga?

Ironia situației în care se află stânga europeană, observa The Economist, este că „aceasta ar trebui să fie o perioadă propice pentru stânga Europei”. Inflația în creștere, criza costului vieții și îngrijorările legate de schimbările climatice se numără printre problemele cele mai importante pentru alegători de pe întreg continentul. Și totuși, stânga continuă să piardă teren. „Partidele de stânga care oferă mai multe cheltuieli guvernamentale se confruntă cu două probleme”, nota publicația.

Primul aspect stă în contextul inflației ridicate și al datoriilor publice acumulate după pandemie. Acum „nu mai au spațiu fiscal”, și-au epuizat resursele de finanțare. Al doilea e mai subtil. Pe tema intervenției statului, stânga a câștigat argumentul. Întregul spectru politic este acum de acord că intervenția statului în economie este necesară. „Ceea ce face dificil pentru partidele de stânga să se diferențieze”.

Stânga europeană se află în poziția paradoxală a unui partid care a transformat adversarul ideologic și acum nu mai are cu cine să se bată.

Trei decenii de abandon și o clasă muncitoare fără reprezentant

Slăbirea stângii politice a fost îndelungată în pregătire. A fost cauzată în mare parte de schimbarea structurală și tehnologică profundă care a alterat fața societăților europene, a modificat tiparele economice ale continentului și, din cauza migrației dirijate, a dat un nou avânt politicii identitare.

Partidele social-democrate s-au deplasat spre centru în chestiunile de politică economică, slăbind astfel puterea electorală proprie. Ele au abandonat politica de clasă în favoarea noilor clase de mijloc educate, lăsând clasa muncitoare nesigură financiar să revină la matca protecționismului naționalist. Sfera politică s-a cristalizat în jurul unui nou clivaj între cosmopoliți și tradiționaliști. Stânga, în special social-democrația, este treptat marginalizată.

Consecința este vizibilă în date. În timp ce social-democrația a devenit burgheză, dreapta s-a proletrarizat. Alegătorii cu venituri mici și angajații votează din ce în ce mai mult cu dreapta. O fac pentru că se simt abandonați de partidele tradiționale ale stângii.

„Socialismul conservator”, noua hibridizare care confundă hărțile politice

Cel mai spectaculos răspuns la criza stângii nu a venit din interior, ci din exterior. Partidele tinere preiau agenda economică redistributivă și o combină cu poziții identitare conservatoare. Crează astfel o formulă fără precedent în politica europeană postbelică.

În ianuarie 2024, Sahra Wagenknecht s-a rupt din Die Linke, partidul german de extremă stângă. A fondat Bündnis Sahra Wagenknecht (BSW), un partid care îmbină politici sociale cu o poziție fermă anti-imigrație, scepticism față de drepturile minorităților și retorică anti-elită populistă. Acest curent politic, numit „socialism conservator”, combină economia socialistă cu valorile conservatoare. Se formează astfel un hibrid care blurează granița dintre Stânga și Dreapta.

Exemplul lui Robert Fico este ilustrativ. SMER, fondat inițial ca partid de „a treia cale”, redenumit social-democrat după ce a absorbit alte formațiuni de stânga în anii 2000, a evoluat spre un amestec de politici sociale generoase cu naționalism, euroscepticism și apropiere față de Rusia. Același tipar se regăsește în Bulgaria, unde Socialiștii Bulgari au experimentat mutații similare.

Centrismul ca manager al unui spațiu politic creat de alții

Dacă stânga clasică agonizează și „socialismul conservator” ocupă un capăt al spectrului, al treilea actor în această ecuație este centrul. E zona politică ocupată de La République En Marche al lui Macron, de Partidul Laburist al lui Starmer, de Renew Europe la nivel european.

Deoarece centrismul deprioritizează angajamentul ideologic, centristii devin manageri ai unui context ideologic creat de alții. Ei gestionează spațiul politic, alegând între opțiuni care sunt, în ultimă instanță, produsul ideologilor și al contextului socio-economic al epocii. Aceasta trădează o lipsă de agenție, contrariul a ceea ce centrismul, atât de neastâmpărat și concentrat pe „acțiune”, pare să promită.

Keir Starmer este cazul cel mai bine documentat al acestei oscilații. Față de presiunea Reform UK a lui Nigel Farage, care a câștigat aproximativ 42% din locurile consilierilor în alegerile locale din 2025, laburiștii au oscilat spre dreapta pe tema imigrației. Au făcut-o inclusiv printr-o întâlnire cu Giorgia Meloni. Pledează astfel pentru colaborare pe politici de imigrație modelate după modelul italian. Agenda redistributivă există, dar este permanent negociată cu presiunile electorale care vin dinspre dreapta.

Unde a mers clasa muncitoare și cine a câștigat-o

Criza de reprezentare a stângii este inseparabilă de criza democrației europene mai largi. Dacă partidele tradiționale încetează să îndeplinească funcția de reprezentare, alegătorii care simt că interesele, cererile și preferințele lor sunt sistematic ignorate devin susceptibili la apelurile partidelor care pun sub semnul întrebării legitimitatea democrației liberale înseși. Germania Verzilor, poate cel mai vechi partid de „noua stângă” din Europa, se diferențiază în primul rând prin pozițiile sale „de stânga” pe probleme non-economice. Acestea ar fi mediul și imigrația. O face mai degrabă decât prin politici economice clasic redistributive. Ceea ce face din el un partid al clasei medii educate, nu al clasei muncitoare.

Această realitate creează un vid. Clasa muncitoare europeană, mai precară, mai expusă concurenței globale, mai puțin reprezentată sindical decât în orice moment din ultimii 70 de ani, nu are un partid care să îi vorbească direct despre salariu, loc de muncă și securitate economică. Nu o face fără să adauge în același pachet mesaje despre identitate culturală, imigrație sau suveranitate națională.

Agenda fără etichetă. Ideologia supraviețuiește în partide care nu se recunosc socialiste

Cel mai interesant fenomen din politica europeană actuală nu este dispariția ideilor redistributive, ci migrația lor sub alte etichete. Partidele verzi susțin tranziția energetică finanțată public. Ceea ce este o formă masivă de redistribuție prin politică industrială. Partidele liberale pro-europene susțin fonduri europene comune, finanțarea publică a rezilienței sociale și minimum salarial. Chiar și partidele conservatoare tradiționale au adoptat retorici de protecție a industriei naționale și a locurilor de muncă care ar fi sunat socialist cu treizeci de ani în urmă.

Noul curent de centru-stânga, „minimal social democracy” în termenii cercetătorilor de la Springer Nature, se caracterizează printr-o orientare mai puternică spre oferta de politici publice și mai puțin spre redistribuția directă prin impozite. El susține salarii minime legate de standarde europene comune, tranziție energetică echitabilă și intervenție publică în piețele de locuințe, fără să revendice explicit moștenirea socialistă.

Partidele noi din Europa Centrală și de Est care se definesc ca liberale și pro-europene urmează în mare măsură acest tipar. Ele susțin utilizarea fondurilor europene pentru politici sociale, reglementarea pieței muncii și protecția consumatorilor, instrumente cu efect redistributiv clar, fără vocabularul socialist al generațiilor anterioare. Distanța față de eticheta istorică este înțeleasă: în țări care au trăit socialismul real, vocabularul contează la fel de mult ca politicile.

Socialismul ca etichetă moare. Socialismul ca politică publică rămâne

Declinul socialismului în Europa nu este dispariția ideii că statul trebuie să atenueze inegalitățile generate de piață. Este, mai precis, dispariția unui vehicul politic specific — partidele social-democrate tradiționale — care nu a reușit să navigheze tranziția de la o economie industrială la una de servicii și de la o politică a clasei la una a identității.

O revitalizare a democrației sociale trebuie să își găsească sursa într-un nou proiect european. Alegerile europene ar putea fi o oportunitate pentru stânga de a-și reafirma valorile. Dar o va face numai angajându-se cu principii fundamentale clare, nu prin oscilație permanentă între dreapta și stânga.

Între timp, agenda redistribuției a supraviețuit în stare dispersă. Puțin în programele verzi, puțin în reglementările europene, puțin în pozițiile liberale pro-europene, puțin în promisiunile conservatorilor despre protejarea industriei naționale. Dacă aceasta este o victorie a ideilor socialiste sau definitiv înmormântarea lor sub alte etichete, este, probabil, cea mai importantă întrebare deschisă din politica europeană a anilor următori.