Presa care lăuda borcanul de murături ce dobora drone rusești acum plânge că vom fi atacați de Iran

Fără a nominaliza direct Statele Unite și Israelul ca agresori, majoritatea „leftiștilor” progresiști promovează ideea unei invazii neprovocate în cazul Iranului. Aceștia marșează pe imaginea unei mari puteri care nu reușește să penetreze dispozitivul inamic sau să-și atingă obiectivele, evidențiind, în final, „rezistența națională” a statului agresat.

Între „borcanele de murături” și „nebunia” din Golf

Dacă în Ucraina ne aducem aminte de isteria generală de acum patru ani, legată de bunicuțele care dărâmau drone cu borcane de murături sau se puneau în fața tancurilor rusești, în cazul Iranului asistăm la o abordare opusă.

Iranul este prezentat ca o forță ce amenință pe toată lumea, capabilă să iasă din „capcana israeliano-americană”, să lovească instalațiile strategice din Golf, să învingă Turcia și să distrugă portavioanele americane, englezești sau franțuzești. În această viziune, forțele iraniene s-ar opri abia la bazele românești folosite de americani.

Este limpede de ce Rusia este prezentată ca un „tigru de hârtie” gata să moară în orice moment. În timp ce Iranul este văzut ca o forță ce nu poate fi desconsiderată. Vorbim despre o joacă între „băieții buni” și „băieții răi”.

În viziunea progresiștilor, personajele malefice sunt Putin și Trump, Bibi Netanyahu fiind considerat doar o anexă a celui din urmă, mai puțin hulită în presa de la noi pe motive de teamă de acuze antisemite.

Poziționarea liderilor europeni

În timp ce progresiștii români de la putere au votat cu ambele mâini punerea bazelor militare la dispoziția operațiunilor americane, în Vest situația diferă. Macron menține o poziție progresist-antitrumpistă, iar Keir Starmer în Anglia caută soluții pentru a nu-l supăra pe Trump fără a face însă mare lucru. Italia, similar României, pune la dispoziție baze militare, limitându-se la atât.

În România, în ciuda tensiunilor, factorii de putere (președintele, prim-ministrul, ministrul apărării) susțin că aceste operațiuni sunt pur defensive. În schimb, opoziția suveranistă avertizează că acestea ne pun în bătaia rachetelor. În același timp, în contradicție (pe acest subiect) cu proprii lor lideri, presa progresistă e cam în trena suveraniștilor. Iranul e o forță care nu poate fi neglijată. Nu chiar o Slavă ca în cazul Ucrainei, dar o arătare cu degetul: „Noi zicem să nu luăm în ușor treaba”.

Situația devine ironică deoarece aduce pe aceeași parte a baricadei suveraniștii și progresiștii, ambele părți sugerând, delicat ce-i drept, nu fanatic precum în cazul rușilor, că adevăratul „dușman” al păcii, stabilității și unei economii solide sunt americanii, nu iranienii.

Nu-i deranjează nici că până mai ieri tot ei vorbeau de Axa Răului Moscova-Teheran-Beijing și strigau că regimul mulahillor omoară femei și tineri. Cum o dai, important e să fie Trump de partea urâtă a poveștii.

Dublul standard al intervențiilor externe

Asistăm la o schimbare radicală de discurs și față de perioada administrației Obama, când „Primăvara Arabă” era aclamată cam de aceeași presă, deși a adus la putere regimuri islamiste fundamentaliste și a declanșat valuri de migrație care au afectat Europa.

Atunci, intervenția americană împotriva dictatorilor era considerată „o victorie a democrației”. Astăzi, când Trump acționează împotriva regimurilor din Venezuela, Iran sau Cuba, este etichetat drept „invadator” care încalcă dreptul internațional.

Aceleași personaje care critică astăzi ce proslăveau ieri, ne spuneau acum câțiva ani că Putin va muri în câteva săptămâni sau că Rusia va intra rapid pe un făgaș democratic după o revoluție internă.

Stânga spaniolă, cazul care ne arată cum gândesc pur și dur progresismul și leftiștii europeni

Această tendința actuală este cel mai vizibilă în Spania, unde guvernul de stânga (marxist) a interzis utilizarea bazelor NATO pentru operațiunile împotriva Iranului, forțând mutarea echipamentelor americane în România.

Stânga spaniolă este apropiată de Palestina, închide ochii la asasinatele și atacurile Hamas, în schimb își retrage ambasadorul din Israel și cere condamnarea lui Netanyahu.

Populatia evreiască și rabinii din Spania au atras în repetate rânduri atenția asupra creșterii antisemitismului în această țară. Cicliștii israelieni din ultimul tur al Spaniei au fost agresați și împiedicați să participe la cursă, turiștilor evrei li s-a refuzat accesul în baruri din Alicante.

În același timp, leftiștii spanioli denumesc fascist pe oricine nu gândește ca ei, inclusiv (imbecilism suprem!) pe cei care le dau dreptate evreilor în lupta lor cu mișcările teroriste de tip Hamas sau Hezbollah.

Spania nu crește contribuția la NATO, nu trimite trupe, nu permite operațiuni americante, legalizează situația a sute de mii de migranți ilegal veniți din zone cu grupări teroriste. Americanii sunt buni când nu sunt Trump, iar copiii nu fac muzică și dans în școală în timpul Ramadamului și nu primesc porc la cantină ca să nu fie jigniți musulmanii. Copiii arabi sunt liberi de sărbătoarea Ramadamului, copiii ortodocși merg la școală de Paștele ortodox.

La Bruxelles e o absolută liniște, nimeni nu e deranjat de acțiunile Madridului. Pentru că pe tăcute acesta este viitorul Europei.

Poziția României

România din fericire încă nu-și permite să iasă din parteneriatul cu SUA, dar pași timizi spre „noua societate leftistă” se fac zilnic. Presa progresistă ne pregătește zilnic cu știri adecvate, ton adaptat și valori politice corecte.

Și cu informații alarmiste de cele mai multe ori, ultimul tren fiind că ne atacă irakienii.

Ce spun cei de la Al-Jazeera

Și ca să concluzionez las aici o analiză „de la firul ierbii”, din Golf, unde se desfășoară ostilitățile, publicată de Al-Jazeera și citată de Bogdan Tiberiu Iacob. Deși cei de acolo sunt în miezul conflictului, nu par atât de temători de atacurile Iranului, ci mai mult de faptul că americanii n-ar duce operațiunea la bun sfârșit.

„La două săptămîni de la începutul Operațiunii Epic Fury, narațiunea dominantă s-a așezat într-un tipar confortabil: Statele Unite și Israelul au intrat într-un război fără un plan. Iranul ripostează în întreaga regiune. Prețurile petrolului cresc vertiginos, iar lumea se confruntă cu încă un impas în Orientul Mijlociu. Senatori americani au numit-o o gafă. Televiziunile de știri au inventariat crizele.

Comentatorii au avertizat asupra unui război de lungă durată. Corul este puternic și, în anumite privințe, de înțeles. Războiul este urît, iar acesta a impus costuri reale pentru milioane de oameni din Orientul Mijlociu, inclusiv în orașul în care locuiesc. Dar această narațiune este greșită”, se arată în această analiză a postului Al-Jazeera semnată de Muhanad Seloom.

„Lansările de rachete balistice iraniene au scăzut cu peste 90%, de la 350 pe 28 februarie la aproximativ 25 pe 14 martie, potrivit datelor disponibile public. Lansările de drone spun aceeași poveste: de la peste 800 în Ziua 1 la circa 75 în Ziua 15.

Iranul, la un pas să rămână fără apărare

Cifrele provenite din declarațiile militare americane și iraniene diferă în detalii, dar converg asupra tendinței. Sute de lansatoare de rachete iraniene au fost scoase din funcțiune. Potrivit unor relatări, 80% din capacitatea Iranului de a lovi Israelul a fost eliminată.

Capacitățile navale ale Iranului, ambarcațiunile de atac rapid, submarinele de mici dimensiuni și capacitatea de minare sunt în curs de lichidare. Apărarea sa antiaeriană a fost suprimată pînă în punctul în care SUA zboară acum bombardiere B-1 non-stealth deasupra spațiului aerian iranian, o decizie care semnalează o încredere aproape totală în dominația aeriană(…)”

„Închiderea Strîmtorii Hormuz domină comentariile critice. Senatorul american Chris Murphy a numit-o dovadă că președintele Donald Trump a evaluat greșit capacitatea Iranului de a riposta. CNN a descris-o ca dovadă că administrația a pierdut controlul asupra escaladării războiului.

Dar această interpretare inversează logica strategică. Închiderea strîmtorii a fost întotdeauna cea mai vizibilă carte de ripostă a Iranului și întotdeauna un activ în curs de epuizare. Aproximativ 90% din exporturile proprii de petrol ale Iranului trec prin insula Kharg și apoi prin strîmtoare.

Teheranul se sugrumă economic

China, cel mai mare partener economic rămas al Teheranului, nu poate primi țiței iranian cît timp strîmtoarea este închisă. Fiecare zi în care blocada continuă, Iranul își taie propria linie de viață economică și înstrăinează singura mare putere care l-a protejat constant la Națiunile Unite. Închiderea nu afectează doar economia globală; accelerează izolarea Iranului.”

„La șaptesprezece zile de la început, liderul suprem al Iranului este mort, succesorul său este, potrivit relatărilor, rănit, iar fiecare instrument principal de proiecție a puterii iraniene – rachete, infrastructură nucleară, apărare antiaeriană, marina, rețele de comandă proxy – a fost degradat dincolo de o recuperare pe termen scurt.

Execuția campaniei a fost imperfectă, comunicarea publică slabă și planificarea post-conflict incompletă. Războiul nu este niciodată curat. Dar strategia – strategia reală, măsurată în capacități degradate mai degrabă decît în cicluri de știri televizate – funcționează” se mai arată în analiza Al-Jazeera.

Noroc cu analiștii politici progresiști dâmbovițeni că au aflat cât de letal poate fi Iranul pentru România.