De la Roma la București, află povestea scoarței oltenești care a traversat două secole

O comoară textilă de secol XIX revine în patrimoniul Muzeului Țăranului Român. Uneori, obiectele știu drumul spre casă, chiar dacă îl parcurg în câteva generații. O scoarță olteanească, țesută în 1857 de o tânără mireasă, purtând inscripția identității sale în caractere jumătate latine, jumătate chirilice, a traversat decenii și frontiere înainte de a ajunge, în cele din urmă, mai aproape de spațiul cultural căruia îi aparține. Donarea sa către Muzeul Național al Țăranului Român, marcată ceremonial la Ambasada României din Roma, nu este doar un act de recuperare a patrimoniului. Este o lecție despre memorie, continuitate și dragostea față de lucrurile care ne definesc.

O scoarță cu suflet de secol XIX

Țesută în 1857, piesa este ea însăși un document de epocă. Tânăra care a creat-o, identificată prin inițialele K.Z.A., a ales să se imortalizeze în chiar firul lucrării. Ea a lăsat o inscripție de o dezarmantă simplitate: „ACEST KILIM ESTE FACUT DE MINE K.Z.A. 1857″. Literele amestecate, unele latine, altele chirilice, nu sunt o greșeală, ci o amprentă de epocă. Țara Românească a secolului al XIX-lea se afla în plină tranziție de la alfabetul chirilic la cel latin, iar scoarța surprinde exact acel moment de trecere, ca un instantaneu cultural țesut în lână.

Compoziția vizuală a piesei adâncește și mai mult valoarea sa simbolică. Tânăra creatoare s-a reprezentat pe sine în centrul lucrării, înconjurată de o scenă de familie de o raritate izbitoare. Părinții și sora sa, așezați de o parte și de alta a Pomului Vieții. Puțin patrimoniu românesc supraviețuiește cu o astfel de poveste personală intactă.

Donație și destin. De la zestrea unei mirese la un muzeu național

Cum a ajuns o piesă de patrimoniu românesc la Roma? Scoarța a părăsit cândva spațiul în care a fost creată, intrând în circuitul european al licitațiilor de artă. De acolo a fost achiziționată de o familie italiană. De-a lungul anilor, a însoțit destinul acestei familii pe un traseu improbabil. De la Roma la Amsterdam, apoi la Ferrara, trei orașe, un singur fir care leagă trecutul de prezent.

Doamna Renée Klein, cea care, alături de soțul său, a achiziționat scoarța olteanească și i-a asigurat continuitatea în familie, a luat în cele din urmă decizia de a o dona Muzeului Național al Țăranului Român. Un gest pe care directorul instituției, Ștefan Nițulescu, prezent la ceremonia de la Ambasadă, l-a primit ca atare.Un act de restituire simbolică, nu doar o donație de patrimoniu românesc.

„Mulțumesc lui Stefano Ionescu pentru neprețuitul său sprijin și Ambasada României în Italia / Ambasciata di Romania in Italia pentru facilitarea acestui act de donație, care va îmbogăți patrimoniul cultural al României!” scrie Virgil Nițulescu pe pagina sa de Facebook cu acest prilej.

Ceremonia de la Roma, o punte între culturi

Ambasada României în Italia a creat cadrul ceremonial potrivit pentru un moment atât de încărcat de semnificații. Evenimentul din 21 mai 2026 s-a înscris totodată în seria de activități desfășurate sub semnul Anului cultural România-Italia, un program menit să consolideze legăturile dintre cele două culturi latine surori. Că tocmai o scoarță olteană cu inscripție bilingvă a devenit unul dintre simbolurile acestui an cultural este, în sine, o frumoasă ironie a istoriei.

Facilitarea donației a fost posibilă și datorită dlui Ștefan Ionescu, specialist în covoare țesute, care a construit puntea dintre deținătoarea piesei și muzeu.

Ce înseamnă să restitui patrimoniul românesc

Gestul doamnei Klein depășește cadrul strict al donației. Scoarța olteană nu a fost protejată cu indiferență sau ca simplă investiție: a călătorit alături de o familie, a trecut din mână în mână cu grijă, a supraviețuit aproape două secole fără să se destrăme, nici material, nici în memoria celor care au îngrijit-o. Tocmai această continuitate afectivă o face cu adevărat valoroasă ca patrimoniu românesc. Scoarța nu a supraviețuit în ciuda plecării, ci datorită oamenilor care au înțeles că ea aparține unui loc și unei povești mai mari decât propria lor viață.