Ileana Cotrubaș și o întrebare incomodă: de ce nu mai ascultăm operă?

Născută la Galați, în 1939, Ileana Cotrubaș a plecat din România și a ajuns pe scene pe care orice artist liric le privește cu reverență: Wiener Staatsoper, Covent Garden, La Scala, Metropolitan Opera. Pentru publicul vienez a fost, vreme de decenii, una dintre vocile emblematice ale teatrului, iar interpretările sale ca Violetta, Mimì, Gilda sau Nedda au rămas repere ale artei lirice. Opera de Stat din Viena avea să remarce, la moartea sa, că artista nu urmărea perfecțiunea exterioară, ci adevărul artistic al muzicii și al personajului.

Unul dintre episoadele devenite legendare s-a petrecut la 7 ianuarie 1975. Mirella Freni nu mai putea interpreta rolul Mimì din La Bohème la Scala din Milano, iar Luciano Pavarotti ar fi cerut: „Aduceți-o pe Cotrubaș!”. Soprana română a venit din Anglia și a ajuns la teatru cu aproximativ un sfert de oră înaintea ridicării cortinei. A urmat un triumf. Nu doar unul vocal, ci triumful unei artiste capabile să transforme vulnerabilitatea unui personaj într-o experiență umană universală.

A cântat alături de Luciano Pavarotti, José Carreras și Plácido Domingo și sub conducerea unor dirijori precum Carlos Kleiber, Herbert von Karajan sau Claudio Abbado. După dispariția sa, Domingo a evocat tocmai extraordinara lor comuniune scenică și capacitatea Ilenei Cotrubaș de a face credibile personajele pe care le întruchipa.

De la ascultare la consum

Și totuși, privind spre asemenea destine artistice, apare inevitabil întrebarea: de ce omul de astăzi ascultă atât de puțină operă?

Poate pentru că opera solicită exact ceea ce epoca noastră ne dezvață să oferim: timp, răbdare, atenție și disponibilitate interioară.

Trăim într-o cultură a fragmentului. Muzica este adesea redusă la câteva zeci de secunde, imaginea trebuie să surprindă instantaneu, iar emoția să fie livrată fără pregătire și fără efort. Opera funcționează după o logică opusă. Ea cere să urmărești un destin, să înțelegi un conflict, să aștepți maturizarea unei teme muzicale, să intri într-un limbaj care nu se dezvăluie integral de la prima întâlnire.

În definitiv, problema nu este că omul contemporan nu mai iubește muzica. Probabil niciodată muzica nu a fost atât de prezentă în viața cotidiană. Problema este că ascultăm enorm, dar ascultăm tot mai puțin în profunzime, iar opera presupune tocmai această profunzime.

Opera nu este o artă pentru elite

Există și prejudecata că opera ar aparține unei lumi aristocratice, inaccesibile și îndepărtate. În realitate, marile opere vorbesc despre experiențe dintre cele mai omenești: iubire, gelozie, trădare, sacrificiu, boală, moarte, speranță, putere sau iertare.

Violetta din La Traviata nu este un personaj pentru inițiați. Este un om care iubește și pierde, iar Mimì din La Bohème nu aparține unei epoci moarte. Fragilitatea ei poate fi înțeleasă în orice secol. Iar aici se afla una dintre marile virtuți ale Ilenei Cotrubaș: nu interpreta doar partituri, ci făcea personajele omenești.

Poate că ruptura dintre public și operă începe și din educație. Acolo unde copilul nu mai este familiarizat cu muzica clasică, unde teatrul și concertul devin experiențe accidentale, adultul va privi inevitabil sala de operă ca pe un teritoriu străin.

Nu putem iubi ceea ce nu ni s-a oferit niciodată șansa să cunoaștem.

Noi, cei care trebuie să ne amintim de valori

Există însă și o datorie a memoriei. România își celebrează firesc sportivii, performanțele imediate și figurile prezentului. Dar identitatea unei țări nu este alcătuită numai din victoriile unei zile. Ea se construiește și prin oamenii care, vreme de decenii, i-au purtat numele în marile capitale culturale ale lumii.

Ileana Cotrubaș a fost unul dintre acești oameni. Când o româncă era ovaționată la Viena, Milano, Londra sau New York, România era prezentă acolo printr-o formă de diplomație pe care niciun discurs oficial nu o poate reproduce: forța culturii.

De aceea, dispariția Ilenei Cotrubaș ar trebui să însemne mai mult decât câteva zile de necrologuri. Ar putea deveni un îndemn la redescoperire. Să-i ascultăm înregistrările. Să le vorbim tinerilor despre ea. Să le punem înainte o arie din La Traviata sau La Bohème fără a le cere să devină cunoscători ai operei, ci numai să asculte.

Poate că aceasta este una dintre marile crize culturale ale timpului nostru: nu lipsa capodoperelor, ci lipsa disponibilității de a ne opri în fața lor.

Ileana Cotrubaș ne lasă, dincolo de o carieră extraordinară, tocmai această invitație la oprire și ascultare.

A fost o mare voce a României, dar mai ales o voce prin care muzica a devenit adevăr omenesc.

Dumnezeu să o odihnească în pace!

Despre autor

Există oameni care aleg o singură vocație și o urmează întreaga viață. Mihai Capșa-Togan a ales mai multe, fără să le privească vreodată ca pe niște profesii separate. Este preot, profesor de literatură, cercetător, poet, regizor de film și autor al unor proiecte educaționale și culturale dedicate tinerilor. Cu toate acestea, atunci când este întrebat care dintre aceste roluri îl definește cel mai bine, răspunsul vine fără nicio ezitare: „Tată.” Povestea preotului Mihai Capșa pe larga aici.