Hocheiul românesc își recuperează prima memorie. Două volume atent documentate istoric care parcă repun pe gheață meciuri și povești de acum un secol

Munca pentru colectarea informațiilor a fost una gigantică, depășind patru ani. Cei trei autori, Iuliu Becze, Mihai Covaliu și Dan-Cătălin Buzdugan au adunat date, au categorisit informații și au căutat surse multiple, pentru a acoperi numeroasele greșeli umane care au avut loc în consemnarea unor date relevante.

De exemplu, unele informații puteau fi eronate, dacă cel car ea notat nu a fost prea interesat strict de meciul respectiv de hochei, de care auzise. Astfel, unele rezultate au necesitat verificări suplimentare.

O muncă intensă s-a derulat pentru a se identifica foarte corect numele jucătorilor. În ziua de azi, pare o chestie simplă, poate chiar atât de simplă, încât sună incredibil ca unele nume să fie trecute eronat nu o dată, ci ani de zile. Mai exact, unii jucători erau trecuți doar cu poreclele sau cu nume de-a dreptul eronate.

În unele cazuri, autorii au mers chiar și în cimitire, pentru a-i găsi pe hocheiștii despre care se documentau, tocmai pentru a vedea numele corect scris pe piatra funerară. Care, într-un caz, abia la cimitir au găsit forma exactă, car ea fost ușor diferită de numele care tot fusese folosit. Dar acuratețea științifică vine mereu cu un cost.

O istorie prea mare pentru un singur volum

Totuși, perioada analizată este cu un secol în urmă. Trecerea timpului a pierdut contactul generațional cu jucătorii de atunci. Autorul Mihai Covaliu precizează: „N-am avut șansa unor surse primare, din păcate. Nu am putut discuta cu oamenii care au făcut istoria despre care am scris, pentru că nu mai trăiesc astăzi. Am redat aici rezultatele, marcatorii, loturile, conducerile federației. Însă, am lăsat poveștile acelor vremuri celor care au trăit atunci, dar și celor au intrat în contact cu sursele primare. Celor care au mai scris câte ceva cu ani în urmă, când au putut sta de vorbă cu jucătorii primei generații. Pentru a ne face o imagine completă, ne-am bazat pe informațiile găsite și pe cărți”.

Perioada a fost prea lungă pentru autori. Inițial, ei au considerat că un volum va fi suficient pentru un prim episod al unei serii care se va întinde până în zilele noastre. Însă, cantitatea zdrobitoare a datelor i-a făcut să reconsidere abordarea.

Decât o culegere subțirică din care să fie lăsate deoparte unele informații secundare sau terțiare, este mai bine să se segmenteze lucrarea în două volume, care să conțină tot. Așa se explică această dublă lansare a primelor două volume.

Autorul Mihai Covaliu povestește: „Am avut puterea de a ne cataliza și de a face această lucrare așa cum trebuie. Am lucrat asiduu pentru adunarea tuturor datelor pe care le regăsiți în paginile volumelor. Într-adevăr, lucrarea poate fi considerată o sumă de statistici, dacă este să o luăm așa. Însă, este și o oglindă a societății românești din acea perioadă”.

Se lucrează deja la al treilea volum

Dincolo de aspectele statistice, autorii au notat și momente mai aparte, consemnate de presă mai mult într-o notă umoristică. „Erau probleme cu încălzirea globală și pe atunci. Există un episod din ianuarie 1920, în care nu se putea juca hochei la Cernăuți, pentru că era prea cald și gheața se topea prea repede”, adaugă el.

La al treilea volum se lucrează deja. Uneori, au fost găsite informații din mai mulți ani, care au fost puse în dosarul următorului volum. Autorii proiectează că următoarea perioadă cercetată va fi 1940-1947. Va fi o perioadă grea, acoperind războiul. Viața sportivă a mers în continuare, chiar dacă au fost multe lipsuri, de toate felurile. Resursele mergeau prioritar către necesitățile militare, iar prin „resurse” includem aici și resursa umană.

Foarte mulți hocheiști au fost încorporați și trimiși pe front. Este evident că hocheiul profesionist a avut un recul. Însă, a fost o oportunitate pentru ca juniorii să se remarce. Cei mici au putut să se profesionalizeze în crosă și puc, iar competițiile școlare au fost adevărate pepiniere de talente pentru generația următoare. Iar această generație următoare a beneficiat de îndrumarea unor antrenori care au fost exact hocheiștii a căror activitate este documentată în aceste două cărți.

Autorul Iuliu Becze: „Urmează să studiem perioada războiului. Da, se juca hochei în România. Deși unii hocheiști au fost încorporați, federația s-a axat pe sportul școlar, promovând juniorii. A fost un pas necesar, deoarece de acolo a crescut generația următoare”.

Munca pentru un al patrulea volum va fi una dificilă. Urmează perioada comunistă, în care hocheiul nu a mai contat atât de mult, iar relatările presei se împuținează și devin sporadice, cel puțin pentru anii ’50 ai secolului trecut. Explorările autorilor în acea perioadă previzionează dificultăți majore în găsirea de informații exacte.

În pruncie, hocheiul românesc avea nevoie de pasiune și resurse

Pe copertă se mai poate observa un subtitlu, care are o profundă încărcătură de conținut grămădit în trei cuvinte. Primele două volume au fost subintitulate sugestiv „Aristocrația hocheiului românesc”, ca definire a unei perioade în care jucătorii proveneau din medii sociale elevate.

Hocheiul era un sport la început, iar amfitrionii aveau nevoie de resurse financiare majore pentru a putea organiza asemenea întreceri sportive. Menținerea gheții la o calitate optimă, echipamentele (făcute inițial pe comenzi speciale) și multe alte provocări specifice – toate necesitau bani serioși.

Mihai Covaliu exemplifică: „Unul dintre fondatorii hocheiului românesc este Constantin Cantacuzino, cunoscut sub porecla de «Bâzu». A fost un veteran și erou al celui de-al Doilea Război Mondial, el fiind un aviator reputat. A practicat și alte sporturi, a avut decorații militare. Acesta este doar un exemplu care ne arată cam cine a fondat hocheiul pe gheață la noi. De aia vorbim acum despre aristocrația hocheiului românesc! Erau vremuri grele, în care nu oricine putea fonda un sport. Era un proces foarte costisitor. Doar niște oameni dintr-o astfel de categorie socială puteau achiziționa echipamente, amenaja terenuri. Dar banii nu pot cumpăra orice. Au fost probleme cu gheața, cu pregătirea meciului. Toate aceste momente sunt în carte”.

A fost multă pasiune, dar și multă cheltuială

Dar buzunarele largi nu se deschid pentru orice ocazie, iar dragostea pentru crosă și puc a făcut ca acest sport să nu moară speranță. Să o luăm logic; aproape toate sporturile care se practică azi în România au fost importate de undeva, mai devreme sau mai târziu.

Alte sporturi nu au prins. Nu doar ca sport de masă, dar la unele discipline ducem lipsă de campionate relevante, de echipe, de jucători și – evident – de spații adecvate. Ca să nu deviem prea mult de la hocheiul despre care discutăm, dăm doar un singur exemplu care spune multe: baseball.

Hocheiul putea avea aceeași soartă, dacă nu ar fi existat aristocrații care definesc perioada în discuție. Datorită lor, România are azi nu doar hochei, dar și o un hochei cu o bogată istorie, care face posibilă urmărirea unor trenduri și studierea unei evoluții.

Sursele din care a fost refăcută memoria hocheiului nostru

Munca titanică s-a bazat pe găsirea de informații în multiple surse din epocă. Ziarele vremii publicau intens. Citirea lor, pagină cu pagină, s-a făcut începând cu vasta resursă online Arcanum, dar și vizite dese la Biblioteca Națională. S-au făcut incursiuni multiple în Arhivele Naționale, pentru găsirea și verificarea de informații. Nu doar ziarele au fost inspectate. S-a apelat la diferite periodice, buletine informative, broșuri, anuare.

Autorul Mihai Covaliu subliniază că „lucrarea este și un omagiu adus presei românești interbelice. Strângând material, am constatat că fără presa, ziarele și periodicele din epocă, nu am fi avut astăzi aceste informații. Am găsit în presă detalii nu doar despre meciuri, dar și despre antrenamente, problemele federației, aspecte ce țineau de organizare. Toate acestea au apărut în presă și au fost strânse de noi”.

Granițele nu au fost o limită a informației. Autorii s-au documentat și din surse externe, precum arhivele organizațiilor sportive de profil. După lansarea unei lucrări atât de suculente în detalii, este limpede că rolurile se vor inversa: organizațiile vor cerceta cele două volume, pentru a-și completa datele lipsă din arhive.

Astfel, lucrarea de față a colectat informațiile, a dat sursele și devine – în sine – o sursă de informare. Pentru arheologii sportului din viitoarele decenii și secole, 90% din muncă a fost deja făcută acum de cei trei. Ei sunt liantul între cronicarii sportivi ai vremii – care nu știau cu câtă migală va fi cercetată munca lor – și istorici care nu s-au născut încă.

Două volume care colorează multe pete albe din istoria sportului

Seria este esențială pentru că acoperă un mare gol, subliniat de autorul Dan-Cătălin Buzdugan. „Prin aceste două volume, încercăm să scoatem la suprafață o bogăție puțin cunoscută. Ca idee, până acum existau doar două lucrări publicate, din 1970 și 1974. Conțin lucruri interesante, le-am studiat și am extras câteva informații foarte bune. Însă, în niciuna dintre ele nu s-a intrat în profunzimea istorie, așa cum am făcut noi în aceste cărți”, spune el.

La lansare a fost expusă și o bucățică de istorie. Un album creat de Paul Anastasiu, o legendă a hocheiului interbelic, în care se află articole de ziar, fotografii până acum nepublicate, multiple detalii de culise. Tomul a fost una dintre sursele de informare ale autorilor. Aici a fost deschis la pagina în care se marchează primul meci internațional al unei echipe românești, în 1931.

Poate că aceasta este, până la urmă, frumusețea discretă a unei asemenea lucrări. Nu vorbește doar despre scoruri, loturi și meciuri, ci despre oameni care au intrat pe gheață într-o Românie dispărută. Primii hocheiști români au purtat nume uneori deformate de presă, au avut porecle haioase, poate chiar orgolii. Au reportat victorii pentru care s-au bucurat, ori înfrângeri care le-au smuls o lacrimă. Poate s-a înjurat la o fază, poate s-a râs după meci cu fair-play.

Numele care se întorc pe gheață după un secol de tăcere

După această lansare, avem garanția că toți hocheiștii din prima generație sunt menționați în același loc. Unii au ajuns pe frontul de Răsărit, care a fost apusul lor mult prea devreme. Alții s-au întors acasă și au devenit antrenori, continuându-și activitatea sportivă prin șlefuirea următoarelor generații care au pus mâna pe crosă.

Alții au fost doar pasageri temporari în hochei, dar au contribuit cu puțin la nașterea și creșterea acestui sport. Ei au fost uitați până acum, expediați rapid în câteva cuvinte dintr-un ziar de oraș mic, cu doar patru pagini și tiraj restrâns, până când oameni precum Mihai Covaliu, Iuliu Becze și Dan-Cătălin Buzdugan au avut răbdarea și dedicarea de a-i căuta din nou. Mai ales, de a-i pune în istorie, o istorie pe care ei au creat-o fără să știe.

Poate că oamenii ale căror nume au văzut din nou lumina tiparului s-au apucat de hochei de curiozitate sau de plictiseală. Poate văzând la cinematograf faze din celebrul meci Canada-Elveția din 1928 (13-0 pentru Canada), așa cum a fost istoria creării clubului din Miercurea-Ciuc. Poate din interesul pentru mișcate sau pasiunea pentru sporturile de iarnă. Ei au făcut o istorie care până acum era spartă în prea multe surse, încât părea uitată.

Cele două volume nu sunt doar o arhivă a hocheiului românesc interbelic. Sunt o formă de reparație târzie, făcută cu migală pentru un sport care a crescut greu, pe gheață fragilă, în ierni capricioase și în vremuri complicate. Iar dacă istoria sportului înseamnă și felul în care o țară își amintește de cei care au jucat înaintea noastră, atunci această serie face un lucru rar. Îi scoate pe vechii hocheiști din ceața timpului și îi așază, încă o dată, la centru, înaintea primului angajament.