Copilul meu are epilepsie. Ce mă fac?

Copilul meu are epilepsie. Ce mă fac?
Imagine Preot profesor doctor Mihai Capșa Togan
Acum aproximativ 2.000 de ani, cuvântul „lunatic” nu însemna pur și simplu „nebun”, cum este înțeles uneori astăzi.

În textul grecesc al Evangheliei după Matei, text care va fi citit mâine, apare verbul “selēni” adică „lună”. Sensul literal era „a fi lovit sau influențat de lună”. În mentalitatea populară antică exista credința că anumite crize se declanșau ori se agravau în funcție de fazele lunii. De aici provin atât românescul „lunatic”.

Manifestările copilului — căderea la pământ, convulsiile, rigiditatea, spumele la gură și scrâșnirea dinților — seamănă cu ceea ce medicina numește astăzi crize epileptice. Evanghelia după Marcu descrie mai amănunțit aceste simptome. Totuși, „lunatic” reprezintă denumirea populară a suferinței, nu un diagnostic medical în sensul actual.

O distincție importantă

Este importantă o distincție clară: simptomele descrise seamănă cu epilepsia, dar relatarea evanghelică prezintă cazul concret și ca pe o lucrare demonică. Nu rezultă de aici că orice persoană cu epilepsie ori cu o tulburare psihică este demonizată. Chiar medicina greacă veche făcea această diferență: tratatul hipocratic “Despre boala sacra”, redactat cu câteva secole înainte de Hristos, susținea că epilepsia are o cauză naturală, asemenea celorlalte boli.

Așadar, în limbajul epocii, „lunatic” însemna un om care suferea de crize atribuite influenței lunii, nu o persoană „nebună”. În cazul Evangheliei de mâine, termenul descrie manifestarea exterioară, iar textul precizează separat cauza duhovnicească a suferinței acelui copil.

Evanghelia vindecării lunaticului ne așază înainte drama unui tată care suferă împreună cu fiul său. El nu rămâne nepăsător, nu se rușinează de boala copilului și nu îl abandonează, ci îl aduce înaintea lui Hristos și se roagă: „Doamne, miluiește pe fiul meu!”. În această îngenunchere vedem chipul părintelui adevărat, care îmbină iubirea cu responsabilitatea, rugăciunea cu fapta și nădejdea cu perseverența.

Omul modern uită uneori de nevoile sufletești

Omul modern, omul de astăzi se preocupă adesea de hrana, îmbrăcămintea, educația și reușita profesională a copilului, dar poate uita de nevoile lui sufletești. Copiii au nevoie nu numai de rezultate școlare, activități și bunuri materiale, ci mai ales de timp, afecțiune, ascultare și siguranță. Pentru a crește sănătos psihic, copilul trebuie să simtă că este iubit necondiționat, că poate vorbi fără teama de a fi judecat și că greșeala nu îi anulează valoarea. Violența, umilirea, comparațiile, certurile permanente, presiunea excesivă și absența afectivă a părinților pot lăsa răni adânci.

Părinții sunt chemați să creeze un cămin în care să existe pace, dialog și limite echilibrate. Să nu ceară copilului ceea ce ei înșiși nu împlinesc, ci să-i ofere exemplul sincerității, al cumpătării, al respectului și al credinței. Rugăciunea împreună, participarea la viața Bisericii și apropierea de Hristos pot întări familia, însă credința nu exclude ajutorul specializat. Acest lucru l-am spus mereu. Atunci când copilul manifestă anxietate, izolare, tristețe persistentă, agresivitate sau schimbări îngrijorătoare de comportament, consultarea unui psiholog ori a unui medic este un act de responsabilitate și iubire, nu o dovadă de necredință.

Evanghelia nu ne îngăduie să confundăm suferința psihică cu lucrarea demonică și nici să stigmatizăm copilul bolnav. Hristos primește durerea tatălui și îl vindecă pe fiu. De aceea, părinții trebuie să-și aducă fiii înaintea Domnului prin rugăciune, dar și să rămână lângă ei prin prezență, răbdare, discernământ și grijă concretă. Vindecarea începe acolo unde copilul nu este abandonat în suferința sa.

Vă îmbrăţişez!

Despre autor

Există oameni care aleg o singură vocație și o urmează întreaga viață. Mihai Capșa-Togan a ales mai multe, fără să le privească vreodată ca pe niște profesii separate. Este preot, profesor de literatură, cercetător, poet, regizor de film și autor al unor proiecte educaționale și culturale dedicate tinerilor. Cu toate acestea, atunci când este întrebat care dintre aceste roluri îl definește cel mai bine, răspunsul vine fără nicio ezitare: „Tată.” Povestea preotului Mihai Capșa pe larga aici.

0 comentarii Comentarii