Casa dintre lumi (XII). SO ITALY!

Eu venisem în Italia cu Ryanair și doar cu un troler, așa că varianta asta a ieșit repede din discuție.

Mașinile continuau să sosească, oamenii se opreau să le fotografieze, iar piața devenea tot mai animată. Am aflat că se pregătea un concurs. Eram atât de entuziasmată de atmosfera de acolo!

Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost: SO ITALY!

Între timp, m-am întors acasă, după câteva zile petrecute în Puglia. Și recunosc de la început că nu sunt tocmai imparțială când vine vorba despre Italia. Este țara în care m-aș întoarce oricând, indiferent de regiune.

Așa că, dacă mă las dusă de val, măcar să se știe de ce.

Fiat-urile acelea mi-au amintit de ceva ce observ de fiecare dată când ajung în „Cizmă”.

Vechi, dar încă pline de viață

Am senzația că italienii se împacă mult mai bine decât noi cu lucrurile care îmbătrânesc.

Le repară, le îngrijesc, le adaptează, iar uneori le lasă pur și simplu să-și arate vârsta. Câteodată le scot la plimbare sau chiar organizează un concurs în jurul lor.

M-am gândit la relația noastră, a românilor, cu „noul” în ultimii treizeci și ceva de ani.

Pentru noi, noul a însemnat multă vreme progres. După ani în care accesul la foarte multe lucruri ne-a fost limitat, am vrut să construim, să renovăm, să schimbăm, să cumpărăm. Am avut mult de recuperat. Și aș zice că am recuperat enorm, poate chiar prea mult.

În Monopoli, Lecce, Polignano a Mare, Altamura și Matera am văzut clădiri vechi, piatră, străduțe înguste, ziduri impecabil îngrijite lângă altele scorojite.

Am auzit comentarii despre felul în care arată anumite clădiri și pot înțelege de ce. Numai că mie multe dintre ele mi-au plăcut tocmai așa, cu urmele timpului la vedere. Au farmecul lor și îmi imaginez că, pentru cei care locuiesc acolo, întreținerea unor asemenea clădiri vine și cu destule costuri și bătăi de cap.

Vechime păstrată cu mândrie

Am început apoi să observ anii înscriși pe firmele localurilor. 1935, 1950, iar în alte locuri date care te trimit cu mai bine de un secol în urmă. Locuri care își afișează vechimea cu mândrie. Mă întreb dacă noi, atât de preocupați să modernizăm și să schimbăm, nu am pierdut pe drum mai multe asemenea povești decât ne-am fi dorit.

Sigur că o firmă pe care scrie „din 1935” nu garantează că vei mânca bine sau că vei fi tratat frumos. Totuși, faptul că o afacere rezistă atâția ani mi se pare remarcabil.

Știu și din propria experiență cât de greu este uneori să menții o afacere, să păstrezi calitatea, să treci prin perioade dificile și să schimbi ceea ce trebuie schimbat fără să pierzi ceea ce te-a făcut cunoscut și apreciat.

La Polignano a Mare am intrat într-un bar deschis în 1935. Acolo am descoperit Caffè Speciale, o cafea specifică locului, cu espresso, lămâie, frișcă și lichior de migdale. Nu obișnuiesc să beau cafea, dar aici am băut două și parcă aș mai fi încercat una. :)) Probabil că acesta este review-ul meu cel mai convingător.

Atât despre consecvența principiilor mele când călătoresc.

Mi-a plăcut însă și povestea locului. Un bar deschis în 1935 nu a rămas interesant doar pentru că există de atâția ani. Între timp, cineva a creat ceva nou, care astăzi face parte din identitatea lui.

În Altamura am ajuns la Antico Forno Santa Caterina. Pe firmă scria 1306. M-am uitat încă o dată, convinsă că poate nu citisem bine. Tot 1306 scria și a doua oară.

Înăuntru se coceau focaccia și pizza, se scoteau biscuiți din cuptor și mirosea divin. O bunicuță se ocupa de bunătăți cu o grație în gesturi și în privire care m-a făcut să rămân puțin să o privesc, ba chiar să o și fotografiez.

Privind-o pe ea și cuptorul acela vechi, m-am surprins gândindu-mă din nou la același lucru: cât de frumos este că asemenea locuri continuă să fie folosite, nu doar admirate.

Și cât de importanți sunt oamenii care duc tradițiile mai departe. Bunicuțele italiene care încă frământă pâine, pregătesc paste sau coc biscuiți după rețete păstrate în familie sunt și ele parte din farmecul acestor locuri.

Italienii au darul de a păstra lucrurile vechi fără să le transforme neapărat în piese de muzeu. Le lasă să-și vadă mai departe de treabă.

Fiat-ul încă merge, în brutăria cu o istorie de atâtea secole încă se coace pâine, iar în barul din 1935 oamenii vin în continuare să-și bea cafeaua.

Bucuria de a fi împreună

Într-una dintre dimineți ne-am trezit foarte devreme să vedem răsăritul. Puțin mai târziu, într-o cafenea, am descoperit o imagine care mi-a plăcut tare mult: câțiva bărbați citind ziarul. Ziar adevărat, mare, tipărit, din acela pe care îl desfaci și aproape că nu-l mai vezi pe omul din spatele lui. Mi-am dat seama că nici nu mai știu când am văzut ultima dată așa ceva în România.

Să fiu însă corectă până la capăt, nici nu intru atât de des în cafenele când sunt acasă. După cum am stabilit deja, relația mea cu cafeaua este una destul de distantă.

Îmi plac piețele de duminică pe care le-am descoperit prin orășelele italiene. În zonele pietonale apar tarabe cu mâncare, haine, bijuterii și tot felul de lucruri, iar oamenii vin să cumpere, dar și să se întâlnească, să stea de vorbă.

Cred că tocmai asta îmi place atât de mult în Italia: cât de firesc face parte socializarea din viața de zi cu zi.

O cafea dimineața este și o întâlnire. Aperolul de după-amiază este și o conversație. Piața de duminică este loc de cumpărături, dar și un motiv să ieși din casă.

Iar asta se vede foarte bine la oamenii mai în vârstă. Îi întâlnești la cafenea, pe stradă, în piețe sau la terase, cu prietenii, cu ziarul, la povești. Sunt prezenți în viața orașului.

Viața socială nu pare să aibă vârstă de pensionare.

Cred că aici este ceva care mă interesează chiar mai mult decât celebrul « dolce vita ». Nu neapărat câtă plăcere îți permiți, ci cât loc îi faci în viața obișnuită.

În România, am devenit între timp foarte buni la confort. Avem restaurante frumoase, hoteluri bune, case renovate, călătorim mult mai mult decât generația părinților noștri și avem acces la aproape orice.

Și totuși, privind oamenii din jurul meu în aceste zile, m-am întrebat dacă, în graba de a avea tot mai multe, nu uităm uneori să ne și bucurăm de ceea ce avem.

Ca să descoperi un loc, trebuie să poți ajunge acolo

Cu ochiul omului care lucrează de ani buni în turism, am remarcat și numărul mare de turiști străini din Puglia, chiar și la început de Octombrie. După câteva zile în care am mers dintr-un loc în altul, m-am întrebat, mai mult în glumă, dacă există prin Italia vreun oraș sau vreun sat în care să nu ajungă turiști.

Există, evident. Dar senzația este că foarte multe locuri au reușit să devină destinații.

Sigur, Italia are un patrimoniu uriaș, mâncare, istorie, mare, arhitectură și un brand turistic pe care nu l-a construit ieri. Ar fi simplist să spun că succesul vine dintr-un singur lucru.

Unul dintre ele se vede însă foarte clar atunci când călătorești fără mașină: poți ajunge.

Este foarte ușor să mergi cu trenul dintr-un oraș în altul. Poți să stai într-un loc și să descoperi alte câteva fără să transformi deplasarea într-un proiect în sine.

În trenurile cu care am călătorit, mai ales pe rutele frecventate de turiști, anunțurile erau și în engleză. Eu înțeleg italiana și chiar îmi place să răspund în italiană atunci când pot. Dar pentru un turist care nu cunoaște limba, să afle că trenul întârzie sau că s-a schimbat peronul poate deveni o adevărată aventură. Un anunț în engleză rezolvă lucrurile mult mai simplu.

Și, inevitabil, fac o comparație cu România. Mai ales cu Branul, unde întâlnesc atât de mulți turiști veniți de la mii de kilometri.

Mă bucur de fiecare dată când îi aud povestind cât de mult le-au plăcut locurile noastre. Mi-ar plăcea să le fie mai ușor să descopere și împrejurimile, să ajungă la Măgura, Peștera sau Șirnea, fără să depindă neapărat de o mașină.

Sigur că astăzi avem Google Maps, aplicații și tot felul de soluții la îndemână. Dar trenurile care leagă orășelele italiene și informațiile oferite turiștilor mi-au amintit cât de mult contează și lucrurile acestea.

Matera. Un trecut care n-a fost șters

Și dacă tot am vorbit despre locuri care au reușit să-și păstreze trecutul și să-i găsească un rost în prezent, nu pot să las deoparte Matera. Aici povestea este însă cu totul alta. În spatele frumuseții pe care o admirăm astăzi se află o istorie deloc frumoasă.

Astăzi, turiștii vin din toată lumea să admire cartierele Sassi, să se plimbe pe străduțele înguste și să doarmă în foste locuințe săpate în stâncă, transformate în spații de cazare spectaculoase. Privind orașul, cu toate acele case care par să crească unele din altele, este greu să-ți imaginezi cum arăta viața aici în urmă cu numai câteva generații.

Și vorbim despre anii 1950, nu despre Evul Mediu. Cu mai puțin de 100 de ani în urmă, mii de oameni locuiau aici în peșteri și case săpate în stâncă, fără apă curentă sau canalizare, iar unele familii împărțeau spațiul cu animalele. Matera, pe care astăzi o admirăm și o fotografiem, ajunsese să fie cunoscută drept „rușinea națională” a Italiei.

În 1952, statul a început mutarea locuitorilor în cartiere noi. Vechile locuințe au rămas în mare parte abandonate și, pentru multă vreme, zona a continuat să se degradeze.

Apoi, treptat, lucrurile s-au schimbat.

În 1993, Sassi au intrat în patrimoniul UNESCO. În 2019, Matera a devenit Capitală Europeană a Culturii.

Astăzi, în locuințele în care odinioară oamenii trăiau în condiții atât de grele, turiștii plătesc pentru a petrece o noapte. Unele au devenit hoteluri spectaculoase, altele restaurante sau mici magazine.

Cine și-ar fi imaginat un asemenea viitor pentru Matera în anii în care locuitorii ei erau mutați de acolo?

Și cred că aici este partea care m-a impresionat cel mai mult: au schimbat condițiile în care trăiau oamenii, fără să șteargă locurile în care aceștia trăiseră. Au păstrat piatra, arhitectura, memoria. Au schimbat destinația multor spații și felul în care pot fi folosite.

Trecutul n-a trebuit să fie nici ascuns, nici idealizat pentru a deveni valoros.

Și uite așa, de la câteva Fiat-uri 500 întâlnite întâmplător în Monopoli, am ajuns la povești despre afaceri care rezistă generații, obiceiuri care încă fac parte din viața de zi cu zi și orașe care își păstrează trecutul fără să rămână blocate în el.

Noi, în România, după treizeci și ceva de ani în care am fost foarte ocupați să recuperăm, să construim, să renovăm și să adăugăm, ne putem permite să ne uităm puțin și în cealaltă direcție. Să alegem mai atent ce merită schimbat, ce merită dus mai departe și, mai ales, poveștile pe care vrem să le păstrăm și să le spunem.

Iar dacă tot am început cu Fiat-urile 500, recunosc că încă îmi pare rău că n-am putut lua unul acasă. Data viitoare poate renunț la troler și plec direct cu mașina.

Mai ales că mi-am pus în gând să petrec câteva luni în Italia. Deocamdată am intenția și modelul mașinii. Mai rămâne să mă țin de plan!

Despre autor

Laura Cioc devenea, la doar 24 de ani, cea mai tânără directoare de sucursală bancară din România. Era perioada în care sistemul bancar românesc se transforma rapid, iar ascensiunile profesionale de acest tip erau rare și spectaculoase. Laura nu doar că a reușit, ci a făcut-o într-o perioadă în care puține femei atât de tinere primeau responsabilități atât de mari. Au urmat peste două decenii în lumea corporațiilor, sute de oameni coordonați, obiective, ședințe și provocări.

Astăzi este administrator și co-proprietar al Transylvanian Inn, unul dintre cele mai apreciate refugii turistice din România. Pe blogul său personal vorbește despre cărți, despre vulnerabilitate, despre femei, despre schimbare și despre căutarea echilibrului. Scrie despre sindromul impostorului, despre curajul de a o lua de la capăt la 50 de ani și despre oamenii care i-au atins sufletul. Povestea completă Laurei o puteți citi aici.