Casa dintre lumi (XIII). Libertatea de a sta în pat cu șosete roșii

Este un dialog pe care îl am din când în când cu fiul meu cel mare. De obicei, după câte o zi în care mă plâng că lucrurile la vilă nu merg tocmai așa cum mi-aș dori.

Acum este și el în câmpul muncii, cu propriile experiențe, bucurii și nemulțumiri profesionale. Ne povestim ce ni se întâmplă și, uneori, rolurile se inversează. Eu mă plâng de serviciu, iar el îmi amintește că am și alte opțiuni.

Privită din afară, soluția pare simplă. Din locul în care mă aflu eu, lucrurile sunt ceva mai complicate.

Când nu-ți mai place ceea ce faci bine

Am lucrat peste 20 de ani în banking. A fost singurul domeniu în care am lucrat înainte să ajung la Vila Transylvanian Inn. După cum obișnuiam să spun, nici nu știam să fac altceva. Și, în plus, cine avea să mă angajeze dacă ieșeam din sistem? După atâția ani petrecuți în bănci, aveam senzația că experiența mea era foarte valoroasă, dar numai acolo.

Mi-am făcut treaba cu seriozitate și, fără falsă modestie, dacă ne uităm la indicatorii de performanță, m-am numărat constant printre cei mai buni. Am condus echipe, am avut rezultate, am cunoscut oameni extraordinari și am trecut prin experiențe profesionale care m-au format.

Și mi-a plăcut foarte mult ceea ce făceam. Asta până nu mi-a mai plăcut.

Iar când nu mi-a mai plăcut, a început să se vadă și în rezultate. Sau, mai bine spus, în lipsa rezultatelor bune cu care îi obișnuisem pe ceilalți și, mai ales, pe mine însămi. După atâția ani în care îmi atinsesem constant obiectivele, descopeream că îmi era tot mai greu să vând produse în care nu mai credeam. Și, oricât de mult mi-ar fi plăcut să fiu printre cei mai buni, nu îmi doream să conving un client să cumpere ceva de care eu nu eram convinsă.

În două decenii, bankingul se schimbase. Mă schimbasem și eu. Ultimii ani au venit cu tot felul de întrebări, așteptări și nemulțumiri. Am luat în calcul inclusiv varianta de a merge la o altă bancă, dar aveam senzația că aș găsi “aceeași Mărie cu altă pălărie”. Poate un birou mai frumos, poate alți colegi, dar, în esență, aceeași lume din care simțeam că vreau să ies.

Așa că am plecat.

Mi-ar plăcea să pot povesti acum despre curajul de a-mi urma visul, despre un plan bine pus la punct și despre momentul în care am decis să devin antreprenor.

Ar suna frumos și ar face povestea mai interesantă. Doar că n-ar fi adevărat.

Știam destul de clar ce nu mai vreau. Despre ce urma să fac aveam mult mai puține certitudini. Iar pentru antreprenoriat, cu siguranță, nu mă pregătisem.

Am ajuns să mă ocup, împreună cu sora mea, de Vila Transylvanian Inn. O vilă la Bran, cu vedere spre munți și Castelul Bran, unde oamenii vin să petreacă zile frumoase, să se odihnească, să se bucure de natură și, măcar pentru puțin timp, să uite de grijile de acasă.

Sună aproape idilic și uneori chiar este.

Alteori, în timp ce oaspeții admiră peisajul, eu încerc să rezolv o problemă despre care sper să nu afle niciodată. O instalație care cedează, o livrare care întârzie, o situație neprevăzută sau încă una dintre acele surprize pentru care nu există o rubrică în buget.

Când Excelul nu mai are toate răspunsurile

După peste 20 de ani în banking, obiectivele, bugetele și indicatorii de performanță îmi erau foarte familiari. La sfârșitul lunii, cifrele îmi spuneau destul de clar cum mă descurcasem.

La vilă am descoperit că lucrurile sunt ceva mai complicate. Pot avea o zi în care oaspeții pleacă încântați, primesc mesaje frumoase și mă simt extraordinar. Iar câteva ore mai târziu, când mă uit la încasări și cheltuieli, entuziasmul se mai temperează.

Sau invers. Pot avea o zi bună din punct de vedere financiar, dar nemulțumirea unui singur oaspete să nu-mi dea pace până seara. Și chiar câteva zile după aceea.

Încă încerc să mă obișnuiesc cu ideea că nu toate rezultatele încap într-un tabel Excel. Deși, dacă aș putea, probabil le-aș pune și pe acelea. Nu de alta, dar când conduci o afacere, până și satisfacția trebuie, la un moment dat, să se întâlnească cu un raport.

Și, între noi fie vorba, nici nu mă dau în vânt după rapoarte. Aș prefera oricând să pregătesc o plăcintă cu mere sau o salată în care să combin dulcele cu săratul.

Numai că realitatea mă aduce destul de repede înapoi la cifre. Iar atunci când acestea nu arată bine, nu prea mai am cui să cer explicații. Mă uit la ele, mă uit la mine și încerc să găsesc soluții.

Au fost momente în care m-am gândit serios să renunț. Când se adunau plăți urgente și banii întârziau să intre, când o situație administrativă sau câte un control îmi lăsa un gust amar, când aveam senzația că oricât aș face, tot nu este suficient.

De-a lungul timpului a apărut și sentimentul de vinovăție. Poate n-am luat cele mai bune decizii. Poate ar fi trebuit să anticipez mai bine anumite situații. Și, cu siguranță, altcineva ar reuși să gestioneze afacerea mai bine decât mine. Mai ales când vine vorba despre cifre.

Greu de crezut, probabil, despre cineva care a terminat ASE-ul și a petrecut peste 20 de ani într-o bancă, descurcându-se chiar foarte bine cu cifrele. Dar iată că se poate! Eu sunt dovada vie!

În asemenea zile, ideea unui salariu care intră regulat în cont capătă, recunosc, un farmec aparte. Cam atunci își face apariția și fiul meu cu sugestia de a mă întoarce în corporație.

Doar că îmi amintesc destul de repede și cealaltă parte a poveștii.

La bancă aveam un program, ședințe, termene, obiective, concedii care trebuiau planificate și aprobate. Aveam responsabilitatea echipelor pe care le conduceam, presiunea rezultatelor și, uneori, decizii luate în altă parte, cu care trebuia să lucrez chiar dacă nu eram de acord.

Și acolo existau zile în care plecam acasă cu problemele de la serviciu în minte. Salariul regulat nu venea la pachet cu garanția unui somn liniștit. Dar, cu siguranță, nu trebuia să mă întreb de unde voi scoate banii pentru salariile colegilor, pentru taxe sau pentru următoarea factură.

Între timp, am descoperit că îmi place foarte mult să decid singură ce fac cu timpul meu.

Pot să îmi organizez ziua cum vreau, să lucrez de acasă, să plec undeva într-o dimineață sau să hotărăsc că astăzi am nevoie de câteva ore doar pentru mine. Pentru un concediu nu mai trebuie să completez nicio cerere și nici să aștept aprobarea cuiva.

Teoretic, o situație ideală. Practic, există câteva inconveniente, unele chiar destul de mari.

De exemplu, pot decide singură când plec în concediu, dar trebuie să mă asigur că lucrurile funcționează și în lipsa mea. Pot să îmi stabilesc programul, dar asta nu înseamnă că reușesc întotdeauna să îl respect. Pot hotărî că astăzi termin treaba mai devreme, iar exact când mă pregătesc să închid laptopul apare o problemă care, bineînțeles, nu poate aștepta până mâine.

În ospitalitate, mai ales, timpul meu este influențat de timpul altora. De oaspeții care sosesc, de cei care pleacă, de colegii care au nevoie de ajutor, de furnizori, de evenimente, de vreme și de câte o defecțiune care pare să aibă un talent special pentru a apărea în weekend. Sau, și mai bine, undeva după miezul nopții.

Telefonul poate suna seara, noaptea sau în concediu. Iar o problemă nu devine mai puțin urgentă doar pentru că eu mi-am propus să fiu liberă.

Am avut perioade în care am lucrat mult mai mult decât lucram la bancă. Și, dacă mă gândesc bine, până acum vreo doi ani îmi acordam singură mai puține zile libere decât mi-ar fi aprobat probabil orice angajator. Între timp, am început să mă tratez și pe mine cu ceva mai multă înțelegere. Învăț să îmi acord timp, să plec, să las unele lucruri pentru a doua zi. Nu îmi iese mereu, dar există progrese.

Când libertatea își ia concediu

Rămâne însă un paradox pe care nu am reușit încă să îl rezolv.

De aproape 12 ani, împreună cu sora mea, mă ocup de un loc în care oamenii vin să se relaxeze. Și cred că ne pricepem destul de bine să le oferim această posibilitate.

Cu mine lucrurile stau ceva mai complicat, mai ales în perioada Revelionului.

În timp ce cei din jurul meu se pregătesc de vacanță sau de petreceri cu familia și prietenii, eu mă ocup, de obicei, de meniuri, aprovizionare, pregătirea camerelor și organizarea echipei. Urmează primirea oaspeților și grija pentru toate acele mici detalii care fac diferența între o seară reușită și una despre care se va vorbi mult timp după aceea. Și nu neapărat de bine.

În ultimii 12 ani nu am petrecut niciun Revelion cu familia, departe de vilă. Uneori mi-aș dori foarte mult să schimb asta. Să fiu acasă, cu ai mei. Sau, acum, când copiii au crescut, poate chiar mai bine, să stau frumos în pat, cu șosete roșii în picioare, uitându-mă la Netflix. Fără pregătiri, fără liste, fără telefonul care sună și fără grija că undeva, la Bran, s-ar putea întâmpla ceva.

Un program destul de ambițios, după cum se vede. Până acum n-am reușit să îl duc la îndeplinire.

Și tocmai aici apare întrebarea pe care mi-o pun uneori: cât de liberă sunt, de fapt?

Am plecat dintr-o lume în care programul îmi era stabilit, în mare parte, de alții. Acum mi-l stabilesc singură, dar uneori tot nu pot face ce îmi doresc.

Am schimbat un salariu sigur cu posibilitatea de a lua propriile decizii, inclusiv pe cele care se dovedesc mai puțin inspirate. Am câștigat autonomie, dar am preluat și responsabilități pe care înainte le împărțeam cu o întreagă organizație.

Și, cu toate acestea, când fiul meu mă întreabă de ce nu mă întorc în banking, răspunsul vine la fel de repede. Pentru că nu vreau.

În urmă cu 20 de ani, libertatea avea pentru mine o altă însemnătate. Sau poate că nici nu mă gândeam prea mult la ea. Eram preocupată de carieră, de rezultate, de ceea ce urma să construiesc profesional. Îmi plăcea ceea ce făceam și aveam suficiente provocări cât să nu îmi pun prea multe întrebări.

Privind acum în urmă, aș putea spune că funcționam uneori pe pilot automat. Dar este o observație pe care o fac cu mintea de astăzi, după tot ce am trăit între timp. Cea de atunci nu avea neapărat sentimentul că îi lipsește ceva.

Astăzi mă gândesc mai mult la timp. La ce fac cu el, la ce aleg să păstrez pentru mine și la lucrurile pe care nu mai vreau să le amân la nesfârșit. Nu cred că alegerea pe care am făcut-o la 30 de ani trebuie să rămână aceeași la 50. Între timp, s-au schimbat multe. Inclusiv eu.

Și totuși, există o ironie pe care nu pot să o ignor. Am ajuns să prețuiesc enorm libertatea de a decide singură, dar uneori mă simt captivă tocmai în viața pe care am ales-o. O viață care îmi place, chiar dacă mă mai face să mă întreb, din când în când, ce mi-a trebuit.

N-am reușit să împac toate aceste contradicții și nici nu sunt sigură că se va întâmpla prea curând.

Cât despre șosetele roșii și Netflix, încă sper să prind un Revelion în care să nu am nimic de organizat.

În afară de ce film să aleg.

Despre autor

Laura Cioc devenea, la doar 24 de ani, cea mai tânără directoare de sucursală bancară din România. Era perioada în care sistemul bancar românesc se transforma rapid, iar ascensiunile profesionale de acest tip erau rare și spectaculoase. Laura nu doar că a reușit, ci a făcut-o într-o perioadă în care puține femei atât de tinere primeau responsabilități atât de mari. Au urmat peste două decenii în lumea corporațiilor, sute de oameni coordonați, obiective, ședințe și provocări.

Astăzi este administrator și co-proprietar al Transylvanian Inn, unul dintre cele mai apreciate refugii turistice din România. Pe blogul său personal vorbește despre cărți, despre vulnerabilitate, despre femei, despre schimbare și despre căutarea echilibrului. Scrie despre sindromul impostorului, despre curajul de a o lua de la capăt la 50 de ani și despre oamenii care i-au atins sufletul. Povestea completă Laurei o puteți citi aici.