Terapia de interacțiune părinte-copil, un nou trend aflat în dezvoltare. Cum funcționează, ce avantaje aduce și cine o poate pune în practică

Aceste provocări pot determina părinții să-și dorească un coach parental care să-i ajute să știe ce să facă și ce să spună. Terapia de interacțiune părinte-copil își propune tocmai acest lucru. Ea este utilizată în anumite regiuni din Australia de aproximativ 20 de ani. Acum este disponibilă și în unele școli din vestul Sydney-ului.

Terapia de interacțiune părinte-copil se concentrează pe relație

Terapia de interacțiune părinte-copil se bazează pe teoria atașamentului. Ea susține că relațiile de calitate din copilărie sunt un indicator al bunăstării. Părintele și copilul se joacă împreună într-o cameră, în timp ce terapeutul observă dintr-o cameră alăturată, printr-o oglindă unidirecțională.

Folosind o cască și un microfon terapeutul acționează ca un coach pentru a ghida reacțiile părintelui față de copilul său în timpul jocului. Îndrumarea îi ajută pe părinți să folosească abilități de atenție pozitivă pentru a răspunde la comportamentele și emoțiile copiilor lor. Într-un astfel de mediu de sprijin, acest lucru reduce comportamentul problematic al copilului și sporește comportamentele adecvate.

Această practică ghidată, aplicată în viața reală, le oferă părinților posibilitatea de a folosi tehnicile pe cont propriu,oriunde s-ar afla. Ea îmbogățește legătura dintre părinte și copil.

Cum percep copiii terapia?

Terapia de interacțiune părinte-copil a fost utilizată pentru prima dată în anii 1970. S-a folosit pentru a trata comportamentele problematice ale copiilor cu vârste cuprinse între trei și șapte ani. În prezent, este utilizată începând de la vârsta de 15 luni.

Deși copilul nu îl poate vedea pe terapeut prin fereastra oglinzii, el este conștient că părintele său îl poate auzi pe terapeut prin căști. Din perspectiva copilului, mediul de joacă este adesea plăcut, iar acesta are ocazia să petreacă timp de calitate cu părintele său. Astfel se consolidează relația dintre ei.

Părinții învață importanța atenției

Pe parcursul terapiei, părintele experimentează în mod direct importanța propriei atenții. De exemplu, atunci când copiii atrag atenția părintelui prin comportamente perturbatoare sau alte comportamente dificile. La țipete, acest lucru poate agrava comportamentul perturbator al copiilor în timp. Pentru că atenția părintească sporește probabilitatea ca orice comportament să se repete.

Copiii vor căuta această atenție chiar dacă aceasta se manifestă sub forma țipetelor, a corectării sau a negocierii din partea părintelui. Mai ales dacă primesc puțină conexiune sau atenție atunci când se comportă adecvat.

Reacțiile pozitive apar în prim plan

În terapia de interacțiune părinte-copil, părinții folosesc atenția pentru a consolida comportamentul pozitiv al copilului. Ei exersează acordarea de atenție pozitivă pentru comportamente adecvate. De exemplu laudele și manifestarea entuziasmului față de răbdarea, bunătatea, capacitatea de a asculta sau spiritul de împărtășire al copiilor.

Terapia îi încurajează, de asemenea, pe părinți să limiteze atenția acordată comportamentelor nedorite. Mai ales atunci când acest lucru se poate face în condiții de siguranță. Un părinte poate fi îndrumat să evite să reacționeze atunci când copilul folosește un limbaj inadecvat sau „vorbe de toaletă”, de exemplu.

Exersarea acestor strategii de acordare a atenției poate spori comportamentele pozitive ale copiilor. Totodată poate întrerupe ciclul de agravare a comportamentului și de negativitate.

Părinții practică o educație autoritară

În timpul terapiei de interacțiune părinte-copil, părinții exersează strategii în timp real pentru o educație autoritară care:

• demonstrează căldură și receptivitate față de nevoile copilului lor
• stabilește în mod echitabil și clar așteptările privind comportamentul
• este consecventă în aplicarea consecințelor adecvate din punct de vedere al dezvoltării, în special pentru comportamentul agresiv.
• Îndrumarea se concentrează pe a răspunde cu blândețe, stabilind în același timp limite și așteptări clare privind comportamentul.

De exemplu, spunând: „Îți mulțumesc că ai respectat astăzi regula de a fi blând. Îmi place foarte mult când faci asta și acasă, cu fratele tău.”

Cui i se adresează și cui nu i se adresează terapia?

Cercetările efectuate în Australia și în alte țări arată că acest tip de terapie poate fi eficientă în cazul problemelor comportamentale. Dar și al celor legate de reglarea emoțiilor.

De asemenea, s-a demonstrat că este eficientă în rândul familiilor din medii culturale diverse. Precum și al celor care s-au confruntat cu adversități sau care se confruntă cu provocări complexe legate de sănătatea fizică și mentală.

Cercetările indică beneficii suplimentare pentru părinți. Printre acestea se numără reducerea stresului, îmbunătățirea abilităților parentale și a încrederii în sine.  Dar și îmbunătățirea capacității de a gestiona emoțiile dificile, cum ar fi furia.

Terapia de interacțiune părinte-copil este utilizată cel mai adesea pentru copiii cu tulburare de conduită, tulburare de opoziție-sfidare și afecțiuni legate de traumă. Și în cazul afecțiunilor în care problemele de comportament pot fi un simptom. Cum ar fi tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) și tulburarea din spectrul autist.

Terapia poate fi folosită și în cazul copiilor fără probleme

Genul acesta de terapie nu este recomandată atunci când există probleme de siguranță sau relații instabile în familie sau în mediul familial. În aceste cazuri, ar trebui să se acorde prioritate altor intervenții în detrimentul tratării problemelor comportamentale ale copiilor.

Sunt și dezavantaje. Terapia de interacțiune părinte-copil necesită mult timp și resurse considerabile. Terapia durează de obicei între 14 și 16 săptămâni, majoritatea ședințelor implicând atât părinții, cât și copiii. Cercetările arată că exersarea repetată poate duce la îmbunătățiri mai durabile ale comportamentului copiilor. Prin urmare, aceasta poate implica un angajament semnificativ din partea părinților.

Focus pe sănătatea mintală

Terapia de interacțiune părinte-copil este oferită de furnizori calificați de servicii de sănătate mintală, cum ar fi psihologi autorizați și asistenți sociali. Aceștia au nevoie de o pregătire aprofundată. Vorbim de dezvoltare profesională continuă și de formare în cadrul programului de la un furnizor autorizat. Precum și de luni de practică sub supraveghere. De asemenea, au nevoie de săli și echipamente specializate. Acest lucru poate limita accesul.

În prezent, în Australia, programul este oferit la câteva universități și în unele medii școlare. Costurile fiind adesea acoperite din fonduri publice. Există puțini furnizori privați.

Problemele de comportament reprezintă motivul cel mai frecvent pentru care părinții solicită sprijin pentru copii. Sprijinirea acestora prin programe sau terapii bazate pe dovezi științifice poate aduce beneficii de anvergură pe tot parcursul vieții lor.