SUA au fost prea încrezătoare înainte de război. Acum Iranul ar putea face aceeași greșeală

La începutul conflictului dintre Statele Unite și Iran, în primăvara anului 2026, atenția comunității internaționale era concentrată asupra programului nuclear iranian. În același timp, administrația americană justifica intervenția și prin alte motive. Precum sprijinul acordat de Teheran grupărilor armate din regiune, programul de dezvoltare a rachetelor balistice, amenințările la adresa Israelului și reprimarea protestelor interne.

După mai bine de patru luni de confruntări, miza principală a conflictului s-a schimbat radical. Problema centrală nu mai este programul nuclear, ci controlul asupra Strâmtorii Hormuz, unul dintre cele mai importante puncte strategice ale comerțului mondial cu energie. Prin această rută maritimă tranzitează aproximativ o cincime din petrolul și gazele naturale comercializate la nivel global. În timpul războiului, Iranul a demonstrat că poate perturba traficul maritim folosind drone și rachete relativ ieftine, transformând această capacitate în principalul instrument de presiune asupra Statelor Unite și asupra economiei mondiale, potrivit articolului publicat de Vox.

Noua conducere iraniană consideră că deținerea controlului de facto asupra Strâmtorii Hormuz reprezintă cel mai eficient mijloc de descurajare a unor viitoare atacuri externe, chiar mai eficient decât programul nuclear. În plus, Teheranul vede în acest control și o posibilă sursă importantă de venituri, prin impunerea unor taxe și tarife pentru navele care tranzitează zona.

Oficialii iranieni au descris în repetate rânduri strâmtoarea drept o „armă de aur” și o „binecuvântare divină”. În timp ce secretarul de stat american Marco Rubio a numit-o „arma nucleară economică” a Iranului.

Totuși, evenimentele recente sugerează că Iranul ar putea să își supraestimeze atât influența, cât și capacitatea de a intimida adversarii.

Reluarea confruntărilor militare

În cursul săptămânii analizate, Iranul a atacat cu rachete trei nave comerciale care traversau Strâmtoarea Hormuz. Navele circulau pe un culoar recomandat de Organizația Maritimă Internațională a ONU, în apropierea coastelor Omanului, fără să fi solicitat aprobarea autorităților iraniene.

Acest incident a provocat cea mai gravă escaladare militară dintre Statele Unite și Iran de la armistițiul temporar convenit în luna iunie.

Ca răspuns, Statele Unite au lansat bombardamente asupra a peste 80 de obiective din Iran. În replică, Iranul a atacat baze și instalații americane din Kuweit și Bahrain cu rachete. Washingtonul a reintrodus sancțiuni asupra exporturilor iraniene de petrol, iar președintele Donald Trump a declarat oficial încetarea armistițiului.

Noul conflict își are originea într-o formulare ambiguă din Memorandumul de Înțelegere semnat între cele două state pe 17 iunie. Documentul prevedea că Iranul trebuie să contribuie la restabilirea navigației prin Strâmtoarea Hormuz și să colaboreze cu Oman pentru stabilirea unui nou mecanism de administrare a acesteia. Problema este că cele două părți au interpretat diferit textul acordului.

Statele Unite au considerat că acesta presupune revenirea la libertatea de navigație existentă înainte de război. Iranul, în schimb, a interpretat documentul ca acordându-i dreptul de a decide ce nave pot sau nu să tranziteze strâmtoarea. Această diferență de interpretare a permis inițial semnarea acordului, însă ulterior a devenit principala cauză a reluării ostilităților.

Noua strategie a Iranului

După semnarea armistițiului, traficul petrolier prin Strâmtoarea Hormuz a revenit la aproximativ jumătate din nivelul anterior războiului. Multe dintre petroliere circulau însă doar pe timpul nopții, cu sistemele de identificare dezactivate și escortate de marina americană.

Pentru conducerea iraniană, această situație era inacceptabilă deoarece submina noul statut pe care Teheranul considera că îl obținuse prin război. Acela de arbitru al accesului în strâmtoare.

Liderii iranieni au concluzionat că administrația Trump nu dorește reluarea unui conflict militar de amploare și că pot exercita presiuni suplimentare fără riscul unei reacții decisive. Analistul Gregory Brew, de la Eurasia Group, explică faptul că Iranul consideră că Statele Unite sunt descurajate să reia un război total și încearcă să profite de această percepție pentru a obține concesii suplimentare.

O armă puternică, dar nu decisivă

Posibilitatea Iranului de a bloca Strâmtoarea Hormuz nu s-a dovedit atât de devastatoare pe cât anticipau mulți experți. La începutul războiului existau estimări potrivit cărora prețul petrolului ar putea depăși 200 de dolari pe baril.

În realitate, prețurile au urcat până la aproximativ 126 de dolari, iar în cea mai mare parte a conflictului s-au situat în jurul valorii de 100 de dolari pe baril.

Această evoluție a fost determinată de mai mulți factori. Statele Unite și alți producători din afara Orientului Mijlociu și-au majorat producția de petrol. China, cel mai mare importator mondial, și-a redus importurile mult mai rapid decât anticipau piețele, diminuând presiunea asupra ofertei globale.

Totodată, utilizarea tot mai extinsă a vehiculelor electrice și dezvoltarea surselor regenerabile de energie au redus importanța petrolului în economia mondială comparativ cu deceniile anterioare.

Criza produce în continuare efecte economice importante, în special asupra statelor sărace, unde creșterea costurilor energiei alimentează insecuritatea alimentară. Totuși, impactul este mult inferior șocurilor petroliere din anii 1970 sau perturbărilor logistice provocate de pandemia COVID-19.

Piețele energetice reacționează rapid la fiecare episod de violență, însă revin la stabilitate imediat ce tensiunile se reduc. Acest comportament sugerează că investitorii consideră improbabilă reluarea unui război de lungă durată.

Calculul administrației Trump

Donald Trump nu pare dispus să trimită trupe terestre într-un nou război sau să urmărească schimbarea regimului de la Teheran.

În schimb, administrația americană pare dispusă să continue loviturile aeriene limitate, considerate suficiente pentru a menține presiunea asupra Iranului fără costuri politice și militare foarte ridicate.

Un element nou îl reprezintă atacurile asupra unor poduri și infrastructuri civile iraniene. Ceea ce sugerează că Washingtonul este dispus să accepte un nivel mai ridicat de escaladare decât anticipau liderii iranieni. Avantajul strategic de care beneficiază Iranul în prezent ar putea fi temporar. Statele din Golf investesc deja în noi conducte și rute alternative de export care să reducă dependența de Strâmtoarea Hormuz.

Cu cât Iranul atacă mai frecvent navele comerciale, cu atât aceste investiții vor fi accelerate. În paralel, numeroase state își intensifică investițiile în vehicule electrice și surse alternative de energie, ceea ce va diminua în timp importanța strategică a strâmtorii. Analistul Nate Swanson consideră că Iranul urmărește simultan două obiective greu de conciliat.

Pe de o parte, dorește ca amenințarea asupra navigației să descurajeze orice viitoare agresiune militară. Pe de altă parte, încearcă să obțină beneficii economice maxime prin taxarea traficului maritim.

Presiuni asupra Iranului

Însă, cu cât Teheranul exercită o presiune economică mai mare asupra vecinilor săi și provoacă mai mult haos în regiune, cu atât Statele Unite și aliații lor vor considera că reluarea războiului este un cost acceptabil.

Înaintea izbucnirii războiului, Statele Unite și Israelul au dat dovadă de o încredere excesivă în capacitatea lor de a forța Iranul să cedeze prin superioritate militară.

În prezent, există riscul ca Iranul să comită aceeași eroare. Mizând prea mult pe avantajul geografic oferit de controlul asupra Strâmtorii Hormuz.

Anterior, conducerea iraniană a crezut că programul nuclear, rachetele și aliații regionali precum Hezbollah vor fi suficiente pentru a descuraja orice atac extern. Această strategie a eșuat. Fostul lider suprem Ali Khamenei și alți oficiali de rang înalt și-au pierdut viața în conflict. Succesorii lor cred acum că au descoperit un instrument de descurajare mai eficient: controlul asupra Strâmtorii Hormuz. Dacă și această strategie va eșua, liderii iranieni nu vor putea spune că nu au fost avertizați asupra riscurilor pe care și le asumă.