Transparență sau control? De ce noua lege privind donatorii ONG-urilor este una cu două fețe

Pentru că există două discuții complet diferite care se poartă simultan, adesea amestecate: una despre transparența finanțării și alta despre sancțiuni și efecte. Și cele două nu au același răspuns.

Problema reală există

Nu e o invenție a populiștilor sau a guvernelor autoritare faptul că unele ONG-uri funcționează, în practică, ca actori politici fără regulile și responsabilitățile partidelor politice. Pot face campanii publice agresive, pot influența legislație, pot participa indirect în bătălii electorale, pot promova constant anumite ideologii sau politici, și pot face toate acestea fără ca publicul să știe cine finanțează infrastructura, experții, reclamele sau studiile pe care se bazează.

Un partid politic este obligat să declare finanțarea, se supune votului și poate fi sancționat democratic la urne. Un ONG cu activitate echivalentă nu are niciuna dintre aceste constrângeri. Această asimetrie este reală și legitimează, cel puțin în principiu, o discuție despre transparență.

În multe democrații occidentale această discuție a fost deja purtată și a produs răspunsuri legislative. În Statele Unite ale Americii există reguli stricte pentru organizațiile cu activitate politică și pentru reprezentanții intereselor străine. În Marea Britanie, orice organizație care cheltuiește mai mult de 10.000 de lire pe campanii publice în perioadele electorale trebuie să se înregistreze și să raporteze cheltuielile. În Germania, pragul de transparență pentru donațiile politice este de 50.000 de euro, cu presiuni constante din partea Transparency International pentru reducerea lui. Niciunul dintre aceste sisteme nu e perfect, dar toate pornesc de la același principiu: cine influențează spațiul public trebuie să fie transparent despre sursele acelei influențe.

E greu de susținut că un ONG care face lobby agresiv pentru o lege, care rulează campanii de comunicare cu bugete serioase și care apare constant în dezbaterea publică de partea aceleiași ideologii ar trebui să beneficieze de opacitate totală privind cine îl finanțează. Cetățeanul are dreptul să contextualizeze ce ascultă și cine plătește pentru ca el să asculte.

Dar legea asta are o problemă gravă

Principiul e legitim. Instrumentul ales e problematic.

Sancțiunea dizolvării pentru nedeclararea unor donatori transforma o obligație de transparență într-o armă potențială. Într-un stat cu instituții perfecte și aplicare uniformă a legii, poate că nu ar fi o problemă. Dar într-un stat unde selectivitatea aplicării normelor e aproape o tradiție, o sancțiune atât de dură devine foarte ușor un mecanism de hărțuire. Un ONG apropiat puterii scapă printr-o inspecție îngăduitoare. Unul incomod e împins spre dizolvare pentru o eroare administrativă.

Mai există și problema lipsei de distincție. Legea tratează identic un ONG care face campanii politice și o asociație care îngrijește copii cu boli rare, un think-tank care influențează legislația fiscală și un hospice din Oltenia care trăiește din donații locale. Logica transparenței politice se aplică, fără nicio nuanță, unor organizații care nu au nicio agendă politică și al căror donator tipic nu e un finanțator de influență, ci un om obișnuit care vrea să ajute.

Proporționalitatea nu e un detaliu tehnic. E diferența dintre o lege care servește democrația și una care o afectează.

Unde e de fapt problema

Discuția despre această lege reflectă o confuzie mai veche și mai adâncă. În ultimii ani, granița dintre ONG, activism ideologic, lobby, influență geopolitică și comunicare politică a devenit tot mai neclară. Organizații care funcționează ca partide fără să fie partide, finanțări externe cu obiective netransparente, campanii coordonate care mimează spontaneitatea cetățenească. Acestea sunt fenomene reale, nu fantezii conspiraționiste.

Reacția legislativă vine tocmai din această confuzie acumulată. Problema e că legea încearcă să rezolve o problemă reală cu un instrument bont, care lovește indiferent, fără să distingă între societatea civilă autentică și activismul politic mascat.

O lege bună ar fi trebuit să pornească de la altceva: de la definirea clară a ce înseamnă activitate de influență publică, de la obligații de transparență calibrate pe tipul de activitate, de la sancțiuni proporționale și de la o autoritate de supraveghere independentă politic care să aplice regulile uniform. Modelul britanic, cu toate imperfecțiunile lui, arată că e posibil să ceri transparență fără să transformi legea într-o ghilotină administrativă.

Concluzie

Transparența finanțării ONG-urilor cu activitate de influență publică este legitimă și, în fond, necesară. Publicul are dreptul să știe cine plătește pentru a-i modela opiniile și pentru a influența politicile care îl afectează. Această idee nu e autoritară, e democratică.

Dar o lege care aplică acest principiu corect cu o sancțiune greșită, fără distincții și într-un mediu instituțional fragil, nu produce transparență. Produce control selectiv. Și asta e exact opusul a ceea ce ar trebui să facă.

Problema reală nu sunt ONG-urile. Este opacitatea și absența unei granițe juridice clare între societatea civilă și actorul politic mascat. Până când această graniță nu e trasată inteligent, orice lege de transparență va fi și un instrument de abuz potențial.