Noah Rothman documentează un secol de violență politică de stânga în America

Violența politică nu este un fenomen nou în America. Este, potrivit lui Noah Rothman, unul dintre firele care traversează istoria țării de la începutul secolului XX până în prezent. E adesea ignorată sau minimizată atunci când sursa sa se află în stânga spectrului politic. Blood and Progress, publicată în 2026 la Center Street, este cea mai recentă și mai cuprinzătoare carte a lui Rothman pe această temă. Ea apare într-un moment în care violența politică a revenit brutal în centrul dezbaterii publice americane. Autorul scanează totul, de la anarhiști la BLM.

O carte scrisă înainte ca subiectul să devină inevitabil

Noah Rothman de la National Review scria despre violența politică de stânga cu mult înainte ca Luigi Mangione să-l ucidă pe directorul de asigurări Brian Thompson. La fel, înainte de asasinarea lui Charlie Kirk în 2025 sau de cele trei tentative de asasinat împotriva președintelui Donald Trump. Că subiectul a ajuns să domine agenda publică americană în 2025-2026 nu face cartea mai puțin incomodă, ci mai necesară, în opinia recenzorului Tevi Troy.

Blood and Progress abordează atât violența în sine, cât și reacțiile la aceasta. Rothman caută cauzele profunde ale violenței de stânga. El le identifică în structurile de permisivitate care nu condamnă suficient actele violente și semnalele deliberat reținute care par să le încurajeze.

O asimetrie de toleranță

Argumentul de forță al cărții nu este că stânga este mai violentă în termeni absoluți. Este că tratamentul cultural și instituțional al violenței diferă în funcție de sursa ei.

Rothman notează că violența de dreapta primește suficientă atenție: „Înălțimile comandante ale culturii, politicii și dreptului american nu trebuie împinse spre nobila muncă de a contracara violența politică de dreapta. Acesta este tipul de amenințare față de care sunt deja acordați și pentru care scanează mereu orizontul.” Prin contrast, este un fapt observabil, spune el, că „stânga americană — prea adesea, atât frinele, cât și curentul principal — fie refuză să confrunte, fie este îngrijorător de confortabilă cu un anumit nivel de violență politică internă”.

Un secol de violență, de la Palmer Raids la revoltele din 2020

Rothman efectuează o amplă analiză istorică a violenței politice în America, începând cu bombardamentele teroriste anarhiste din anii 1910. După ce procurorul general A. Mitchell Palmer aproape că a fost ucis de unul dintre aceste atentate, el a iniţiat o serie de raiduri în 36 de orașe, cu 6.000 de arestări, cunoscute astăzi ca Palmer Raids.

Deceniile care au urmat nu au adus liniște deplină. Rothman arată că anii 1960 au reprezentat apogeul acestui ciclu:

asasinarea lui John F. Kennedy de către un individ care încercase să dezerteze în Uniunea Sovietică;

asasinarea lui Robert F. Kennedy de către un terorist palestinian, primul atac terorist palestinian pe teritoriul american;

revolte urbane în fiecare vară a mandatelor lui Lyndon Johnson;

grupări teroriste de stânga precum Weathermen, care bombardau instituții cheie.

Apogeul recent este reprezentat de revoltele din 2020, pe care Rothman le numește un „an demonic”. Au fost pagube de proprietate estimate între 1 și 2 miliarde de dolari și peste două duzini de morți. Între timp, primarul de atunci al orașului Seattle numise același episod „o vară a iubirii”.

Rădăcinile ideologice. De la Frankfurt la Teheran

Rothman trasează și originile intelectuale ale permisivității față de violență. Herbert Marcuse, filosof al Școlii de la Frankfurt, a teoretizat „toleranța represivă”, o filosofie care prescrie „intoleranță față de mișcările de dreapta” și „tolerare a mișcărilor de stânga”. Rothman notează: „Nu poți fi mai explicit de atât.” A fost versiunea teoretizată a principiului „niciun dușman la stânga”.

Rothman arată totodată cum propaganda sovietică a plantat rădăcini adânci ale sentimentelor anti-occidentale, anti-americane și antisemite, și cum, după 1979, Republica Islamică Iran a contribuit la un amalgam între teoria marxistă și caracteristici islamiste care s-a dovedit util „devotaților socialismului internațional”.

Cartea caută să justifice acțiunile internaționale ale S.U.A., ca și cum o marea parte din politicile progresiste ale momentului ar fi exclusiv non-americane.

Reabilitarea teroristului și structura permisivității

Un capitol esențial al cărții privește reabilitarea celor care au recurs la violență: membri ai grupării teroriste Weather Underground precum Bill Ayers sau Mark Rudd au primit posturi universitare, formând generația următoare. Ayers a devenit „prieten și uneori consilier” al lui Barack Obama. Succesiunea de președinți democrați — Carter, Clinton, Obama și Biden — a grațiat sau comutat pedepsele unor persoane implicate în violență politică de stânga.

O carte care nu absolvă dreapta

Meritul pe care recenzorul Tevi Troy îl recunoaște explicit lui Rothman este că nu se limitează la un rechizitoriu unilateral. Rothman critică pe bună dreptate revolta de la Capitoliu din 6 ianuarie. Violența politică este inacceptabilă, iar singura cale de a o elimina este ca oamenii din ambele tabere s-o condamne, indiferent de autori.

Datele din The Atlantic, citate independent, confirmă o parte din tabloul lui Rothman. Este o bază de date de 750 de atacuri între 1994 și iulie 2025. Aceasta a arătat că atacurile teroriste de extremă stângă le depășeau numeric pe cele de dreapta în 2025, cu stânga pe drumul de a înregistra cel mai violent an în peste trei decenii. Singurul atac terorist de dreapta din 2025 ar fi fost asasinarea parlamentarei democrate Melissa Hortman și a soțului ei.