Între restricție și rezistență. Șase ani de la cel mai absurd Paște din istoria României

Potrivit recensământului din 2011, peste 90% dintre români sărbătoresc Paștile, Învierea Domnului la aceeași dată, ortodicșii și greco-catolicii. Aceasta înseamnă că perioada pascală nu este realitatea unei minorități pioase. Se poate spune că este evenimentul anului pentru aproape toată țara, cu tot ce implică el: Joia Mare la cimitir și seara la denia celor 12 Evanghelii, Vinerea Mare la Denia Prohodului Domnului, Noaptea Învierii cu lumânări aprinse și cântecul „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule”, Duminica Paștilor cu mâncarea sfințită, masa în familie și în unele locuri cu împărțeala, pomeni de alimente de sufletul morților. Aceasta era România dinaintea primăverii lui 2020.

Pe 19 aprilie 2020, Paștile răsăritene au căzut în mijlocul primei stări de urgență din istoria recentă a statului român. Și, pentru prima oară în memoria vie a națiunii, lumânările pascale s-au aprins în spatele zidurilor.

Ordonanța Militară și ușile închise

Toate bisericile au fost închise din cauza pandemiei de coronavirus. Anunțul fusese făcut de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu. El a precizat că nimeni nu va putea intra în biserică: „E limpede că slujba de Înviere în biserică nu va putea fi urmărită în direct pentru că nimeni dintre noi nu va putea intra în biserică. Vom putea, însă, asculta slujba în mediile online”.

Slujba de Înviere a fost oficiată în toate lăcașurile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române și ale Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) de către preoți și personal neclerical, dar fără a fi prezenți credincioși. Prezența acestora în biserici sau în apropierea acestora a fost interzisă prin ordonanțele militare.

Paștile 2020 la Cluj-Napoca

Un jurnalist din București, ajuns în vizită la Cluj, mi-a povestit experiența pascală a anului 2020.

„În dimineața zilei de 19 aprilie 2020, am ieșit, jurnalist fiind, pe străzile din centrul municipiului Cluj-Napoca să văd unde au loc Liturghii în ziua de Paști. Pornind din cartierul Gheorghieni, am făcut primul popas la catedrala greco-catolică, să văd cum sunt Paștile la ei. Am coborât treptele spre ușa care s-a dovedit închisă. Cum între ușa de acces în clădire până la spațiul provizoriu de slujire mai era un hol, nu am auzit nimic. Bătuseră, însă clopotele. Am mers mai departe spre Catedrala Ortodoxă. Dincolo de ușile impunătoare se auzeau vocile preoților. Am bătut la ușă, dar nu a venit nimeni să-mi spună că nu au voie să deschidă sau să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor.

Pe bulevardul Eroilor, am făcut același lucru la biserica „Schimbarea la față”, cea ortodoxă. Același răspuns. La fel și în cea greco-catolică.

În centru, în Piața Unirii, era un grup de militari în combinezoane negre. M-au întrebat ce fac pe stradă, le-am arătat legitimația de jurnalist și declarația. I-am întrebat, la rândul meu, de lege, nu de ordonanțe.

Orașul era pustiu. În ziua în care, în mod normal, lumea ar fi forfotit pe străzi spre biserici, clădirile, copacii, străzile păreau scena unui film în care actorii întârziau, iar echipa de filmare, în frunte cu regizorul erau undeva, ascunși. Și, într-un fel, așa și erau” a încheiat jurnalistul.

S-a spus „NU”

Interdicțiile nu lăsau nicio marjă de interpretare. Autoritățile au publicat 38 de întrebări și răspunsuri oficiale pentru a clarifica fiecare situație imaginabilă. Răspunsurile erau categorice: „Pot participa la slujba de Înviere la biserică?” „Nu”. „Pot să ascult slujba din stradă sau din mașina proprie în fața bisericii?”„Nu.” „Pot merge să iau pâine binecuvântată și Sfânta Lumină de la biserică?” „Nu”.

Bisericile au desemnat echipe care au distribuit pâine binecuvântată, numită de unii paști, de alții pască. Cu acest demers, autoritățile au fost de acord.

Într-un gest care a stârnit reacții controversate, Ministerul de Interne semnase inițial un acord cu Biserica Ortodoxă Română prin care forțele de ordine urmau să distribuie Lumina Sfântă la casele credincioșilor. Președintele Klaus Iohannis a cerut anularea acestui „așa-zis acord”, declarând: „Stați acasă! Altfel, după sărbători vom avea înmormântări!”.

Până la urmă, Lumina Sfântă a fost dusă la ușile oamenilor de voluntari ai parohiilor, nu de jandarmi. La ora 00:00, în timp ce clopotele răsunau la toate bisericile, credincioșii, cu candelele aprinse, au putut ieși la ferestre și balcoane sau în curțile caselor, adresându-se unul altuia, de la distanța, cu salutul pascal .

Unii preoți nu s-au mulțumit

Preotul Călin Sămărghițan a împărtășit sub formă de Scrisori pentru fiecare zi de restricție a Sfintei Liturghii, fragmente dintr-o carte. A publicat 26, până în 14 mai, când autoritățile au redeschis accesul credincioșilor la biserică.

„Duminica Învierii: începând de astăzi, în fiecare zi până la ridicarea restricțiilor asupra Sfintei Liturghii, pentru a contracara pe teologii care cauționează neparticiparea credincioșilor la Sf. Liturghie, vom publica aici câte un scurt fragment din excepționala carte a pr. Dumitru Stăniloae, „Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă”, Editura Mitropoliei Olteniei Craiova, 1986.

„Taina comunității rămâne inaccesibilă matematicii, odată ce comunitatea nu e nici o simplă unitate, nici o simplă alăturare de unități.

Forma ei e desăvârșit dată în Sfânta Treime, în care nu e nici separație, nici contopire, ci unire de unități neuniforme și neconfundate.

Strâns legată de această taină este și o alta: o mare comunitate umană nu poate proveni din numerele care o compun ca părți, sau din unitatea lor de natură. Căci vedem cât de sfâșiată este comunitatea umană când se întemeiază numai pe unitățile umane care o compun, sau pe unitatea lor de natură. Numai unitatea în credință reușește să biruiască aceste sfâșieri prin raportarea ei la Unu care e mai presus de ea, care e transcendent ei, dar nu fără legătură cu ea” (pag. 83) transmitea el credincioșilor, pentru a nu întrerupe legătura directă cu aceștia.

Cea mai mare sărbătoare a creștinătății și un stat care spunea „stați acasă”

O Înviere la două etaje distanță, printre balcoane. O Înviere pe ecran.

„În acest an, nu vom putea fi prezenţi în biserici la Slujba de Înviere. Paștile le vom primi, în pahare cu capac, în pungi sigilate” scria un post tv pe pagina sa de socializare.

Nu mai avusese România parte de o astfel de sărbătoare. Așa am avut și noi parte. Deschisesem fereastra să auzim clopotele care nu mai sunaseră de la Denia Prohodului. Vesteau nu doar Învierea Domnului, ci învierea spiritului, a minții și a sufletului.

Catedrala era la un km. distanță. Le-au auzit, și băteau parcă până în sânge, până în ultima aleveolă pulmonară cu care am tras aer în piept. Lumânarea din mână a tremurat, de parcă tocmai atunci, un suflet ar fi trecut pe deasupra. Am strigat cu glas tare: „Hristos a înviat!” și din cele două blocuri de peste drum, și poate și din blocul nostru, de la etaje, s-au auzit două-trei glasuri firave, care au răspuns. Am strigat a doua oară, mai tare. Vocile din jur au prins putere. A treia oară, multe voci au spus cu tărie și bucurie „Adevărat a înviat!”.

Însuflețită de reacția lor, am început troparul Paștilor, varianta Al. Podoleanu, și glasurile noastre, ce se strecurau printre blocuri și copacii înfrunziți păreau dublate de ecou, și urcau până la ceruri. De trei ori am cântat, ca la slujbă, cu lumânările aprinse în mâini, ca niște fantome, îndărătul ferestrelor. Nu știam cine suntem, dar ne simțeau uniți de sărbătoare și de solidaritate împotriva autorităților, care nu avuseseră nimic împotrivă să facem cumpărături la magazine, dar se temeau de coagularea spirituală de la biserici.

Reacții inexplicabile

Slujba noastră de Înviere în 2020 fusese din celulele cu ferestre deschise. Prizonieri la domiciliu și păstrând proporțiile realiste, căci restricțiile noastre erau, totuși insignifiante față de cele din anii ’50, nu am putut să nu mă gândesc la deținuții politici și la Învierile din pușcăriile Pitești, Aiud, Sighet și toate locurile unde troparul Învierii umpluse inimile celor închiși.

În mod stupid și inexplicabil, chiar unii urmași ai deținuților politici au susținut măsurile oficiale în acel oribil an 2020.

Logica absurdă. Ușile bisericilor ferecate, ușile supermarketelor deschise

Aici se află miezul celei mai perturbatoare contradicții a Paștelui din 2020, una pe care autoritățile nu au explicat-o niciodată cu adevărat convingător.

Pe de o parte, accesul în orice lăcaș de cult era complet interzis. Un credincios care ar fi vrut să se roage singur, în genunchi, într-o biserică goală, risca amenda. Preoții erau amenințați cu sancțiuni dacă permiteau accesul enoriașilor. Românii care au ales totuși să se prezinte la slujba de Paști au fost amendați, inclusiv un grup de 28 de credincioși din România, aflați într-o parohie din Trieste, Italia, care purtau mănuși și măști și cântau imnuri religioase. Poliția a așteptat până la sfârșitul slujbei și i-a sancționat pe toți participanții, inclusiv pe preoți.

Pe de altă parte, supermarketurile rămâneau deschise. Zeci, uneori sute de oameni, în spații închise, în aceleași raioane înguste, atingând aceleași produse, stând la aceleași cozi. Riscul de transmitere a unui virus respirator într-un supermarket aglomerat, cu aer condiționat recirculat nu este teoretic inferior riscului dintr-o biserică în care lumea stă în picioare sau jos, pe scaune ori bănci, cântând. Și totuși, una era permisă, cealaltă interzisă.

Vârstnicii, între două ore și coada la casă

Contradicția nu se oprea la orarul supermaketurilor. Ea devenea cu adevărat paradoxală când analizai regulile impuse persoanelor vârstnice.

Ordonanța Militară nr. 3 prevedea că persoanele de peste 65 de ani aveau voie să iasă din locuințe doar între orele 11 și 13. Accesul era strict pentru cumpărături, asistență medicală, îngrijirea unui minor sau activitate fizică individuală.

Două ore pe zi, la prânz. Exact în intervalul în care magazinele alimentare sunt, de regulă, cel mai aglomerate. Magazinele rămase deschise aveau obligația de a permite cu prioritate accesul persoanelor de peste 65 de ani la cumpărături în intervalul orar 11:00–13:00.

Cu alte cuvinte, categoria de populație cea mai vulnerabilă, vârstnicii, era obligată să iasă din casă tocmai în intervalul în care supermarketurile trebuia să le acorde prioritate. Adică tocmai în intervalul în care și ceilalți cetățeni, nefiind restricționați la ore de vârf, puteau intra liber. Rezultatul practic: bătrânii și tinerii se comasau în același interval, în aceleași spații. Logica epidemiologică ar fi cerut exact inversul, un interval de dimineată devreme sau de seară, când magazinele sunt mai puțin frecventate și riscul de contact era redus.

Logica oamenilor contrazisă de decizii

Comentariile imediate ale cetățenilor au confirmat această problemă: „Aglomerație la piață și în centrele comerciale din Craiova și Slatina. Unii vârstnici nu au reușit să-și facă cumpărăturile”, relata TVR în prima zi a restricțiilor suplimentare. Reacțiile oamenilor nu au fost blânde. O bătrână filmată pe stradă în București spunea, cu o simplitate dezarmantă: „Nu mă pot duce la pâine! Nu e frumos! Ce e asta? Nici pe vremea comunismului nu era așa”.

Ministrul de Interne Marcel Vela a recunoscut ulterior că intervalul va fi „mutat mai de dimineață” și că ia în calcul un interval și după-amiaza sau seara. El a admis că, în primele ore ale dimineții, supermarketurile sunt igienizate și dezinfectate, oferind condiții „mult mai propice”. Adică autoritatea care elaborase restricțiile știa că intervalul de prânz era mai riscant, și tot l-a ales inițial.

„Hristos a Înviat!” dintr-un supermarket din Piatra Neamț

Sâmbăta dinaintea Învierii, cu o zi înainte ca Paștile anului 2020 să intre în istoria unui popor, s-a petrecut ceva care a mers mai departe decât orice imaginație creatoare și decât putea anticipa o ordonanță militară .

„Hristos a Înviat din morți!” Astfel a răsunat mesajul Învierii, la orele prânzului, într-un supermarket din Piatra Neamț. Cu mâinile pe cărucioarele cu ultimele cumpărături înainte de Paști, clienții s-au alăturat imediat primelor voci care s-au auzit peste anunțurile din stația de amplificare a magazinului.

Imaginile emoționante au devenit virale pe rețelele de socializare, cu clienții de la supermarketul Carrefour din Piatra Neamț cântând „Hristos a Înviat” în timp ce își așteptau rândul la casele de marcat.

A fost nevoie de un singur om care a început cântarea, pentru ca toți clienții aflați sâmbătă dimineața la cumpărături să-i urmeze exemplul. Oameni de vârste diferite și îmbrăcați cât se poate de divers, unul era chiar în pantaloni scurți, au cântat în cor, filmându-se unii pe alții, în timp ce stăteau la coadă la casele de marcat cu cărucioarele pline de cumpărături.

Imaginea aceasta, cu oameni printre rafturi de mâncare, cântând troparul Învierii, cu cărucioare pline și sufletele dorind bucuria tradițională, a spus, în câteva secunde de video viral, tot ceea ce un întreg aparat de stat nu reușise să formuleze în săptămâni de ordonanțe militare. Că nu poți decreta o sărbătoare. Că o națiune de oameni pentru care Hristos a Înviat nu este o formulă, ci o certitudine, își va găsi întotdeauna un fel de a o rosti, fie că are lumânare în mână ori coș de cumpărături.

Momentul nu era nici protest, nici nesupunere civilă. Era, pur și simplu, același lucru care se întâmplă de două mii de ani, vestea bună, transmisă de la om la om, fără aprobare de la autoritate.

Aceeași foame spirituală, din Piatra Neamț până în Satu Mare

Scena din Piatra Neamț nu a fost singulară în substanță, chiar dacă a fost singulară în formă virală. În toată România, din Satu Mare în Bistrița, din Brașov la Iași și de la Tulcea la Craiova, oamenii au găsit, în acea săptămână, mici fisuri prin care să strecoare bucuria. Clopotele trase la miezul nopții, lumânările aprinse pe balcoane, la ferestre, saluturile pascale strigate de la o fereastră la alta peste curtea blocului, „Hristos a Înviat!” șoptit pe holul unui supermarket din Ardeal, din Moldova, din Oltenia, din Dobrogea, din Banat.

În nordul țării, tradiția pascală poartă și culori comunitare care depășesc simpla apartenență religioasă. Este și expresia coeziunii unei comunități marcate de pluralism etnic și confesional, în care ortodocșii, greco-catolicii, romano-catolicii și cultele de după reforma lui Luther trăiesc Învierea pe calendare uneori diferite, dar cu aceeași intensitate.

Paștile 2020 i-a rupt pe toți acești oameni de propriile lăcașuri de cult deopotrivă, fără distincție. Și i-a trimis pe toți la supermarket. Fusese singurul spațiu comun rămas deschis, singurul loc în care puteau fi, pentru câteva minute, împreună. Asta dacă nu punem la socoteală păcănelele, care n-au fost închise nici noaptea, când oficial, accesul pe drumurile publice era interzis pentru toți.

Ce a rămas și ce s-a pierdut

„Învierea Domnului este cea mai importantă sărbătoare pentru întreaga creștinătate. În această noapte, lumina învinge întunericul, iubirea învinge moartea și dușmănia, dar acum, mai mult ca oricând, aceste valori parcă au căpătat alte dimensiuni”, nota Digi24 în ediția specială din Noaptea Învierii 2020.

Paștile anului 2020 au rămas în memoria colectivă ca o traumă duală. Moartea oamenilor reali, cu rudele lor privind prin geam și primind un sac negru, fără să știe cadavrul cui îl duc la cimitir, și restricțiile care ucideau ritualuri vechi de generații. Ambele erau dureri reale. A le pune în balanță nu înseamnă a nega nici una dintre ele.

Ceea ce rămâne ca întrebare legitimă, nu retorică, ci practică, este dacă gestionarea restricțiilor a respectat un criteriu de coerență epidemiologică.

Întrebări fără răspuns

Dacă supermarketul era mai sigur decât biserica, de ce nu s-a redus programul supermarketului și nu s-a permis accesul limitat, cu distanțare, în biserici? Dacă vârstnicii erau cei mai vulnerabili, de ce au fost îngrămădiți toți în același interval de două ore de amiază?

Dacă au rămas deschise doar magazinele care comercializau produse de strictă necesitate, de ce au rămas sălile cu jocuri de norc deschise, la adăpostul vitrinelor opace? Viciul este la mare depărtare de noțiunea de strictă necesitate. În schimb, asistența spirituală, mai ales în condiții de stres emoțional, știri înspăimântătoare și decese cu suspiciuni era mai mult decât necesară. Pentru unii a făcut chiar diferența dintre depresie și supraviețuire.

Nimeni nu a oferit vreodată un răspuns clar la aceste întrebări. Autoritățile au preferat certitudinea administrativă. Au enunțat o regulă simplă, ușor de comunicat și de aplicat, în locul nuanței epidemiologice, mai greu de gestionat politic.

Iar populația, cea mai bună parte a ei, a răspuns cum a putut, cu o lumânare la geam, cu „Hristos a Înviat”rostit de la parterul blocului spre  apartamentele din jur, cu troparul Învierii cântat printre rafturi de supermarket. A fost dovada că nici o ordonanță militară nu poate decreta ceva mai puternic decât ceea ce poartă în ei peste 90% dintr-un popor de aproape nouăsprezece milioane de suflete.