Ce este deficitul bugetar și de ce este important. O problemă care ajunge, în cele din urmă, la oameni

În 2018, doamna Maria a descoperit că pensia ei avea o problemă: se termina înainte să se termine luna. Nu era o femeie care să fi trăit pe picior mare. Cea mai mare parte din bani se ducea pe lucruri care nu puteau fi amânate: întreținere, mâncare și medicamente. Când rămânea ceva neplătit, nu prea avea de unde să taie.

A început cu sume mici. Un împrumut aici, altul dincolo. Când banca nu i-a mai fost de folos, au apărut IFN-urile. Banii se obțineau mai ușor. Dar se întorceau cu dobânzi care făceau ca o sumă mică să devină, în timp, o povară mult mai mare. Și era ceva aproape înșelător în toate acestea: fiecare datorie, privită separat, părea suportabilă. Problema apărea abia când le puneai pe toate una lângă alta.

O firmă poate ajunge într-un loc asemănător. În locul pensiei intră încasările de la clienți. În locul facturilor de întreținere apar salarii, chirii, furnizori, energie, taxe și rate. Într-o lună, facturile pot ajunge la scadență înainte ca banii de la clienți să intre în cont. În alta, vânzările pot scădea, în timp ce salariile și celelalte cheltuieli rămân de plătit.

La stat, socoteala devine și mai complicată. Sunt miliarde care intră din taxe, impozite și contribuții și miliarde care pleacă spre pensii, salarii, sănătate, educație, investiții și multe alte cheltuieli. Când statul încasează mai puțin decât cheltuiește, apare deficitul bugetar.

Ce este, de fapt, deficitul bugetar

Deficitul bugetar apare atunci când statul cheltuiește mai mulți bani decât încasează într-o anumită perioadă, de regulă într-un an bugetar. Diferența dintre venituri și cheltuieli trebuie acoperită prin finanțare, iar una dintre principalele variante este împrumutul.

Să luăm un exemplu simplu: într-un an, statul încasează 100 de lei și cheltuiește 110 lei. Are un deficit de 10 lei. Nu înseamnă că acei 10 lei au dispărut. Înseamnă că statul trebuie să găsească o sursă pentru a acoperi diferența.

Banii care intră în buget vin din mai multe direcții: taxe și impozite, TVA, accize, contribuții sociale, venituri din proprietatea statului și alte surse. De cealaltă parte sunt cheltuielile pentru pensii, salarii, sănătate, educație, apărare, infrastructură, investiții și funcționarea instituțiilor publice.

Dacă veniturile ajung la 500 de miliarde de lei, iar cheltuielile la 550 de miliarde, diferența este de 50 de miliarde de lei. În cazul acesta, deficitul ajunge la 5% din PIB. O valoare care arată cât de mare este dezechilibrul bugetar în raport cu economia țării.

De aceea, atunci când auzim că România are un deficit de 6%, 7% sau 8% din PIB, cifra nu descrie doar o sumă de bani lipsă din buget. Ea arată dimensiunea dezechilibrului în raport cu economia și permite comparații între ani sau între țări cu economii de dimensiuni diferite.

Istoria deficitului bugetar în România

Deficitul României nu a arătat la fel în fiecare perioadă. Au existat ani în care diferența dintre veniturile și cheltuielile statului a fost relativ redusă. Dar au fost și momente în care crizele și deciziile bugetare au împins-o mult mai sus.

Înainte de criza financiară din 2008-2009, deficitul era mai moderat. Situația s-a schimbat rapid odată cu venirea crizei, iar în 2009 deficitul a ajuns la aproximativ 9% din PIB. Au urmat măsuri de consolidare fiscală și reducere a cheltuielilor, iar în anii următori diferența dintre venituri și cheltuieli a început să se micșoreze.

În 2018, deficitul bugetar calculat potrivit metodologiei europene a fost de aproximativ 2,9% din PIB, dar în 2019 a urcat la circa 4,3%. Creșterea a pus din nou România sub presiune la nivel european.

Apoi a venit pandemia. În 2020, deficitul a urcat la aproximativ 9,2% din PIB, pe fondul scăderii activității economice și al cheltuielilor suplimentare generate de criză. În 2021, acesta a coborât la aproximativ 7,1%, iar în 2022 a ajuns la 6,5%. Reducerea a continuat și în 2023, când deficitul a fost de aproximativ 6,6% din PIB.

Problema a reapărut însă cu mai multă forță în 2024. Deficitul a urcat la 9,3% din PIB. Creșterea cheltuielilor curente a avut un rol important: cheltuielile cu salariile din sectorul public au crescut cu 21,5%, iar banii alocați pentru protecția socială, inclusiv pensiile, s-au mărit cu 19,5% față de anul anterior.

În 2025, situația s-a îmbunătățit, dar diferența a rămas mare. Deficitul a coborât la 7,9% din PIB, după măsurile de consolidare fiscală adoptate începând cu finalul lui 2024 și în 2025. România a avut însă în continuare cel mai mare deficit din Uniunea Europeană, înaintea Poloniei, care a înregistrat 7,3% din PIB.

Privită de la distanță, istoria recentă a deficitului românesc nu este o linie care urcă sau coboară constant. Este mai degrabă o succesiune de crize, perioade de ajustare și noi creșteri.

Lecții din alte economii

România nu este singura țară care s-a confruntat cu un deficit bugetar mare și nici singura care a încercat să-l reducă. Diferențele apar în felul în care guvernele au ales să facă acest lucru și, mai ales, în ceea ce s-a întâmplat după măsurile luate.

În 2009, deficitul bugetar al Greciei ajunsese la aproximativ 15,4% din PIB, iar criza datoriilor a împins țara într-o perioadă extrem de dificilă. Au urmat ani de reduceri de cheltuieli, creșteri de taxe și reforme, în cadrul programelor de sprijin financiar internațional. Ajustarea a fost dură, iar efectele asupra economiei și populației au fost pe măsură. După mai bine de un deceniu, rezultatul arată însă cât de mult s-a schimbat situația: în 2024, Grecia a avut un excedent bugetar de 1,3% din PIB.

O altă situație, Irlanda, unde deficitul ajunsese la aproximativ 32% din PIB în 2010, într-un context în care statul intervenise masiv pentru susținerea sistemului financiar. În anii următori, deficitul a scăzut treptat: 12,8% în 2011, 8,1% în 2012, 3,6% în 2014 și sub 1% în 2016. În 2018, Irlanda a ajuns la un rezultat bugetar practic echilibrat, cu un excedent de 0,01% din PIB. Deficitul a fost redus prin tăieri de cheltuieli și creșteri de taxe. În același timp, economia a început să-și revină.

Mult mai devreme, în anii ’90, Canada a ales să pună accentul pe controlul cheltuielilor. Deficitul guvernamental ajunsese la aproximativ 8% din PIB, iar guvernul a introdus măsuri pentru limitarea cheltuielilor federale în 1992.

Rezultatul a venit în câțiva ani, nu în câteva luni. În 1997, Canada a trecut de la deficit la excedent la nivelul întregului sector guvernamental, iar în 1999 excedentul ajunsese la 2,8% din PIB.

Cele trei exemple arată și de ce nu există o singură rețetă pentru reducerea deficitului. Grecia a trecut printr-o ajustare extrem de dură, Irlanda a redus treptat diferența pe măsură ce economia s-a redresat, iar Canada a pus un accent puternic pe controlul cheltuielilor. În toate cele trei cazuri, rezultatul nu a apărut peste noapte, ci după mai mulți ani de măsuri și schimbări economice.

Deficitul și datoria publică

Deficitul și datoria publică merg aproape mereu împreună, dar nu sunt același lucru. Ca să le vezi diferența, e suficient să te uiți la ce s-a întâmplat în Italia în 2024.

Într-un singur an, italienii au reușit să taie mult din deficit: de la 7,2% din PIB în 2023 la 3,4% în 2024. La prima vedere, pare o schimbare uriașă. Și chiar este. Numai că, atunci când te uiți la cealaltă cifră, situația arată altfel.

Datoria publică a Italiei era de 134,9% din PIB la sfârșitul lui 2024, față de 133,9% cu un an înainte. Deficitul se micșorase, dar datoria crescuse.

Aici este diferența dintre cele două: deficitul arată ce s-a întâmplat cu banii statului într-un an, iar datoria poartă urmele anilor în care statul s-a împrumutat. Poți să reduci deficitul fără ca datoria să dispară. Iar dacă în fiecare an mai rămâne o diferență de acoperit, datoria poate continua să crească.

Banii cu care se acoperă deficitul

Când socoteala bugetului nu se închide, diferența nu poate rămâne pur și simplu pe hârtie. Banii trebuie găsiți. Pentru România, una dintre principalele soluții este împrumutul, iar statul face acest lucru atât de pe piața internă, cât și de pe cea externă.

O parte din bani vine de la investitori care cumpără titluri de stat. Practic, statul se împrumută de la cei care cumpără aceste titluri și promite să le restituie banii la termen, împreună cu dobânda. Există titluri cumpărate de populație, dar și emisiuni destinate marilor investitori de pe piețele financiare.

În 2025, de exemplu, necesarul brut de finanțare al Guvernului a fost estimat la aproximativ 232 de miliarde de lei. Nu toți acești bani reprezentau deficitul acelui an. O parte trebuia folosită pentru refinanțarea unor datorii ajunse la scadență. Pentru finanțarea din acel an, Ministerul Finanțelor estima aproximativ 45% din surse interne și 55% din surse externe.

Aici apare o diferență pe care cifrele din buget o pot ascunde ușor. Statul nu se împrumută doar pentru deficitul nou. Uneori se împrumută și pentru a plăti împrumuturi mai vechi care au ajuns la scadență. Este un mecanism obișnuit al administrării datoriei publice, dar înseamnă că necesarul total de bani poate fi mult mai mare decât deficitul anului respectiv.

Iar fiecare împrumut vine cu un preț: dobânda. Cu cât statul se împrumută mai mult și cu cât costul finanțării este mai ridicat, cu atât o parte mai mare din buget merge către plata acestor împrumuturi. De aici începe legătura dintre deficitul de astăzi și presiunea pe bugetul anilor următori.

Când devine deficitul o problemă

Un deficit nu este, în sine, un dezastru. Un stat poate ajunge să cheltuiască mai mult într-un an în care trece printr-o criză, finanțează investiții mari sau încearcă să țină economia în mișcare. Problema apare când diferența dintre bani începe să se repete și devine tot mai greu de acoperit.

România este un exemplu bun. În 2024, deficitul a ajuns la 9,3% din PIB, iar în 2025 a coborât la 7,9%. Scăderea este importantă, dar rămâne o diferență foarte mare între ceea ce încasează statul și ceea ce cheltuiește.

Când astfel de cifre se repetă, problema nu mai este doar deficitul unui singur an. Statul trebuie să se împrumute în continuare, datoria crește, iar odată cu ea cresc și dobânzile care trebuie plătite. O parte din banii bugetului începe astfel să fie ocupată de trecut, înainte să mai ajungă la cheltuielile prezentului.

Mai există și un moment în care piețele încep să privească altfel un stat care se împrumută mult. Dacă investitorii consideră că riscul a crescut, finanțarea poate deveni mai scumpă. Iar când dobânda este mai mare, fiecare nou împrumut apasă puțin mai tare asupra bugetului.

De aceea, un deficit de 2% nu spune aceeași poveste ca unul de 9%. Contează cât de mare este, de cât timp se repetă și ce se întâmplă cu datoria în paralel.

Deficitul ajunge în viața de zi cu zi

În 2025, deficitul nu a mai fost doar o cifră mare într-un raport. A început să se vadă în măsurile luate de stat pentru a strânge mai mulți bani și pentru a ține cheltuielile sub control. După ce deficitul ajunsese la 9,3% din PIB în 2024, România a intrat într-un proces amplu de reducere a dezechilibrului bugetar. La finalul lui 2025, deficitul coborâse la 7,9%.

Pentru oameni, unele schimbări au fost foarte concrete. TVA-ul a crescut, au fost majorate accizele, iar baza pentru contribuția de sănătate a fost extinsă. Au crescut și taxele pe dividende, iar taxele recurente pe proprietăți și unele taxe de mediu au fost majorate. În același timp, salariile și pensiile din sectorul public au fost înghețate.

Un TVA mai mare se vede în prețul produselor și serviciilor. O acciză mai mare se vede în prețul produselor accizabile, cum sunt carburanții, tutunul sau alcoolul. O pensie înghețată înseamnă că suma primită nu mai crește, în timp ce prețurile pot continua să urce.

Și mai există lucruri care nu se văd imediat. Când statul încearcă să-și reducă cheltuielile, trebuie să decidă ce păstrează, ce amână și unde poate face economii. În același timp, banii împrumutați pentru acoperirea deficitelor vin cu dobânzi. În 2026, bugetul României prevede aproximativ 60,8 miliarde de lei pentru plata dobânzilor, față de 50,5 miliarde de lei în 2025.

Drumul spre un deficit mai mic

Când un stat ajunge să cheltuiască mult peste cât încasează, nu are foarte multe locuri în care poate umbla. Poate încerca să aducă mai mulți bani la buget, să reducă din cheltuieli sau să aștepte ca economia să crească suficient pentru ca veniturile să urce. În practică, lucrurile se amestecă.

Reducerea cheltuielilor poate avea efect asupra deficitului fără să aducă taxe noi, dar nici aceasta nu este simplă. În Canada, în anii ’90, autoritățile au trecut cheltuielile publice printr-o analiză amplă, iar programele au fost evaluate pentru a vedea unde puteau fi făcute economii. Unele au fost reduse, reorganizate sau eliminate. Cheltuielile directe ale administrației federale au scăzut cu peste 11% între 1994-1995 și 1996-1997.

Creșterea veniturilor este cealaltă parte a ecuației. Suedia a mers puternic în această direcție în anii ’90, după ce deficitul ajunsese la peste 10% din PIB. Au fost majorate unele taxe pe venit și proprietate, contribuțiile pentru asigurările sociale și impozitarea unor venituri din capital. Între 1994 și 1998, veniturile publice au crescut cu aproape 3 puncte procentuale din PIB, iar în 1998 bugetul ajunsese la un excedent de peste 1,5% din PIB.

Mai există și varianta care sună cel mai bine, dar pe care niciun guvern nu o poate comanda de pe o zi pe alta: creșterea economică. Când companiile produc și vând mai mult, oamenii au venituri mai mari, iar statul încasează mai mult din taxe și contribuții. Deficitul se poate micșora astfel fără ca fiecare leu în plus să vină dintr-o taxă nouă.

În realitate, guvernele combină aceste variante. Unele taie cheltuieli, altele cresc taxele, iar aproape toate speră ca economia să crească suficient pentru a face restul muncii. Diferența o face proporția dintre ele și cât de mult poate suporta economia înainte ca soluția pentru deficit să devină o altă problemă.

Crize și crize

Economiile nu merg în linie dreaptă. Au perioade în care cresc, perioade în care încetinesc și momente în care lucrurile se complică serios. Unele crize sunt mai ușoare, altele pot schimba o țară pentru ani întregi. Deficitul bugetar poate deveni și el o criză atunci când diferența dintre banii care intră și cei care ies din buget se mărește prea mult și prea mult timp.

Dar crizele nu sunt permanente. Și cele mai grele trec. Grecia este un exemplu bun: a trecut printr-o criză a datoriilor care a părut, la un moment dat, aproape fără ieșire. Au fost luate decizii controversate, unele cu costuri uriașe pentru populație, iar redresarea a durat ani. Totuși, economia a ieșit din acea perioadă, iar finanțele publice au ajuns din nou într-o situație mult mai bună.

Poate că asta este partea care merită ținută minte atunci când cifrele arată rău: o economie nu rămâne blocată pentru totdeauna în cea mai dificilă perioadă a ei. Pot veni alte guverne, alte decizii, alte perioade de creștere. Iar după o vreme, ceea ce părea imposibil de reparat începe să arate ca o etapă grea dintr-un drum care continuă.