Chiftelele nu sunt doar românești. Ai noștri le-au luat de la invadatorii turci, dar acum le prezintă ca produs național. Le prepară și grecii, italienii și spaniolii

Și nu, chifteaua nu e neaoș românească, ci vine din alte bucătarii și noi doar am adaptat-o la cum ne place nouă să gătim. Chiftelele au o istorie documentată de mii de ani.

Ele nu au fost inventate într-un singur loc, ci au apărut aproape simultan în marile civilizații antice din necesitatea practică de a valorifica bucăți de carne mai tari și mai ieftine. Pentru a avea mai multă mâncare, în epoci în care aceasta nu se găsea la supermarket, ci trebuia produsă, porțiile de carne înglobau astfel și pâine veche, cereale, legume sau ierburi. Devenind, în același timp, și mai ușor de digerat.

Primele atestări sunt din Persia și China Antică

Majoritatea istoricilor culinari plasează originea chiftelei moderne în Persia antică. Acolo existau preparate numite kufteh (care înseamnă „carne bătută” sau „mărunțită”, deoarece pe atunci nu existau mașini de tocat, iar carnea era tocată manual cu satârul sau bătută cu pironul). Din Persia, conceptul s-a răspândit de-a lungul rutelor comerciale în tot Orientul Mijlociu și în Asia Centrală.

Aproape în aceeași perioadă, China avea primele rețete de chiftele în timpul Dinastiei Qin (221–207 î.Hr.). Ulterior, în timpul Dinastiei Sui (581–618 d.Hr.), a apărut faimoasa rețetă „Cap de Leu” (din provincia Jiangsu), chiftele uriașe din carne de porc înăbușite cu ghimbir și sos de soia.

Rețetele din Imperiul Roman

În Europa, primele dovezi scrise apar în faimoasa carte de bucate romană Apicius (din secolul al IV-lea sau al V-lea d.Hr.). Romanii pregăteau un fel de mâncare numit isicia omentata, o compoziție din carne tocată (adesea de porc, iepure sau chiar fazan) amestecată cu miez de pâine înmuiat în vin, boabe de piper, muguri de pin și liquamen sau garum (un sos de pește fermentat, foarte popular în epocă).

Răspândirea în Europa prin intermediul arabilor

Cea mai veche rețetă detaliată și standardizată provine însă din tradiția culinară arabă. Manuscrisul din Bagdad din secolul al XIII-lea, Kitab al-Tabikh („Cartea preparatelor”), descrie rețete de bunduqiyya, bile din carne de miel de mărimea unor portocale, condimentate cu coriandru, scorțișoară și ghimbir, unse cu gălbenuș de ou și șofran pentru a căpăta o culoare aurie în timpul gătirii.

Expansiunea arabă a adus acest preparat în Europa Occidentală. Cuvântul arab al-bunduqa (care însemna „alună”, făcând referire la forma rotundă și mică) a fost adoptat în Peninsula Iberică, transformându-se în spaniolul albóndiga din timpul stăpânirii maure.

Cum a ajuns chifteaua în România?

În spațiul românesc, preparatul a sosit pe filieră otomană. Însuși cuvântul chiftea provine direct din turcescul köfte, care la rândul său a fost împrumutat de turci din termenul persan kufteh.

Românii au preluat tehnica și denumirea în timpul secolelor de influență otomană, adaptând însă rețeta a fost adaptată la specificul local: au introdus carnea de porc (interzisă în gastronomia islamică), au adăugat cantități generoase de usturoi și mărar și au început să pună cartof ras sau pâine înmuiată pentru a le oferi o textură pufoasă. În zona Moldovei, varianta mai mare și alungită a primit numele de pârjoală, termen care provine din limba ucraineană (porožaly – a prăji), evidențiind influențele slave din această zonă.

Spre deosebire de variantele din alte țări, chiftelele noastre se remarcă printr-o textură extrem de pufoasă la interior, o crustă rumenă și un gust intens, dominat de usturoi și verdeață proaspătă.

Iată cum le pregătesc românii și rețeta detaliată pentru a obține cele mai bune chiftele de casă.

Rețeta de chiftele tradiționale românești

Ingrediente:

• 500g carne tocată (cel mai bine funcționează amestecul de porc și vită, pentru că porcul oferă suculență, iar vita dă textură);
• 1 ceapă medie, tocată extrem de mărunt sau dată pe răzătoare;
• 4-5 căței de usturoi (sau după gust), zdrobiți fin;
• 1 ou (ajută la legarea compoziției), în rețeta clasică, eu nu pun și ies perfect chiftelele;
• 1 felie groasă de pâine albă (veche de o zi), înmuiată în apă sau lapte și stoarsă foarte bine (acesta este secretul pufoșeniei);
• 1 legătură de mărar proaspăt (și/sau pătrunjel), tocat mărunt;
• Sare și piper negru măcinat, după gust;
• Câteva linguri de apă minerală sau bere:
• Făină sau pesmet (pentru tăvălit chiftelele înainte de prăjire);
• Ulei de floarea-soarelui, pentru prăjit.

Preparare pas cu pas

1. Într-un bol mare, pune carnea tocată. Adaugă oul, ceapa tocată, usturoiul zdrobit și verdeața. Sfărâmă felia de pâine înmuiată și bine stoarsă direct peste carne. Condimentează generos cu sare și piper.
2. Amestecă totul foarte bine cu mâna timp de 3-4 minute. Cu cât frămânți mai bine compoziția, cu atât chiftelele vor deveni mai pufoase și omogene, iar aromele se vor întrepătrunde perfect. Pune și câteva linguri de apă minerală sau bere tot ca să se umfle mai bine. Lăsați amestecul să se odihnească în frigider pentru 15-30 de minute.
3. Cu mâinile ușor umezite în apă sau unse cu puțin ulei, ia bucăți din compoziție și formează bile de mărimea unei nuci mai mari. Românii le preferă fie perfect rotunde, fie ușor aplatizate (pentru a se prăji mai uniform).
4. Trece fiecare chiftea printr-un strat fin de făină sau pesmet, scuturând excesul. Acest pas le va asigura o crustă crocantă spectaculoasă.
5. Încinge o cantitate generoasă de ulei într-o tigaie adâncă. Uleiul trebuie să fie fierbinte, dar focul să fie dat la mediu, pentru ca chiftelele să se găsească bine la interior fără să se ardă la suprafață. Prăjește-le pe ambele părți până devin aurii-maronii.
6. Scoate chiftelele pe o farfurie tapetată cu șervețele de hârtie, pentru a absorbi excesul de ulei.

Cum se fac chiftelele în alte părți

Fiecare cultură care include chiftelele în patrimoniul său gastronomic își pune amprenta prin condimente și mod de servire:

• La turci (köfte): Turcii au peste 200 de varietăți de köfte. Spre deosebire de cele românești, nu conțin porc (se folosește vită sau berbecuț) și sunt puternic condimentate cu chimion, mentă uscată, ienibahar și fulgi de ardei iute. De cele mai multe ori sunt gătite pe grătar, având o formă alungită.
• La greci (keftedes): Grecii folosesc din abundență mentă proaspătă și oregano în compoziție, iar adesea adaugă și puțin ouzo sau oțet de vin roșu pentru a frăgezi carnea. Se prăjesc în ulei de măsline și se servesc obligatoriu cu sos tzatziki de iaurt.
• La italieni (polpette): Spre deosebire de preparatul american (spaghetti and meatballs), în Italia polpette se mănâncă de obicei ca fel principal de mâncare. Conțin mult parmezan sau pecorino ras, pesmet și nucșoară, fiind fierte la foc mic într-un sos bogat de roșii cu busuioc.
• La spanioli (albondigas): Sunt chiftele mici, de obicei făcute dintr-un amestec de porc, vită și uneori jamón serrano, totul tocat. Se tăvălesc prin făină, se prăjesc, iar apoi se lasă să dea în clocot într-un sos savuros pe bază de roșii, usturoi, ceapă și vin alb. Sunt nelipsite din meniurile de tapas.

Dacă ți-am făcut poftă, fugi la magazin, cumpără ingredientele și la treabă.

Poftă bună!

Propunerea noastră

Îți mulțumim că ai citit materialul până la capăt! Avem o propunere win‑win: tu câștigi informații, noi câștigăm prieteni. 

📩 Înscrie‑te pe canalul nostru de WhatsApp. Aici găsești reportaje și analize care explică ce se întâmplă cu lumea din jurul nostru. 

📌 Și dacă vrei să fii la curent cu știrile și în social media, urmărește-ne pe Facebook. Enjoy!