Ce sunt agențiile de rating și de ce sunt importante pentru România

În toamna anului 2008, în plină criză financiară, investitorii din întreaga lume urmăreau cu atenție nu doar evoluția burselor și a băncilor, ci și rapoartele publicate de Moody’s, Standard & Poor’s și Fitch. În acea perioadă, evaluările lor au fost analizate îndeaproape în cazul unor state precum Grecia, Irlanda și Islanda, unde încrederea piețelor financiare devenise esențială.

Cum au ajuns trei companii private să aibă o asemenea influență asupra piețelor financiare? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne întoarcem cu mai bine de un secol în urmă. Odată cu dezvoltarea pieței obligațiunilor în Statele Unite, investitorii aveau nevoie de o modalitate prin care să afle cât de sigur era să împrumute bani unei companii sau unui stat. Astfel au apărut primele agenții de rating, specializate în evaluarea riscului de credit.

Pentru a înțelege mai ușor rolul lor, imaginează-ți că vrei să împrumuți unui prieten 10.000 de euro. Înainte să iei o decizie, probabil ai vrea să știi dacă are un venit stabil, dacă mai are alte datorii și dacă și-a respectat obligațiile de plată în trecut. Cu cât ai mai multe informații, cu atât poți aprecia mai bine riscul de a nu-ți recupera banii.

La fel procedează și investitorii atunci când împrumută bani unui stat sau unei companii. Diferența este că ei nu se bazează pe impresii, ci pe analize economice complexe. Una dintre cele mai importante surse de informații sunt rapoartele publicate de Moody’s, Standard & Poor’s și Fitch, care oferă o evaluare independentă a riscului de credit.

Moody’s, Standard & Poor’s și Fitch

La începutul secolului XX, economia Statelor Unite era într-o expansiune fără precedent. Mii de kilometri de cale ferată erau construiți în fiecare an, iar companiile aveau nevoie de capital pentru a finanța aceste investiții. Soluția era emiterea de obligațiuni, cumpărate de investitori din toată țara.

Problema era lipsa informațiilor. Un investitor din New York putea cumpăra obligațiuni emise de o companie feroviară din Colorado fără să știe aproape nimic despre situația ei financiară. Nu exista o sursă independentă care să compare riscurile.

În 1909, analistul financiar John Moody a publicat primul ghid care evalua obligațiunile companiilor feroviare. Investitorii puteau vedea, pentru prima dată, o opinie independentă despre cât de sigură era o investiție. Ideea a avut succes și a stat la baza companiei Moody’s.

Modelul a fost preluat rapid și de alți jucători. Fitch a fost înființată în 1914, iar Standard & Poor’s a apărut în forma actuală în 1941, după fuziunea dintre Standard Statistics și Poor’s Publishing. La acea vreme însă, toate trei analizau aproape exclusiv companii și obligațiuni corporative.

Abia câteva decenii mai târziu aveau să înceapă să evalueze și state.

Cum au ajuns să evalueze state

Schimbarea a venit după cel de-Al Doilea Război Mondial. Reconstrucția Europei și dezvoltarea economiei mondiale au determinat tot mai multe guverne să se împrumute de pe piețele financiare. În anii ’80 și ’90, odată cu globalizarea, investitori din Statele Unite, Europa sau Japonia cumpărau obligațiuni emise de zeci de țări.

A apărut însă aceeași problemă pe care John Moody încercase să o rezolve cu aproape un secol înainte: cum compari riscul? Era greu pentru un investitor să analizeze singur economia Mexicului, a Braziliei, a Poloniei sau a României. Agențiile de rating au adaptat modelul folosit pentru companii și au început să evalueze statele.

Influența lor nu a fost acordată printr-o lege internațională și nici de vreun guvern. Ea s-a construit în timp. Cu cât mai mulți investitori au început să folosească ratingurile în deciziile lor, cu atât evaluările agențiilor au devenit un reper pentru piețele financiare.

Astăzi, atunci când un stat emite obligațiuni, investitorii își fac propria analiză, dar consultă și rapoartele agențiilor de rating. Acestea nu decid dacă o țară se poate împrumuta, însă oferă un punct de referință folosit de piețele financiare din întreaga lume.

Ratingul de țară

Evaluarea unei țări începe cu mult înainte ca agenția să publice raportul final. Procesul poate dura câteva săptămâni sau chiar luni și combină analiza datelor economice cu întâlniri desfășurate în țara evaluată.

Prima etapă constă în colectarea informațiilor. Analiștii studiază evoluția economiei, deficitul bugetar, datoria publică, inflația, nivelul investițiilor și alți indicatori publicați de instituții precum ministerele de finanțe, băncile centrale, Eurostat sau Fondul Monetar Internațional.

Urmează întâlnirile cu autoritățile. În România, analiștii discută, de regulă, cu reprezentanții Ministerului Finanțelor și ai Băncii Naționale pentru a înțelege direcția politicilor economice, planurile privind reducerea deficitului bugetar și măsurile pe care guvernul intenționează să le adopte în perioada următoare. Evaluarea este solicitată chiar de statul care dorește să fie analizat și tot acesta suportă costul ratingului, însă concluziile aparțin exclusiv agenției.

După încheierea analizei, raportul este discutat într-un Rating Committee, un comitet format din mai mulți specialiști. Decizia nu aparține unui singur analist, ci este rezultatul unei evaluări colective. Înainte de publicare, autoritățile pot semnala doar eventuale erori de fapt, cum ar fi o valoare statistică greșită sau o informație incompletă. Ele nu pot modifica ratingul sau concluziile raportului.

Din toată această analiză rezultă, în final, doar câteva litere: AAA, BBB sau BB.

De la analiza la calificativ

După săptămâni de analiză, zeci de întâlniri și sute de indicatori economici, agenția trebuie să răspundă unei singure întrebări: cât de mare este riscul ca un stat să nu își poată plăti datoriile?

Răspunsul este sintetizat într-un calificativ. Moody’s folosește o scară proprie, cu note precum Aaa, Aa sau Baa, în timp ce Standard & Poor’s și Fitch utilizează sistemul AAA, AA, A și BBB. Deși notațiile diferă, ele exprimă același lucru: nivelul de risc estimat.

*Exemplele de țări din tabel au rol orientativ. Ratingurile sunt revizuite periodic și pot fi modificate de agențiile de rating în funcție de evoluția economiei și a finanțelor publice.

Pentru investitori, calificativul reprezintă punctul de plecare în evaluarea unei economii, nu verdictul final. Ei analizează și alți indicatori economici, însă ratingul oferă o imagine rapidă asupra riscului estimat de agenție.

România, prin ochii agențiilor de rating

Istoria ratingurilor României arată că Moody’s, Standard & Poor’s și Fitch pot interpreta diferit aceleași date economice. Cele mai bune exemple sunt criza financiară din 2008 și perioada de revenire care a urmat.

2008 – Criza financiară produce primele diferențe majore

Recesiunea și deteriorarea rapidă a finanțelor publice au schimbat evaluarea României, însă nu toate cele trei agenții au tras aceeași concluzie.

• Moody’s – a menținut calificativul Baa3 (investment grade), considerând că România își păstrează capacitatea de a-și onora obligațiile financiare.
• Standard & Poor’s – a retrogradat România de la BBB- la BB+ (junk), invocând deteriorarea perspectivelor economice și fiscale.
• Fitch – a retrogradat România de la BBB la BB+ (junk), apreciind că riscurile economice au crescut semnificativ.

2011–2014 – Revenirea în categoria recomandată investițiilor

Pe măsură ce economia și finanțele publice s-au stabilizat, diferențele dintre agenții au început să dispară.

• Moody’s – a păstrat calificativul Baa3 pe toată perioada.
• Fitch – a readus România în categoria investment grade în 2011, acordând calificativul BBB-.
• Standard & Poor’s – a făcut același pas în 2014, ridicând ratingul la BBB-.

2024 – Ratingul rămâne stabil, dar deficitul bugetar devine principala preocupare

Deși calificativele au rămas neschimbate, rapoartele publicate de cele trei agenții au avut un mesaj comun: reducerea deficitului bugetar și consolidarea finanțelor publice vor fi decisive pentru evoluția ratingului în anii următori.

• Moody’s – a menținut calificativul Baa3, avertizând asupra presiunilor exercitate de deficitul bugetar.
• Standard & Poor’s – a menținut calificativul BBB-, subliniind că măsurile de consolidare fiscală vor influența evaluările viitoare.
• Fitch – a menținut calificativul BBB-, atrăgând atenția asupra ritmului de creștere a datoriei publice și a necesității reducerii deficitului.

Privite împreună, aceste exemple arată că ratingul este doar rezultatul final al unei analize. La fel de importante sunt argumentele din rapoarte, care explică de ce o agenție decide să mențină, să îmbunătățească sau să retrogradeze calificativul unei țări.

Ce înseamnă un rating „junk” pentru România

Un calificativ mai slab nu înseamnă că o țară intră imediat în incapacitate de plată. El transmite însă investitorilor că riscul a crescut, iar acest lucru poate avea efecte în lanț atât asupra economiei, cât și asupra oamenilor.

Pentru economie, consecințele pot fi importante:

• Statul se poate împrumuta mai greu și la dobânzi mai mari.
• Unele fonduri de investiții pot renunța să mai cumpere obligațiuni românești, deoarece regulile lor permit investiții doar în țări din categoria investment grade.
• Companiile românești se pot finanța mai greu pe piețele externe, deoarece investitorii percep un risc mai mare pentru întreaga economie.

Pentru oameni, efectele apar, de regulă, în timp:

• Creditele pentru populație și firme pot deveni mai scumpe.
• Unele investiții private pot fi amânate, ceea ce înseamnă mai puține locuri de muncă noi.
• Produsele importate pot deveni mai scumpe dacă leul se depreciază.
• Statul poate avea mai puțini bani pentru investiții în infrastructură, sănătate sau educație, deoarece o parte mai mare din buget este folosită pentru plata dobânzilor.
• În unele situații, guvernul poate fi nevoit să majoreze taxe sau să reducă cheltuieli pentru a recâștiga încrederea investitorilor.

Aceste efecte nu sunt provocate exclusiv de rating. De cele mai multe ori, ratingul este consecința unor probleme economice deja existente și un semnal că acestea trebuie corectate.

Ce diferențiază Moody’s, Standard & Poor’s și Fitch

La prima vedere, cele trei agenții fac același lucru: analizează economiile și acordă ratinguri. În realitate, fiecare folosește o metodologie proprie și poate interpreta diferit aceleași informații. De aceea, o țară poate primi calificative diferite în același moment.

România este un exemplu elocvent. În timpul crizei financiare din 2008, Moody’s a păstrat România în categoria investment grade, în timp ce Standard & Poor’s și Fitch au retrogradat-o în categoria junk. Câțiva ani mai târziu, pe măsură ce economia și finanțele publice s-au stabilizat, cele trei agenții au ajuns din nou la evaluări echivalente.

Agențiile de rating nu sunt infailibile. Cel mai cunoscut exemplu este criza financiară din 2008, când au fost criticate pentru calificativele foarte ridicate acordate unor produse financiare bazate pe credite ipotecare, care ulterior și-au pierdut rapid valoarea. Episodul a determinat autoritățile din Statele Unite și Uniunea Europeană să înăsprească regulile privind transparența și supravegherea activității agențiilor.

După mai bine de un secol de la primul ghid publicat de John Moody, cele trei agenții continuă să îndeplinească același rol: nu decid cine primește finanțare, ci oferă investitorilor o opinie independentă asupra riscului. Într-o lume în care statele și companiile se împrumută permanent de pe piețele financiare, această opinie rămâne unul dintre cele mai importante repere în luarea deciziilor de investiții.