Ce este NATO. Alianța construită pentru apărarea Occidentului

La fiecare câteva minute, un avion cobora spre Berlinul de Vest cu hrană, cărbune sau medicamente. Pentru locuitorii orașului, aceste zboruri deveniseră legătura cu exteriorul. Ca să înțelegem de ce, trebuie să ne întoarcem cu doar câțiva ani în urmă, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

După înfrângerea Germaniei naziste în 1945, țara a fost împărțită între Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică. Berlinul a fost împărțit și el între cele patru puteri. Exista însă o situație neobișnuită: orașul se afla în interiorul zonei germane controlate de sovietici. Partea administrată de americani, britanici și francezi devenise astfel o enclavă occidentală în mijlocul teritoriului controlat de URSS.

Tensiunile dintre foștii aliați au crescut rapid. În iunie 1948, Uniunea Sovietică a blocat principalele căi terestre și feroviare către Berlinul de Vest. Aproximativ 2,5 milioane de oameni riscau să rămână fără alimente, combustibil și alte produse esențiale. Statele occidentale au evitat o confruntare militară directă și au ales o soluție spectaculoasă: aprovizionarea orașului pe calea aerului.

Timp de aproape un an, avioanele americane și britanice au transportat provizii către Berlin. Podul aerian a continuat până când sovieticii au ridicat blocada, în mai 1949. Între timp, ruptura dintre Est și Vest devenise imposibil de ignorat. Chiar în timpul acestei crize, pe 4 aprilie 1949, 12 state din Europa și America de Nord au semnat Tratatul Atlanticului de Nord și au creat NATO.

Peste șapte decenii, securitatea Europei avea să provoace o altă schimbare majoră. Finlanda și Suedia păstraseră mult timp o politică de nealiniere militară. Invazia Rusiei în Ucraina din 2022 le-a schimbat însă calculele de securitate. Finlanda a intrat în NATO în 2023, iar Suedia în 2024.

Alianța creată de 12 state ajunsese astfel la 32 de membri. Între Berlinul blocat de sovietici și extinderea NATO în nordul Europei se întinde o istorie de peste șapte decenii. NATO s-a născut la începutul Războiului Rece și a continuat să existe după dispariția Uniunii Sovietice, adaptându-se unei Europe și unei lumi foarte diferite de cele din 1949.

Începuturile Alianței Nord-Atlantice

Europa ieșise din cel de-Al Doilea Război Mondial devastată. Orașe întregi fuseseră distruse, milioane de oameni muriseră, iar economiile multor state erau slăbite. Victoria împotriva Germaniei naziste nu adusese însă și stabilitatea politică pe care europenii o așteptau.

Un episod petrecut în Cehoslovacia a amplificat temerile. În februarie 1948, comuniștii au preluat controlul asupra guvernului de la Praga, într-un context în care Uniunea Sovietică își consolidase deja influența asupra mai multor state din Europa de Est. Pentru guvernele occidentale, perspectiva extinderii puterii Moscovei spre vest devenea tot mai greu de ignorat.

Problema era și militară. După război, statele din Europa Occidentală își reduseseră forțele armate, în timp ce Uniunea Sovietică rămânea o mare putere militară. O alianță formată doar din țări europene ar fi avut o capacitate limitată de descurajare. Implicarea Statelor Unite și a Canadei devenea astfel esențială pentru construirea unui sistem comun de apărare.

Negocierile au dus la semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, la Washington, pe 4 aprilie 1949. Cele 12 state fondatoare au fost Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit și Statele Unite.

Ideea aflată la baza noii alianțe era simplă, dar puternică: securitatea acestor state urma să fie tratată ca o responsabilitate comună. Un potențial adversar nu mai trebuia să calculeze doar reacția țării pe care ar fi atacat-o, ci posibilitatea de a se confrunta cu o întreagă alianță.

NATO nu fusese creat însă doar pentru a descuraja expansiunea sovietică. Alianța urmărea și menținerea unei prezențe nord-americane în Europa, cooperarea militară între membri și crearea unui cadru de securitate care să favorizeze stabilitatea continentului.

NATO, o alianță bazată pe consens

La sediul NATO din Bruxelles, reprezentanții celor 32 de state membre pot lua decizii care privesc securitatea întregii alianțe. Indiferent dacă la masă se află Statele Unite, Germania, România sau Muntenegru, regula este aceeași: deciziile NATO sunt luate prin consens. Nu există un vot cu majoritate prin care unele state să le poată obliga pe celelalte să accepte o hotărâre.

Un episod din 2003 arată cât de importantă este această regulă. Statele Unite pregăteau intervenția militară în Irak, dar între aliați existau diferențe majore. Franța și Germania s-au opus războiului, iar intervenția care a urmat nu a fost o operațiune NATO. State membre ale alianței au putut participa individual, fără ca NATO să intre în război ca organizație.

Disputa a ajuns chiar în interiorul alianței. Turcia solicitase sprijin pentru apărarea teritoriului său în eventualitatea unui atac din Irak. Franța, Germania și Belgia au blocat inițial începerea planificării NATO, considerând că o asemenea decizie putea transmite mesajul că războiul devenise inevitabil. După negocieri, aliații au ajuns la o soluție, iar NATO a adoptat măsuri defensive pentru Turcia.

Principalul organism politic în care sunt luate asemenea decizii este Consiliul Nord-Atlantic. Toate statele membre sunt reprezentate, iar o hotărâre devine poziția NATO numai atunci când membrii ajung la un acord. Secretarul general conduce consultările și încearcă să faciliteze consensul, dar nu poate decide în locul statelor.

Nici armatele statelor nu devin automat o singură armată NATO. Fiecare țară își păstrează propriile forțe și controlul asupra lor. Atunci când aliații decid o operațiune comună, statele pot pune militari și echipamente la dispoziția alianței. Aceste forțe pot fi apoi coordonate prin structura militară NATO.

Cazul Irakului arată diferența dintre „un stat NATO merge la război” și „NATO merge la război”. Statele Unite și alți membri ai alianței au participat la invazia Irakului, însă acest lucru nu a transformat intervenția din 2003 într-un război al NATO.

Articolul 5, promisiunea apărării colective

Timp de peste jumătate de secol, cea mai cunoscută prevedere a Tratatului Atlanticului de Nord nu fusese niciodată activată. Situația s-a schimbat după atacurile teroriste din Statele Unite, din 11 septembrie 2001.

La mai puțin de 24 de ore după atacuri, reprezentanții statelor NATO s-au reunit la Bruxelles. Aliații au anunțat că, dacă se confirma că atacurile fuseseră coordonate din afara Statelor Unite, acestea urmau să fie considerate acțiuni acoperite de Articolul 5. Confirmarea a venit ulterior, iar NATO a stabilit că atacurile fuseseră organizate de rețeaua Al-Qaida din exteriorul SUA. Pentru prima dată în istoria alianței, principiul apărării colective devenea aplicabil.

Ideea Articolului 5 este simplă: un atac armat împotriva unui stat membru este considerat un atac împotriva tuturor. Dacă România, Polonia sau un alt aliat ar fi victima unui asemenea atac, celelalte state NATO ar avea obligația să îi acorde asistență.

Există însă o nuanță importantă. Articolul 5 nu spune că toate statele trebuie să trimită automat armate în război. Fiecare aliat trebuie să ajute, dar decide ce acțiuni consideră necesare. Sprijinul poate include forță militară, însă tratatul nu stabilește că răspunsul trebuie să fie identic pentru toate statele.

După 11 septembrie, sprijinul NATO a luat mai multe forme. Avioane AWACS ale alianței au fost trimise pentru supravegherea spațiului aerian american, eliberând astfel aeronave americane pentru alte operațiuni. Nave NATO au fost desfășurate în Mediterana pentru misiuni legate de combaterea terorismului.

Episodul este cu atât mai important cu cât rămâne singura situație din istoria NATO în care Articolul 5 a fost invocat. Alianța creată în 1949 în primul rând pentru apărarea Europei în contextul amenințării sovietice și-a activat pentru prima dată clauza fundamentală de apărare pentru Statele Unite, în urma unui atac terorist.

NATO după dispariția Uniunii Sovietice

Când Uniunea Sovietică s-a destrămat în 1991, NATO s-a trezit într-o situație fără precedent. Adversarul în jurul căruia fusese construită strategia alianței dispăruse. În Europa a apărut firesc întrebarea dacă NATO mai avea un rol într-o lume în care Războiul Rece se încheiase.

Răspunsul avea să vină curând din Balcani. Destrămarea Iugoslaviei a fost urmată de conflicte violente, iar în Bosnia și Herțegovina războiul început în 1992 a provocat o gravă criză umanitară. NATO a început prin sprijinirea măsurilor ONU, inclusiv prin supravegherea embargoului asupra armelor și a zonei de interdicție aeriană.

Momentul decisiv a venit în vara anului 1995. După noi atacuri și încălcări ale zonelor de securitate stabilite de ONU, NATO a lansat Operation Deliberate Force împotriva unor poziții militare ale sârbilor bosniaci. Campania aeriană, împreună cu presiunea diplomatică și evoluțiile de pe teren, a contribuit la crearea condițiilor pentru negocierile care au dus la Acordul de Pace de la Dayton.

În decembrie 1995, aproximativ 60.000 de militari ai unei forțe conduse de NATO au fost desfășurați pentru aplicarea prevederilor militare ale acordului. Era prima mare operațiune de răspuns la o criză din istoria alianței și demonstra că NATO putea acționa și în conflicte care nu reprezentau un atac direct asupra unuia dintre membrii săi.

Transformarea a continuat în Kosovo. În 1999, după eșecul negocierilor diplomatice, NATO a desfășurat o campanie aeriană de 78 de zile împotriva Republicii Federale Iugoslavia. Ulterior, în Kosovo a fost desfășurată KFOR, o forță internațională condusă de NATO, care funcționează în baza unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU.

Experiența Balcanilor a schimbat astfel rolul alianței. NATO nu mai era doar structura militară construită pentru descurajarea unui atac sovietic asupra statelor membre. Gestionarea crizelor și operațiunile în afara teritoriului aliaților deveniseră și ele parte din activitatea organizației.

Drumul României către NATO

În vara anului 1997, România aștepta o decizie care putea schimba direcția sa strategică. La summitul NATO de la Madrid urma să fie anunțat primul grup de state foste comuniste invitate să adere la alianță. România își dorea să se afle printre ele, dar invitațiile au mers către Polonia, Cehia și Ungaria. Cele trei au devenit membre NATO în 1999. România trebuia să mai aștepte.

Apropierea de alianță începuse însă mai devreme. România a intrat în Parteneriatul pentru Pace în 1994, fiind primul stat care a aderat la acest program NATO. În anii următori, cooperarea militară s-a intensificat, iar aderarea la alianță a devenit unul dintre principalele obiective de politică externă ale țării.

Un nou moment decisiv a venit la summitul de la Praga, în noiembrie 2002. De această dată, România a primit invitația oficială de aderare alături de Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia. Era cea mai amplă extindere din istoria NATO de până atunci.

Procesul s-a încheiat la 29 martie 2004, când România a devenit oficial membră NATO. Alături de celelalte șase state invitate la Praga, țara a depus instrumentele de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord la Washington. Câteva zile mai târziu, pe 2 aprilie, drapelele noilor membri au fost ridicate la sediul NATO din Bruxelles.

Pentru România, aderarea însemna intrarea într-un sistem de apărare colectivă alături de Statele Unite, Canada și statele europene membre. În același timp, armata română trebuia să continue procesul de modernizare și să poată coopera cu forțele celorlalți aliați.

Extinderea din 2004 a schimbat și harta NATO. Alianța ajungea la 26 de membri, iar șapte state din Europa Centrală și de Est intrau simultan în organizație. România trecea astfel, la mai puțin de 15 ani de la căderea regimului comunist, de la apartenența la fostul bloc dominat de Moscova la statutul de membru al alianței nord-atlantice.

Războiul din Ucraina a schimbat din nou NATO

Anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia, în 2014, a determinat NATO să își întărească apărarea în estul Europei. Schimbarea mult mai mare a venit însă pe 24 februarie 2022, când Rusia a declanșat invazia la scară largă a Ucrainei. Alianța și-a activat planurile de apărare și a trimis trupe, avioane și nave suplimentare pe flancul estic.

România oferă un exemplu concret. La numai câteva zile după începerea invaziei, aproximativ 500 de militari francezi din Forța de Răspuns a NATO au fost trimiși în țară. Era pentru prima dată când NATO desfășura această forță într-un rol de apărare colectivă și descurajare.

Aliații au decis apoi crearea a patru noi grupuri de luptă multinaționale în România, Bulgaria, Ungaria și Slovacia. Grupul din România a fost amplasat la Cincu și este condus de Franța. Prezența militară NATO se întinde astfel de la Marea Baltică până la Marea Neagră.

Războiul a readus apărarea teritoriului statelor membre în centrul strategiei NATO. Alianța a mărit numărul forțelor pregătite să intervină rapid și a elaborat noi planuri regionale de apărare. Pentru România, aflată la granița cu Ucraina prin zona Deltei Dunării și la Marea Neagră, această schimbare a însemnat o prezență aliată mai consistentă pe propriul teritoriu.

Forța NATO în cifre

De la cele 12 state care au fondat NATO în 1949, alianța a ajuns la 32 de membri din Europa și America de Nord. Finlanda a aderat în 2023, iar Suedia în 2024. Împreună, țările NATO reunesc aproximativ un miliard de oameni.

Forța NATO nu înseamnă existența unei singure armate aflate permanent sub comanda organizației. Puterea militară provine în primul rând din forțele statelor membre. Statele Unite reprezintă cea mai mare putere militară a alianței, iar Franța și Regatul Unit dețin, la rândul lor, arme nucleare.

În ultimul deceniu, investițiile pentru apărare au crescut puternic. La summitul de la Haga din 2025, aliații au convenit ca până în 2035 să investească 5% din PIB pentru apărare și securitate. Din această sumă, cel puțin 3,5% este destinată cerințelor de bază ale apărării.

Un an mai târziu, summitul de la Ankara a arătat cât de repede începe să se transforme această țintă în bani și echipamente. În 2025, aliații europeni și Canada și-au majorat investițiile pentru apărarea de bază cu peste 139 de miliarde de dolari. La Ankara au fost anunțate și peste 50 de miliarde de dolari în noi achiziții militare.

Banii sunt direcționați către domenii precum apărarea aeriană și antirachetă, dronele, tehnologiile avansate și capacitatea de a deplasa și susține forțe militare. NATO încearcă astfel să transforme creșterea bugetelor în capacități care pot fi folosite efectiv în cazul unei crize.

În spatele celor patru litere se află, așadar, 32 de state, aproximativ un miliard de oameni și unele dintre cele mai puternice armate ale lumii. Resursele sunt împărțite între țări diferite, dar principiul care le leagă a rămas același: securitatea unui membru privește întreaga alianță.