Analiză Foreign Policy: De ce summitul NATO de la Ankara a fost cea mai mare victorie diplomatică a lui Recep Tayyip Erdogan

Pentru a înțelege de ce, trebuie privit tabloul mai larg al lumii de astăzi. În ultimii ani, ordinea internațională s-a schimbat foarte mult. Războiul din Ucraina, conflictul dintre Israel și Iran, tensiunile dintre Statele Unite și China, precum și încercările Europei de a-și consolida propria apărare au modificat echilibrul de putere. În noul context, Turcia nu mai este doar un membru important al NATO. A devenit o piesă aproape indispensabilă pentru securitatea Europei și a Orientului Mijlociu.

Erdogan a fost la summitul NATO într-o poziție de forță

Stefan Ihrig spune, în analiza sa pentru Foreign Policy, că, dacă, în urmă cu doar câțiva ani, multe state occidentale îl criticau constant pe Erdogan pentru apropierea de Rusia, astăzi aceleași state au nevoie de colaborarea Turciei mai mult ca oricând. Acesta este motivul pentru care summitul NATO este văzut drept o oportunitate extraordinară pentru liderul turc.

Autorul amintește inclusiv un gest simbolic făcut de președintele american Donald Trump înaintea reuniunii. Întrebat de jurnaliști dacă merge la Ankara pentru Erdogan, Trump a răspuns afirmativ. Pentru Ankara, chiar și un asemenea gest reprezintă o victorie diplomatică. Deoarece transmite ideea că Turcia este un partener pe care Washingtonul nu îl poate ignora.

Ce urmărește, de fapt, Erdogan

Potrivit analizei, Erdogan a avut o listă clară de obiective. Primul este obținerea unui sprijin economic din partea Statelor Unite. Economia Turciei traversează de mai mulți ani o perioadă dificilă. Este marcată de inflație foarte ridicată, deprecierea lirei turcești și dificultăți în atragerea investițiilor. Liderul turc a dorit ca Washingtonul să accepte diferite mecanisme financiare care să stabilizeze economia. 

Al doilea obiectiv este legat de industria militară. După achiziționarea sistemului antiaerian rusesc S-400, Statele Unite au exclus Turcia din programul avionului de luptă F-35 și au limitat accesul Ankarei la anumite tehnologii occidentale. Acum, Erdogan încearcă să repare relațiile. Turcia dorește să obțină motoarele americane F110 pentru propriul avion de generație nouă KAAN. Este un proiect care reprezintă unul dintre simbolurile ambițiilor sale militare.

Al treilea obiectiv este poate chiar mai important. Uniunea Europeană pregătește un amplu program de investiții în industria de apărare. Este evaluat la aproximativ 150 de miliarde de euro (circa 760 de miliarde de lei). Erdogan dorește ca firmele turcești să poată participa la aceste contracte. Asta chiar dacă Turcia nu este stat membru al Uniunii Europene.

De ce Occidentul nu prea are alternative

Influența Statelor Unite în regiune este mai redusă decât în trecut. După războiul cu Iranul și după mai multe crize succesive din Orientul Mijlociu, Washingtonul nu mai inspiră aceeași încredere în rândul aliaților săi. În paralel, Europa încearcă să-și construiască propriile capacități de apărare. Însă descoperă că are nevoie de parteneri puternici. Iar unul dintre acești parteneri este Turcia.

Stefan Ihrig spune poziția geografică a Turciei este una extraordinară. Țara controlează Bosforul și Dardanelele, cele două strâmtori care leagă Marea Neagră de Marea Mediterană. Fapt ce îi oferă un rol strategic în contextul războiului din Ucraina și al relației cu Rusia.

În același timp, Turcia are frontieră cu Iranul și este foarte aproape de Siria, Irak și Caucaz. Ankara se află exact în zona în care se întâlnesc cele mai importante conflicte ale momentului. Pentru NATO, acest lucru înseamnă că Turcia reprezintă un punct de sprijin esențial.

Autorul arată că avantajele Ankarei nu se opresc aici. În ultimii ani, industria militară turcă s-a dezvoltat spectaculos. Țara produce drone devenite celebre în conflictele din Ucraina, Libia și Azerbaidjan. Ei fabrică muniție și dezvoltă echipamente militare pe care multe state europene le caută acum.

Relațiile pe care nimeni altcineva nu le are

Un alt atu al Turciei este politica sa externă. Spre deosebire de multe state occidentale, Ankara a reușit să păstreze canale de comunicare deschise cu aproape toate taberele. Vorbește atât cu Rusia, cât și cu Ucraina. Menține relații cu Iranul. Are contacte cu Siria. În același timp, rămâne membră NATO.

Poziția îi permite să joace uneori rolul de mediator între adversari. Autorul consideră că această capacitate diplomatică face ca Turcia să fie astăzi chiar mai importantă pentru NATO decât era în perioada Războiului Rece.

Dar Turcia rămâne și un aliat dificil

Analiza nu ignoră însă problemele existente. Ani la rând, Ankara a fost considerată „copilul-problemă” al NATO. Printre motive se numără cumpărarea sistemelor rusești S-400. A fost o decizie care a provocat o criză majoră cu Statele Unite.

De asemenea, Turcia a blocat luni întregi aderarea Suediei la NATO. S-a de dreptul de veto pentru a obține concesii.

Pe plan intern, numeroase organizații internaționale critică regimul Erdogan pentru limitarea libertății presei, arestarea opozanților și slăbirea independenței justiției.

Cu toate acestea, spune Stefan Ihrig, în actualul context geopolitic, criticile au trecut în plan secund. Necesitățile de securitate au devenit mai importante decât disputele legate de democrația.

Marea problemă: Grecia

Există însă un obstacol major. Pentru ca Erdogan să obțină toate beneficiile economice și militare pe care și le dorește, trebuie să rezolve măcar parțial conflictul cu Grecia. Cele două state sunt membre NATO, însă relațiile lor sunt tensionate de decenii. Disputele vizează delimitarea apelor teritoriale, drepturile asupra unor insule din Marea Egee și exploatarea resurselor de gaze naturale din estul Mediteranei.

În ultimii ani, Erdogan a promovat intens doctrina numită „Patria Albastră” (Blue Homeland). Aceasta susține că Turcia are drepturi maritime mult mai extinse decât cele recunoscute în prezent și revendică suprafețe vaste din Marea Egee și din estul Mediteranei.

Grecia respinge categoric pretențiile. Pentru Atena, doctrina reprezintă o amenințare directă la adresa suveranității sale. Problema este că Grecia este membră atât a NATO, cât și a Uniunii Europene și poate bloca anumite decizii importante privind cooperarea cu Turcia.

Dilema lui Erdogan

Autorul consideră că aici apare adevărata provocare pentru liderul turc. Pe de o parte, are nevoie de o apropiere de Occident pentru a obține beneficii economice și militare. Pe de altă parte, nu poate renunța complet la discursul naționalist față de Grecia. Deoarece acesta reprezintă unul dintre pilonii coaliției sale politice interne.

Stefan Ihrig îl descrie pe Erdogan drept un politician extrem de abil, capabil să transforme aproape orice criză într-un avantaj. În opinia autorului, dacă va fi obligat să facă anumite concesii în relația cu Grecia, președintele turc va încerca să compenseze prin discursuri dure adresate propriului electorat. El ar putea prezenta eventualele compromisuri drept victorii ale Turciei în fața Occidentului.

Turcia este atacată din exterior?

Potrivit autorului, una dintre cele mai importante arme politice ale lui Erdogan este narațiunea potrivit căreia Turcia este victima permanentă a unor puteri străine care încearcă să-i împiedice dezvoltarea. Acest discurs este cunoscut în spațiul public turc sub denumirea de „marele joc” („the game”).

Teoria spune că există un grup de interese externe, fără a fi întotdeauna numit explicit, care încearcă de zeci sau chiar sute de ani să slăbească Turcia și să împiedice lumea musulmană să devină puternică.

Autorul explică faptul că ideea nu este una nouă. Ea combină elemente istorice reale cu interpretări politice moderne. Este prezentată într-o formă suficient de vagă încât să poată explica aproape orice eveniment negativ.

Cum este folosită istoria în discursul politic

Pentru a înțelege această strategie, Stefan Ihrig oferă câteva exemple istorice. Unul dintre cele mai importante este Tratatul de la Sèvres, semnat în 1920, după înfrângerea Imperiului Otoman în Primul Război Mondial. Prin acel tratat, marile puteri europene intenționau să împartă aproape întregul teritoriu rămas al imperiului.

Tratatul nu a mai fost aplicat după victoria lui Mustafa Kemal Atatürk în Războiul de Independență al Turciei și a fost înlocuit ulterior de Tratatul de la Lausanne. Dar el a rămas în memoria colectivă drept simbolul încercării Occidentului de a dezmembra statul turc.

Potrivit autorului, Erdogan folosește frecvent trauma istorică pentru a transmite ideea că aceleași forțe încearcă și astăzi să slăbească Turcia. 

Cine sunt „dușmanii” invocați de propaganda oficială

Stefan Ihrig observă că lista celor considerați responsabili pentru presupusul complot este foarte flexibilă. Uneori sunt indicate anumite state occidentale. Alteori sunt menționate personalități internaționale sau oameni de afaceri. În diferite momente au fost invocați foști lideri europeni, precum Angela Merkel. Pe listă apar și foști președinți americani, precum Barack Obama, sau omul de afaceri George Soros.

Autorul atrage atenția că acest tip de discurs conține adesea accente antisemite și teorii conspiraționiste. Ideea centrală este însă aceeași, că orice dificultate cu care se confruntă Turcia ar avea o cauză externă.

O explicație pentru orice problemă

Analiza arată că această narațiune este folosită pentru aproape toate crizele interne. Dacă economia merge prost și inflația crește, vina este pusă pe „marele joc”. Dacă apar proteste de amploare, precum cele din Parcul Gezi din 2013, sunt prezentate drept acțiuni coordonate din exterior.

Inclusiv tentativa de lovitură de stat din 2016 este încadrată în aceeași logică. În plus, numeroși opozanți interni sunt prezentați drept instrumente ale unor interese străine. Autorul îl menționează pe filantropul Osman Kavala, aflat de ani buni în închisoare. El amintește și de studenți, jurnaliști independenți sau lideri ai opoziției. Ei sunt descriși fie drept complici conștienți, fie drept persoane manipulate de puteri externe.

De ce strategia îl ajută pe Erdogan

Stefan Ihrig spune că tocmai capacitatea de a muta responsabilitatea asupra unor inamici externi îi permite lui Erdogan să facă uneori compromisuri în plan internațional fără să piardă sprijinul electoratului. Dacă, de exemplu, Turcia acceptă o înțelegere cu Grecia legată de exploatarea gazelor naturale sau limitele maritime, liderul turc poate prezenta acasă situația într-o lumină diferită.

În discursurile publice, el poate continua să critice Occidentul și să susțină că Turcia nu cedează niciun drept. Chiar dacă în realitate adoptă o poziție mai flexibilă la masa negocierilor.

Autorul îl descrie pe Erdogan drept un politician extrem de experimentat. Liderul este capabil să vorbească diferit în funcție de publicul căruia i se adresează.

Cum și-a consolidat puterea după tentativa de lovitură de stat

Un alt argument important al analizei este modul în care Erdogan a folosit crizele politice pentru a-și întări controlul asupra statului. După tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, autoritățile au declanșat epurări masive în administrație, justiție, armată, universități și presă. Zeci de mii de persoane au fost concediate sau arestate.

În paralel, Turcia a modificat Constituția și a trecut la un sistem prezidențial. Modelul acordă șefului statului puteri mult mai mari decât înainte. Stefan Ihrig consideră că acel moment a reprezentat baza actualului sistem politic din Turcia.

Erdogan se apropie de o nouă provocare

În prezent, spune autorul, liderul turc se confruntă cu o altă problemă majoră. Mandatul său expiră în 2028. Constituția actuală, adoptată chiar în timpul administrației sale, limitează numărul mandatelor prezidențiale. 

Există însă o excepție importantă. Dacă Parlamentul este dizolvat înainte de termen și sunt organizate alegeri anticipate, președintele poate candida încă o dată. Autorul consideră că acesta este unul dintre motivele pentru care Erdogan are nevoie de cât mai multe succese economice și diplomatice în perioada următoare. O economie stabilizată și o imagine de lider internațional puternic i-ar putea permite să organizeze alegeri anticipate și să obțină încă un mandat.

Erdogan are o „dilemă a ieșirii”

Stefan Ihrig folosește expresia „exit dilemma” pentru a descrie situația actuală a liderului turc. Autorul consideră că Erdogan nu își poate permite să piardă puterea. În opinia sa, o eventuală înfrângere electorală ar putea avea consecințe juridice și politice serioase pentru actualul regim.

De aceea, istoricul sugerează că Erdogan va încerca să rămână la conducerea statului prin toate mijloacele permise de lege. Și, dacă va fi nevoie, prin modificarea cadrului politic.

NATO se află și ea într-o situație dificilă

Analiza mută apoi atenția asupra Alianței Nord-Atlantice. Potrivit autorului, organizații precum NATO, Uniunea Europeană sau ONU sunt construite pentru cooperarea dintre state democratice. În momentul în care un lider cu tendințe autoritare face parte din aceste structuri, mecanismele diplomatice obișnuite devin mai puțin eficiente.

Mai mult, orice critică venită din partea Occidentului poate fi folosită de Erdogan pentru a întări mesajul potrivit căruia Turcia este atacată din exterior. Astfel, presiunea internațională riscă să producă exact efectul invers celui dorit.

Ce s-ar putea întâmpla dacă Erdogan nu obține ceea ce își dorește

Stefan Ihrig avertizează că există mai multe scenarii care ar putea deveni periculoase. Dacă economia turcă continuă să aibă probleme și dacă Erdogan nu reușește să-și consolideze poziția politică, autorul vede mai multe posibilități.

Prima ar fi apariția unor tensiuni sociale interne. O a doua variantă ar putea fi o politică externă mult mai agresivă în estul Mării Mediterane, inclusiv noi dispute cu Grecia sau Cipru. O altă posibilitate este apropierea și mai mare de Rusia, China și Iran. În cazul în care relațiile cu Occidentul se deteriorează. Din acest motiv, istoricul susține că, paradoxal, concesiile pe care NATO ar putea fi nevoită să i le facă lui Erdogan reprezintă, în acest moment, varianta cu cele mai puține riscuri.

Marea dilemă pentru Alianță

Autorul formulează apoi o întrebare pe care o consideră inevitabilă. Ce se va întâmpla dacă Turcia va deveni un stat autoritar în sens deplin, dar va rămâne membră NATO?

Alianța nu are niciun mecanism prin care să excludă un stat membru. În plus, spune Stefan Ihrig, este greu de imaginat că Europa sau Statele Unite și-ar putea permite să renunțe la un aliat atât de important din punct de vedere strategic.

În opinia sa, cel mai probabil scenariu este unul al compromisului. Uniunea Europeană va găsi o formulă prin care industria de apărare a Turciei să participe la noile programe europene. Asta chiar dacă Grecia încearcă să blocheze acest lucru.

În paralel, Statele Unite ar putea oferi diferite forme de sprijin economic și militar. Toate acestea i-ar permite lui Erdogan să prezinte summitul drept o mare victorie diplomatică.

Cine câștigă și cine pierde

Concluzia analizei este una nuanțată. Dacă Erdogan obține ceea ce dorește, NATO va ieși mai puternică pe termen scurt. Deoarece va avea un aliat esențial mai bine integrat în arhitectura occidentală de securitate. Europa și Statele Unite vor beneficia de cooperarea unei țări care controlează accesul la Marea Neagră. De asemenea, Turcia dispune de o industrie militară importantă și are influență în Orientul Mijlociu.

Însă, avertizează autorul, soluția nu este lipsită de costuri. Grecia și Israelul ar putea privi cu îngrijorare consolidarea poziției lui Erdogan. Mai ales că tensiunile din ultimii ani și retorica dură folosită frecvent de liderul turc împotriva acestor state.

Mai mult, Stefan Ihrig consideră că nici cetățenii Turciei nu ar fi principalii beneficiari ai acestui scenariu. În opinia sa, un nou succes internațional al lui Erdogan ar putea contribui la prelungirea unui sistem politic tot mai centralizat.

La Summitul NATO de la Ankara, în spatele declarațiilor oficiale s-au aflat negocieri cu implicații majore pentru securitatea Europei, pentru viitorul Turciei și pentru modul în care NATO va gestiona, în anii următori, relația cu unul dintre cei mai importanți, dar și cei mai controversați membri ai săi.