Cum s-a transformat un protest anti-ICE din Texas într-un dosar de terorism cu pedepse de până la 100 de ani de închisoare

Locotenentul Gross pleacă spre centru. Când ajunge, vede că pe postul de pază este scris cu graffiti „F— ICE”. O persoană mascată, îmbrăcată în negru, fuge dinspre parcare. Un agent de pază aleargă după el. Polițistul coboară din mașină și pornește la rândul său în urmărire. Atunci vede o a doua persoană, tot îmbrăcată în negru, dar cu o mască verde fluorescent și cu o pușcă în mână. Gross îi strigă să se așeze la pământ. Răspunsul a fost reprezentat de focuri de armă.

Un glonț îl lovește în umărul stâng, trece pe lângă claviculă și iese prin partea superioară a spatelui. Gross trage la rândul său trei focuri și se adăpostește după un copac. Acesta este momentul care transformă ceea ce fusese gândit ca un protest anti-ICE într-un caz federal de proporții.

Cum s-a ajuns în acel punct

Texas Monthly prezintă cum, cu o zi înainte, într-un grup de activiști de stânga din zona Dallas–Fort Worth, oamenii discutau despre ce ar putea face de Ziua Independenței împotriva politicilor administrației Trump legate de imigrația. Grupul se numea Funday Crew și comunica prin Signal, o aplicație de mesagerie criptată. Printre membri se afla Maricela Rueda, o femeie de 32 de ani, mamă și activistă. Ea lucrase recent într-un birou pentru a-și plăti facturile.

Contextul politic era unul foarte tensionat. Cu o lună înainte, administrația Trump lansase o amplă operațiune de deportări în Los Angeles. Protestele împotriva ICE, agenția federală responsabilă de aplicarea legislației legate de imigrație și deportări, deveniseră violente în unele locuri. Iar Trump trimisese Garda Națională și militari în oraș.

Pentru activiștii din Dallas, protestele clasice începeau să pară insuficiente. Rueda propune să meargă la Prairieland și să facă zgomot, astfel încât oamenii aflați în interiorul centrului de detenție să îi poată auzi. Planul era să aducă artificii, difuzoare și o lanternă foarte puternică. Protestul urma să aibă loc în noaptea de 4 iulie.

Mesajul de promovare era foarte agresiv: „Freedom for Who?! F— YOUR FOURTH!!! NO ONE IS FREE while Prairieland Detention Center remains!!!”.

Cine este Benjamin Song

În poveste apare apoi Benjamin Song, fost rezervist al pușcașilor marini americani și activist de stânga. El era o figură cunoscută în comunitatea activistă din Dallas–Fort Worth. Era implicat în Socialist Rifle Association (SRA), o organizație de stânga care promovează dreptul la arme și pregătirea pentru autoapărare, ca alternativă ideologică la organizațiile conservatoare americane pro-arme.

Song era, potrivit celor care îl cunoșteau, charismatic, foarte inteligent și obișnuit să îi mobilizeze pe ceilalți. Avea și experiență militară. În grupul său de prieteni se organizau întâlniri în care oamenii discutau despre tactici, arme și ceea ce ei numeau „operațional security”. Adică metode prin care să nu fie identificați sau urmăriți de poliție. Important este că grupul nu era o organizație militară bine structurată. Era mai degrabă o rețea informală de activiști, cu mai multe grupuri și cercuri care se intersectau.

Înaintea protestului, însă, Song ar fi propus să pătrundă în centrul de detenție și eliberarea unor imigranți. Potrivit mărturiei lui Susan Kent, el considera că paznicii puteau fi ținuți sub control cu focuri de acoperire. Astfel încât ceilalți să poată scoate deținuții din centru. Ideea a fost respinsă. Grupul a revenit la planul inițial, adică la demonstrația zgomotoasă. Dar Song a spus că vor veni și cu arme.

Protestul începe pașnic

În jurul orei 22:00, oamenii încep să sosească la Prairieland. Unii poartă haine negre, alții măști. Song are o pușcă. Majoritatea, însă, nu par să aibă arme. Unul dintre cei care apar este Nathan Baumann, un tânăr de 20 de ani care folosește pseudonimul „Bible”. El susținuse în grupul online că este un activist experimentat și că fusese arestat de mai multe ori. Ulterior se va afla că inventase aceste lucruri.

Protestatarii aprind artificii, folosesc un megafon și scandează împotriva ICE și a poliției. Unele artificii sunt lansate în apropierea gardului centrului. Din punct de vedere legal, deja încălcau anumite reguli locale și se aflau pe proprietate privată. Dar, până în acel moment, nu exista o situație de violență armată.

Angajații centrului ies și le cer să plece. Protestatarii pleacă, iar pentru câteva minute, totul pare să se termine. Numai că, în parcarea angajaților, două mașini sunt vandalizate cu spray. Pe ele apar cuvinte precum „tyrant”, „traitor”, „bigot” și „Ice Pig”.

Doi oameni mascați sunt observați și  unul dintre ei este urmărit de un agent de pază. Exact în acel moment ajunge Thomas Gross.

Împușcătura

Potrivit anchetatorilor, unul dintre oamenii mascați este Benjamin Song. El avea asupra sa o pușcă Franklin Armory FAI-15. Când locotenentul Gross îl vede și își îndreaptă atenția către el, Song trage în direcția polițistului. Gross răspunde cu focuri de armă. Pușca lui Song se blochează, iar acesta o abandonează și fuge.

Dar Gross este rănit. În câteva minute, poliția locală și șeriful din Johnson County ajung la fața locului și arestează șapte protestatari. Într-o dubă oprită ulterior de polițiști sunt găsite două veste antiglonț, un walkie-talkie, un kit pentru răni grave și două puști de tip AR-15.

Pentru anchetatori, imaginea începe să arate ca un atac coordonat. Unul dintre polițiști spune chiar că pare „un atac terorist coordonat”. Dar aici începe adevărata controversă a cazului: cât de mult din ceea ce s-a întâmplat poate fi atribuit întregului grup și cât îi aparține exclusiv lui Song?

De la protest la dosar de terorism

Ancheta se extinde rapid. Mai mulți activiști sunt arestați, iar FBI începe să verifice nu doar ce au făcut oamenii în noaptea de 4 iulie, ci și ce credeau, ce citeau, cu cine vorbeau și ce activități politice aveau înainte de incident.

Aici apare termenul Antifa. În SUA, „antifa” este folosit pentru a desemna persoane și grupuri care se opun fascismului, în special grupuri radicale de stânga. Problema este că nu există o singură organizație centralizată, cu membri, conducere și structură națională. Termenul este folosit pentru o multitudine de activiști și grupuri.

Administrația Trump a început însă să trateze antifa ca pe o amenințare teroristă internă. Guvernul federal ajunge să descrie grupul de la Prairieland drept o „North Texas Antifa Cell”, adică o presupusă celulă antifa din nordul Texasului.

Procurorii susțin că oamenii care au participat la protest știau sau ar fi trebuit să știe că situația ar putea deveni violentă. Și, prin urmare, sunt responsabili și pentru ceea ce a făcut Song.

Aceasta este una dintre cele mai importante idei ale cazului. Nu trebuia demonstrat că fiecare inculpat a tras cu arma. Procurorii încercau să demonstreze că membrii grupului au participat la o acțiune comună și că știau că aceasta ar putea implica violență.

De ce au fost importante zinele, hainele negre și măștile

Procesul a devenit și o dezbatere despre limitele dintre ideologie și faptă penală. Procurorii au prezentat ca probe zine-uri, mici publicații independente, realizate de activiști, cărți, autocolante și sloganuri politice.

Au invocat expresii precum „ACAB” („All Cops Are Bastards”) și alte mesaje radicale. Au insistat asupra faptului că protestatarii purtau haine negre, foloseau pseudonime, își închideau telefoanele sau foloseau dispozitive care blocau semnalul.

Apărarea a răspuns că acestea erau obiceiuri de securitate folosite în mod obișnuit la proteste, tocmai pentru a evita supravegherea poliției. Și asta că nu demonstrează automat intenția de a comite acte violente.

Acuzația neobișnuită: „material support for terrorists”

Cea mai controversată parte a dosarului a fost acuzația de „material support for terrorists”, adică acordarea de sprijin material pentru acte de terorism. Este o acuzație extrem de serioasă, folosită în mod tradițional în special în cazuri legate de organizații teroriste străine. În cazul Prairieland, guvernul nu susținea că protestatarii ajutaseră o organizație teroristă străină. În schimb, susținea că aceștia sprijiniseră acte care, în sens juridic, puteau fi încadrate drept acte de terorism.

Un fost procuror federal specializat în terorism intervievat de Texas Monthly consideră că folosirea acestei legi în cazul Prairieland a fost un „stretch”, adică o interpretare forțată. Această acuzație permitea procurorilor să aducă în proces și probe despre ideologia inculpaților, nu doar despre ceea ce făcuseră în noaptea de 4 iulie. 

Ce a decis juriul

După mai mult de două săptămâni de mărturii, procesul ajunge la verdict. Benjamin Song este găsit vinovat de tentativa de omor asupra locotenentului Gross și de infracțiunile legate de arme. În schimb, este achitat pentru tentativele de omor asupra celor doi agenți ai centrului de detenție. Maricela Rueda, Meagan Morris, Autumn Hill și Zachary Evetts sunt achitați de acuzațiile de tentativă de omor și de infracțiunile cu arme.

Cu toate acestea, aproape toți cei care participaseră la demonstrație sunt găsiți vinovați de revoltă, de folosirea artificiilor în contextul unei infracțiuni și, cel mai controversat, de sprijin material pentru acte teroriste.

Practic, juriul respinge ideea cea mai dură a procurorilor, aceea că toți știau că Song urma să tragă. Dar jurații acceptă teoria potrivit căreia grupul a sprijinit o acțiune care a ajuns să fie tratată drept teroristă. 

Pedepsele

La sentințe, lucrurile devin și mai dure. Maricela Rueda, mamă fără antecedente penale, primește 50 de ani de închisoare, plus încă 20 de ani pentru acuzația legată de ascunderea documentelor. Benjamin Song primește 100 de ani de închisoare. Daniel Sanchez Estrada, soțul lui Rueda, care nu participase la protest, primește 30 de ani pentru acuzațiile legate de ascunderea unor documente. Ceilalți participanți la protest primesc câte 50 de ani. 

Judecătorul justifică pedepsele severe prin faptul că dosarul a inclus o încadrare teroristă. Ceea ce permite aplicarea unor majorări ale pedepselor. 

Și povestea nu se termină aici

Cazul nu s-a oprit la cei care fuseseră efectiv la Prairieland. Anchetatorii au început să urmărească și persoane care îi ajutaseră ulterior pe suspecți. Printre acestea se află Janette Goering, o femeie care activase în cadrul Socialist Rifle Association. Dar ea spune că nu fusese la protest și nu știa că urma să aibă loc un atac armat.

Ea îi confecționase lui Song o husă Faraday. Este vorba despre o husă care poate bloca semnalul telefonului. Song îi mulțumise ulterior pentru ea, iar acest mesaj a ajuns la autorități. Goering a fost arestată și a petrecut aproape nouă luni în închisoare. Un tribunal de apel a redus ulterior cauțiunea. S-a constatat că nu existau dovezi că reprezenta personal o amenințare identificabilă pentru autorități sau comunitate. 

Ce reprezintă, de fapt, acest eveniment

Împușcarea polițistului nu a fost gravă. Dimpotrivă. Un glonț l-a lovit pe Gross, iar situația putea foarte ușor să se termine cu morți de ambele părți. Întrebarea este alta. Anume, până unde poate merge responsabilitatea penală atunci când o persoană comite un act violent, iar autoritățile încearcă să-i facă responsabili și pe cei din jurul ei?

În cazul Prairieland, guvernul a văzut în acțiunile lui Song punctul culminant al unei conspirații mai largi. A pornit de la împușcarea polițistului și a mers înapoi. A încercat să reconstruiască o rețea de oameni, conversații, ideologii și acțiuni care, în viziunea procurorilor, pregătiseră terenul pentru atac. 

Dar juriul însuși nu a acceptat în totalitate această construcție. I-a găsit pe ceilalți inculpați vinovați de sprijin material pentru terorism. Dar i-a achitat de acuzațiile că ar fi știut că Song urma să tragă cu arma.

În acea noapte au existat mai multe momente în care lucrurile puteau evolua mult mai rău. Glonțul putea să-l omoare pe Gross. Focurile trase de Gross puteau să-l omoare pe Song. Dacă arma lui Song nu s-ar fi blocat, situația se putea transforma într-un masacru. 

Dar exista și o altă posibilitate, aceea că protestatarii puteau pur și simplu să plece. Agenții centrului le ceruseră să părăsească proprietatea, iar ei începuseră să o facă. Artificiile nu provocaseră pagube centrului. Pentru câteva minute, totul părea să se fi terminat.

O demonstrație politică zgomotoasă, dar relativ limitată, s-a transformat în câteva minute într-un caz de împușcare, apoi într-un dosar federal de terorism. Consecințele au ajuns să afecteze nu doar omul care a tras, ci un întreg cerc de persoane din jurul său