The Atlantic: Iranul își consolidează puterea în Orientul Mijlociu și preia controlul asupra Strâmtorii Ormuz

De acum înainte, principala putere din Orientul Mijlociu nu va mai fi Statele Unite sau Israelul, ci Iranul.

Timp de ani, Teheranul s-a confruntat cu un echilibru regional nefavorabil. Regiunea era dominată de Statele Unite și de un Israel înarmat nuclear și superior militar. Alături de acestea se aflau state precum Egiptul, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, apropiate strategic și economic de Washington.

Astăzi, situația este diferită. Iranul a intrat în confruntare directă cu Statele Unite și Israelul, a rezistat atacurilor cu cele mai avansate arme ale acestora și a supraviețuit. În urma conflictului, raportul de forțe din Orientul Mijlociu și Golful Persic s-a schimbat, iar statele vecine au început deja să se adapteze noii realități, potrivit publicației The Atlantic.

Iranul nu mai pare obligat să accepte un acord cu SUA

Ani la rând, ipoteza dominantă a fost că un Iran slăbit de sancțiuni va fi nevoit să ajungă la un compromis cu Washingtonul. Evoluția războiului a contrazis însă această așteptare.

În februarie anul trecut, Donald Trump a reluat campania de „presiune maximă”. Sancțiunile au afectat puternic economia iraniană și veniturile statului. Ulterior, Israelul și Statele Unite au lansat un război de 12 zile împotriva instalațiilor nucleare iraniene. Atacurile au provocat pagube importante și au evidențiat vulnerabilitatea Iranului.

În februarie, cele două state au declanșat cel mai recent război. Operațiunea a început cu uciderea liderului suprem și a majorității oficialilor de rang înalt, urmată de peste cinci săptămâni de atacuri asupra capacităților militare iraniene. Totuși, regimul a rezistat și nu a făcut concesii.

Strâmtoarea Ormuz schimbă raportul de forțe

Un moment decisiv s-a produs la jumătatea lunii martie, când Israelul a atacat zăcământul de gaze South Pars. Iranul a răspuns printr-o lovitură asupra complexului Ras Laffan din Qatar, cea mai mare instalație de gaze naturale lichefiate din lume.

Atacul a arătat că Teheranul nu trebuia să învingă militar Statele Unite pentru a provoca pierderi strategice. Rachetele și dronele iraniene puteau lovi infrastructura energetică din Golf și puteau declanșa o criză economică mondială.

Statele din Golf au înțeles imediat riscul, iar Trump a oprit atacurile asupra obiectivelor energetice iraniene. Președintele american a cerut Israelului să procedeze la fel, iar campania militară s-a încheiat fără concesii din partea Teheranului.

De atunci, Trump nu a mai ordonat atacuri asupra infrastructurii energetice iraniene. Din aprilie și până luna trecută, amenințările cu noi lovituri au fost urmate de retrageri americane. În acest context, Iranul a avut motive să creadă că Washingtonul nu mai este dispus să escaladeze.

La jumătatea lunii iunie, Trump a avertizat că prelungirea războiului ar putea provoca o „catastrofă economică”, posibil chiar o „depresie”.

Memorandumul privind Ormuz a favorizat Teheranul

Memorandumul de înțelegere adoptat de Statele Unite și Iran în iunie a reflectat această schimbare. Formularea a protejat imaginea Washingtonului, dar documentul a oferit Iranului un avantaj important.

Potrivit acordului, Republica Islamică Iran, și nicio altă țară, urma să „facă aranjamente” pentru „trecerea în siguranță a navelor comerciale” prin Strâmtoarea Ormuz. În dialog direct cu Omanul, Iranul urma să stabilească administrarea strâmtorii „în conformitate cu dreptul internațional aplicabil și cu drepturile suverane ale statelor riverane”.

Documentul nu prevedea revenirea la situația de dinaintea războiului și nici nu oferea Statelor Unite un rol în administrarea strâmtorii. Iranului îi era permis chiar să perceapă taxe pentru trecerea în siguranță după 60 de zile. Pentru Teheran, acordul nu pare să fi fost esențial. Liderul suprem Mojtaba Khamenei ar fi trebuit convins de președintele Masoud Pezeshkian să îl semneze.

Iranul încearcă să impună propriile reguli

Armistițiul a fost pus rapid sub semnul întrebării după ce Marina americană a început să escorteze petroliere prin partea omaneză a strâmtorii. Din perspectiva Iranului, operațiunea reprezenta o încercare de a recupera ceea ce Washingtonul cedase.

Ulterior, cele două țări au recurs la lovituri reciproce, culminând cu atacuri americane intense la jumătatea lunii iulie. Pe 15 iulie, Trump a amenințat că Statele Unite „vor distruge toate centralele lor electrice” și „toate podurile lor” dacă Iranul nu negociază. Din nou, atacul nu a mai avut loc.

Dezvăluirile privind nivelul scăzut al stocurilor americane de muniții au oferit o explicație. Faptul că președintele Statului Major Interarme căuta o „cale de ieșire” a indicat aceeași direcție.

Un nou atac ar fi putut afecta capacitatea Statelor Unite de a răspunde altor amenințări. Printre acestea se numără o eventuală acțiune chineză împotriva Taiwanului sau o ofensivă rusă împotriva unui stat NATO.

Teheranul cere retragerea forțelor americane

Reticența Washingtonului de a începe o nouă campanie militară îi oferă Iranului motive să ceară mai mult. Oficialii iranieni solicită retragerea forțelor americane și ridicarea blocadei navale. Pe listă se află și eliminarea sancțiunilor, deblocarea activelor iraniene și plata unor despăgubiri de război. Mulți observatori consideră că aceste cereri sunt inacceptabile pentru Washington. Potrivit acestei interpretări, Teheranul încearcă fie să obțină un acord mai favorabil, fie să accentueze ceea ce consideră a fi înfrângerea Americii.

Totuși, controlul asupra Strâmtorii Ormuz nu mai pare doar o monedă de negociere. Încă din aprilie, Mojtaba Khamenei declara că Iranul va introduce „noi cadre juridice și de management” pentru strâmtoare.

El mai spunea că „străinii care vin de la mii de kilometri distanță” nu își au locul în Golf, „cu excepția fundului apelor sale”. Într-o declarație făcută cu ocazia comemorării înfrângerii Portugaliei în strâmtoare, în 1622, Mojtaba a afirmat că „prin voia și puterea lui Dumnezeu, viitorul luminos al regiunii Golfului Persic va fi un viitor fără America”.

Sancțiunile nu au schimbat poziția regimului

După ce a rezistat atacurilor militare și sancțiunilor, Iranul nu pare dispus să cedeze doar în fața presiunii economice. Mojtaba Khamenei a reorganizat conducerea securității naționale și a promovat veterani ai Gardienilor Revoluției Islamice în funcții importante.

Fostul comandant al IRGC, Mohsen Rezaei, conduce acum Consiliul Suprem de Securitate Națională. Alți oficiali duri au fost, de asemenea, promovați. Regimul care se formează după război este condus de oameni convinși că Iranul a supraviețuit unei încercări americano-israeliene de distrugere. Pentru aceștia, sfidarea, nu compromisul, a dus la victorie.

Totodată, controlul asupra strâmtorii are o valoare strategică majoră pentru Teheran. În eventualitatea unui nou atac israelian sau american, aceasta reprezintă principalul instrument de descurajare. Un purtător de cuvânt al IRGC a rezumat poziția regimului: „Pentru noi, Strâmtoarea Ormuz nu este doar o cale navigabilă economică, ci și o componentă esențială a puterii noastre geopolitice și strategice.”

Iranul construiește un sistem propriu de control

În ultimele luni, Teheranul a pus la punct mecanismele pentru gestionarea traficului prin strâmtoare. Autoritățile au creat Autoritatea Strâmtorii Golfului Persic și au cerut companiilor de transport să se înregistreze. Armatorii trebuie să obțină permise și să urmeze rutele stabilite de Iran. Ei trebuie să plătească și pentru serviciile de asigurare și securitate oferite de Teheran.

Planul merge mai departe. Iranul susține că poate decide cine are dreptul să treacă prin strâmtoare. În acest sistem, navele asociate unor guverne considerate ostile, precum Statele Unite și Israelul, ar putea fi excluse. Teheranul solicită și despăgubiri de la statele care au participat la atacurile împotriva sa.

Prin urmare, trecerea prin Ormuz ar urma să devină un privilegiu pe care Iranul îl poate acorda, condiționa, amâna sau refuza. India, Pakistan, Irak, Turcia, China și alte state au început deja să caute modalități de adaptare.

Ormuz devine principalul instrument de putere al Iranului

Controlul Strâmtorii Ormuz îi oferă Iranului un instrument de presiune pe care o armă nucleară nu l-ar putea înlocui în totalitate. O armă nucleară poate descuraja un atac, în timp ce controlul strâmtorii îi permite Teheranului să exercite presiune constantă asupra zecilor de state care depind de această rută.

Prin această poziție, Iranul poate recompensa aliați, pedepsi adversari și obține venituri. Teheranul poate folosi controlul și pentru a cere relaxarea sancțiunilor. Strategia internațională de sancțiuni care a izolat Iranul timp de decenii se bazează însă pe cooperarea altor state. Japonia și Coreea de Sud, de exemplu, vor trebui să aleagă între accesul la energie și participarea la sancțiunile susținute de Washington. În noul echilibru, un regim global de sancțiuni ar putea deveni mai greu de menținut.

Statele din Golf își schimbă pozițiile

Pe măsură ce Iranul își consolidează controlul, statele din regiune își ajustează strategiile. Liderii din Golf care s-au bazat pe garanțiile de securitate americane trebuie acum să țină cont de puterea iraniană.

Decizia Arabiei Saudite de a respinge Acordurile Abraham susținute de Statele Unite și Israel indică o posibilă schimbare de direcție. Riyadhul a preferat un pact strategic cu Pakistanul și Turcia. Acordurile Abraham urmăreau consolidarea influenței Israelului și limitarea Iranului. Pactul de la Mecca are însă o orientare diferită. Nici Pakistanul, nici Turcia nu consideră Iranul o amenințare majoră.

Pakistanul are relații apropiate cu China, asemenea Iranului, în timp ce Israelul vede Turcia drept o amenințare regională importantă. În locul unei ordini dominate de Statele Unite și Israel, se conturează astfel o aliniere mai independentă de Washington și mai puțin favorabilă Israelului.

Programul nuclear revine în centrul problemei

Pe acest fond, Iranul ar putea relua programul său de arme nucleare fără aceeași teamă de un nou atac major. Anul trecut, Israelul și Statele Unite au bombardat instalațiile nucleare iraniene timp de 12 zile.

Acum, Teheranul dispune de un instrument suplimentar de descurajare prin controlul asupra strâmtorii. Stocurile americane de rachete și interceptoare vor avea nevoie de timp pentru a fi refăcute. Între timp, Iranul ar urma să se reînarmeze cu sprijinul Rusiei și Chinei.

Consecințele ajung în Europa și Asia

Efectele conflictului depășesc Orientul Mijlociu. Aliații americani din Europa și Asia văd că un război relativ scurt a consumat o parte importantă din stocurile americane de arme pentru apărarea antirachetă. În plus, Statele Unite au început un război pe care nu l-au putut încheia. Washingtonul și-a expus partenerii la represalii și a oprit operațiunile atunci când costurile au devenit prea mari.

Pentru Beijing și Moscova, implicațiile asupra Taiwanului și Europei sunt dificil de anticipat. Aliații Washingtonului vor trebui însă să se întrebe dacă Statele Unite mai dispun de armele, resursele și voința politică necesare pentru un alt conflict major.

Iranul iese întărit din război

Desigur, prăbușirea regimului iranian rămâne posibilă. Sistemul este corupt, represiv, ineficient economic și profund nepopular în rândul unei părți a populației. Aceste slăbiciuni existau însă și înainte de război. Noua situație îi oferă Iranului control asupra unuia dintre cele mai importante puncte de strangulare energetică din lume, perspectiva unor venituri mai mari și capacitatea demonstrată de a descuraja Statele Unite.

Un regim care a supraviețuit unei campanii despre care mulți credeau că îl va distruge și care a determinat ulterior puterea dominantă a lumii să facă un pas înapoi va ieși probabil întărit, cel puțin pentru o perioadă. Succesul poate alimenta însă și supraîncrederea. Oficialii iranieni au început recent să vorbească despre adoptarea unei poziții „pe deplin ofensive”. În paralel, informații recente indică planuri de extindere a țintelor către țări europene care găzduiesc baze americane.

În acest context, întrebarea „cine va clipi primul?”, atribuită The New York Times, capătă o semnificație aparte. Iranul nu a cedat până acum, în timp ce administrația Trump a făcut repetat pași înapoi. Iranul ar putea chiar să reia luptele pentru a forța Statele Unite să ridice blocada navală. Având în vedere reticența demonstrată de Washington față de escaladare, o asemenea strategie nu pare imposibilă.

Timp de decenii, lumea s-a temut de ceea ce ar putea face Iranul dacă ar obține o armă nucleară. Acum, analiza susține că există un scenariu și mai important: un Iran care a învins Statele Unite, nu se mai teme de un atac american și controlează accesul către Golful Persic. Nici măcar armele nucleare nu i-ar fi oferit singure Teheranului un asemenea nivel de influență. Războiul dintre Statele Unite, Israel și Iran a schimbat însă această situație.