De ce discută Germania despre vagoane separate pentru femei în transportul public

Vagoanele de metrou pentru femei nu sunt o idee nouă. Tokio le are din 2000, iar Ciudad de Mexico a lansat un întreg program de „transport roz” în același an. Noutatea este că acum se discută serios despre ele în Germania, pe fondul unor statistici alarmante privind violența sexuală în transportul public. Totul a pornit de la un incident aparent banal dintr-o garnitură de metrou din Hamburg. Un bărbat a îmbrâncit-o și a insultat-o pe Doruntina Bajraktaraj când aceasta a îndrăznit să-i ceară să fie mai politicos. Nicio altă persoană din jur nu a reacționat. Acest moment de singurătate în mulțime a declanșat o petiție, o dezbatere națională și, implicit, o întrebare pe care societatea germană nu și-a rezolvat-o încă. Cui i se cere să se retragă pentru a fi în siguranță?

35.000 de semnături și 1.898 de infracțiuni. De unde vine presiunea

Doruntina Bajraktaraj, inițiatoarea petiției din Hamburg, nu s-a oprit la propria experiență. Ea a mobilizat și cifrele, căci în 2023, în trenuri și gări germane au fost comise 1.898 de infracțiuni sexuale, iar victimele sunt femei în proporție de 90%. Este un număr care, în sine, ar trebui să fie suficient pentru a pune capăt oricărei discuții despre dacă problema există. Bajraktaraj militează pentru vagoane rezervate femeilor, copiilor și persoanelor în scaun rulant. E un model care funcționează deja în mai multe metropole ale lumii.

La Berlin, propunerea a fost preluată de verzii reprezentați de Antje Kapek, care o susține ca alternativă pragmatică. Ambele femei dau același răspuns la întrebarea dacă vagoanele pentru femei nu înseamnă, de fapt, cedarea principiului unui transport public sigur pentru toți. „Nu trebuie să fie un substitut al unui concept global, ci un supliment”, spune Bajraktaraj. „Desigur, un spațiu public fără discriminare este idealul. Dar atâta vreme cât nu toată lumea respectă regulile, aceasta este o ofertă voluntară”, adaugă Kapek. Ea a subliniat intenționat cuvântul „voluntară”, o clarificare care răspunde direct celui mai stânjenit contraargument: „Parcă am fi în Iran.”

Vagoane pentru femei în Iran și Cairo. Starea de spirit surprinzătoare

Eva Kail, urbanistă și expertă în proiectare adaptată nevoilor femeilor, a menționat tocmai argumentul iranian când a fost întrebată despre vagoanele pentru femei. O colegă i-a povestit despre „atmosfera minunată” din vagoanele iraniene rezervate femeilor. Propria sa experiență într-un vagon similar din Cairo a fost similară. Kail recunoaște dilemma. Un transport public lipsit de violență sexuală este „o sarcină a întregii societăți”, care ar trebui să înceapă încă din școli. Asta pentru că e vorba de nimic mai puțin decât construirea unui climat social în care violența sexuală să fie stigmatizată.

Dacă vagoanele pentru femei sunt o capitulare în fața acestei sarcini uriașe? Un jurnalist a scris că este o idee la care Rosa Parks nu s-ar fi gândit niciodată. Comparația cu activista pentru drepturile civile care a refuzat să cedeze locul său în autobuz nu se potrivește perfect, dar nici nu șchiopătează la toate capetele. Trebuie mai multă intransigență de tip Parks în lupta împotriva agresiunilor sexuale? Mai multă ambiție?

Răspunsul lui Kail este la fel de pragmatic pe cât de empatic față de temerile celor expuse. „Acesta nu poate fi argumentul pentru a suporta agresiunile între timp.” Reacțiile autorităților de transport și ale politicienilor la întrebările despre siguranța în transportul public berlinez au fost, în cel mai bun caz, dezamăgitoare. Ea a făcut trimiteri vagi la măsuri deja insuficiente. La HVV Hamburg, formularea a fost impecabilă în ambiguittae: siguranța nu ar trebui să se termine la ușa vehiculului.

Kenia, Mexico City și secretul antrenorilor bărbați

Un risc concret rămâne de evaluat, semnalat chiar de Eva Kail. Există pericolul că vagoanele pentru femei să ducă la perceperea celor din restul garniturii ca „vânat liber”? Răspunsul trebuie să vină dintr-un proiect-pilot care să măsoare situația de dinainte și să clarifice ce măsuri ating cu adevărat ambele grupuri-țintă, potențialele victime și potențialii agresori.

Kail amintește experiența unei inițiative keniene de femei care a încercat, fără succes, timp îndelungat să sensibilizeze șoferii de autobuze față de agresiunile sexuale. Rezultatele au apărut abia când tineri bărbați au preluat instruirile. Este o constatare care ar merita să ajungă în planificarea oricărei campanii de siguranță în transport public.

Există și date mai structurate. În Ciudad de Mexico, programul Pink Transportation a pornit în 2000 și cuprinde autobuze rezervate femeilor, copiilor și vârstnicilor, taxiuri feminine conduse de femei și ghișee de servicii la stațiile de metrou cele mai frecventate, deservite exclusiv de femei. Rezultatul este că majoritatea covârșitoare a femeilor folosesc aceste servicii ori de câte ori au posibilitatea. Totuși, 70% se simt în continuare, la modul general, nesigure când folosesc transportul public.