Canada se vede în continuare drept o „putere mijlocie”. De ce această etichetă nu mai corespunde realității

O analiză publicată de The Walrus susține însă că această etichetă aparține unei alte epoci. Canada rămâne una dintre cele mai bogate țări ale lumii, dar are tot mai puține dintre avantajele diplomatice care i-au permis cândva să joace rolul de intermediar. 

Ce însemna pentru Canada statutul de „putere mijlocie”

Conceptul a devenit important pentru politica externă canadiană în timpul Războiului Rece. Canada era ferm integrată în tabăra occidentală, dar încerca să se prezinte drept un stat capabil să construiască punți și să reducă tensiunile dintre marile puteri.

Imaginea a fost consolidată de participarea la misiuni de menținere a păcii și de rolul lui Lester B. Pearson în criza Suezului din 1956. Canada a fost descrisă drept un partener util, care putea negocia și propune compromisuri fără forța economică sau militară a unei superputeri.

Această poziție era posibilă și datorită relației apropiate cu Statele Unite. Autorul Peter Jones arată că influența canadiană funcționa în interiorul unei ordini internaționale construite și protejate în mare parte de Washington. 

Mark Carney a readus conceptul în politica externă

Ideea a revenit sub premierul Mark Carney, care a folosit expresia „puteri mijlocii” de șapte ori într-un discurs susținut la Davos. El a cerut statelor din această categorie să coopereze pentru a rezista presiunilor economice, politice și de securitate venite din partea marilor puteri.

„Puterile mijlocii trebuie să acționeze împreună, pentru că, dacă nu suntem la masă, suntem în meniu”, a spus Carney. Mesajul său a fost preluat de lideri și foști oficiali din Europa, Australia și alte democrații dezvoltate.

Fostul premier danez Anders Fogh Rasmussen a propus chiar o alianță formată din Uniunea Europeană, Regatul Unit, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Coreea de Sud. Gruparea ar urma să poarte numele D7 și să funcționeze ca o contrapondere la SUA și China. 

Noile puteri mijlocii sunt în altă parte

Definiția actuală a unei puteri mijlocii s-a schimbat însă considerabil. Cercetătorul Cliff Kupchan include în această categorie Brazilia, India, Indonezia, Arabia Saudită, Africa de Sud și Turcia.

Aceste state au suficientă autonomie pentru a negocia atât cu Washingtonul, cât și cu Beijingul. Ele își pot schimba alianțele în funcție de interese și pot influența echilibrul regional fără să se alinieze complet unei singure tabere.

O listă realizată de Belfer Center adaugă Egiptul, Kazahstanul, Nigeria, Pakistanul, Singapore, Emiratele Arabe Unite și Vietnamul. Canada lipsește din ambele grupări, subliniază analiza publicată de The Walrus. 

De ce Canada nu se mai află „la mijloc”

Canada și țările europene chemate să formeze o nouă alianță sunt printre cele mai prospere state ale lumii. Din perspectiva veniturilor, securității și oportunităților, populațiile lor se află mult peste media globală.

Autorul consideră că acest grup reprezintă, în realitate, o alianță a statelor bogate care încearcă să-și protejeze propriile interese. Ele vor să reducă dependența de Statele Unite și să se apere de presiunile Chinei, fără ca această strategie să fie automat în beneficiul țărilor mai sărace.

Canada poate urmări asemenea obiective fără să le prezinte drept o misiune în interesul întregii lumi. Cooperarea în domeniul apărării, exporturile energetice și diversificarea economică sunt politici legitime, dar trebuie descrise în termenii lor reali. 

Ordinea internațională care susținea Canada s-a schimbat

Vechea imagine a Canadei depindea de existența unei relații foarte apropiate cu Statele Unite și de un sistem multilateral relativ stabil. În prezent, relația cu Washingtonul este mai tensionată, iar instituțiile internaționale care ofereau spațiu puterilor mijlocii sunt tot mai slăbite.

În timpul Războiului Rece, Canada putea participa la diplomația multilaterală din interiorul unei ordini susținute de SUA. Astăzi, Washingtonul contestă o parte dintre regulile și instituțiile pe care Ottawa se baza pentru a-și exercita influența.

Din acest motiv, Peter Jones consideră că readucerea vechii etichete riscă să producă politici bazate pe nostalgie. Canada ar trebui să colaboreze cu noile puteri mijlocii atunci când interesele coincid, dar să renunțe la mitul unui rol diplomatic special. 

„Nostalgia nu este o strategie”

Analiza amintește că imaginea Canadei ca stat aflat deasupra rivalităților geopolitice a fost mereu mai atrăgătoare decât realitatea. Inclusiv misiunile de pace au fost influențate direct de competiția dintre Est și Vest.

Același risc apare acum în jurul discursului lui Mark Carney. Cooperarea dintre democrațiile bogate poate fi utilă, dar nu transformă automat Canada într-un arbitru între marile puteri.

Concluzia autorului pornește chiar de la discursul premierului canadian: „Nostalgia nu este o strategie”. Canada ar trebui să-și definească rolul prin capacitățile și interesele actuale, fără să reînvie o categorie geopolitică născută într-o lume care nu mai există.