România, între deficit și convergență. Analiza care pune sub semnul întrebării narațiunea clasică despre cheltuielile publice

Analiza publicată de Business Edge și semnată de Mihai Dragoș Badea propune o interpretare diferită a deficitul bugetar al României. Susținând că problema centrală nu este nivelul cheltuielilor publice, ci capacitatea redusă de colectare a veniturilor la bugetul de stat. 

„În ultimii ani, discuția despre deficitul bugetar și deficitul de cont curent al României a devenit una dintre temele centrale ale politicii economice. Mesajul dominant la nivel european este clar: stabilitatea fiscală trebuie protejată, iar deficitele excesive trebuie reduse rapid. Din perspectiva stabilității macroeconomice, argumentele sunt legitime. Istoria recentă a Uniunii Europene, inclusiv criza greacă, a arătat că deficitele mari și persistente pot conduce la crize severe, inflație ridicată și pierderea încrederii investitorilor”, subliniază Mihai Dragoș Badea în analiză.

Analiza introduce ideea că dezbaterea despre deficit trebuie înțeleasă în raport cu regulile fiscale europene, dar și cu realitatea economiilor emergente, unde presiunea convergenței economice schimbă logica clasică a disciplinei bugetare.

Veniturile bugetare și structura dezechilibrului fiscal

„Cea mai corectă modalitate de a evalua situația fiscală a României nu este prin cifre absolute, ci prin raportarea la media Uniunii Europene. Același procent din PIB spune lucruri foarte diferite într-o țară cu venituri bugetare de 46% din PIB față de una cu 35%.”

În acest context, analiza arată că România nu se află într-o situație de cheltuieli excesive, ci într-un deficit de colectare. „Cifrele spun o poveste surprinzătoare pentru vocile înfierbântate ale momentului. România nu este o țară care cheltuie excesiv în termeni relativi, cheltuielile noastre raportate la PIB sunt la 87% din media UE. Problema structurală stă pe partea de venituri: colectăm la 76% din media UE, iar taxele reprezintă doar 71% din ce colectează în medie statele UE raportat la PIB”, potrivit economistului Mihai Dragoș

De asemenea, se precizează că acest dezechilibru produce efecte directe asupra bugetului public și asupra costului finanțării datoriei. „Paradoxul apare la cheltuielile cu dobânzile: plătim 148% din media UE ca pondere din PIB, pentru o datorie la 72% din media UE. Suntem penalizați de piață cu dobânzi record, nu pentru că datoria noastră este nesustenabilă în termeni absoluți, ci pentru că incertitudinea fiscală cronică ne-a erodat credibilitatea.”

Mecanismele deficitului și problema colectării fiscale

Analiza identifică trei surse principale ale pierderilor bugetare: evaziunea fiscală, transferul de profit și slăbiciunea instituțională. „Din aceste trei mecanisme, evaziune fiscală instituționalizată, profit shifting prin utilități cu capital străin și captură politică a ANAF, rezultă un deficit de colectare de aproximativ 16 miliarde de euro anual. Acesta este bugetul invizibil al României: banii care există, sunt produși pe teritoriul țării, dar nu ajung în bugetul public”, punctează Mihail Dragoș.

În această logică, problema fiscală este descrisă ca una structurală, nu conjuncturală. „România nu are, în primul rând, o problemă de cheltuieli excesive. Are o problemă de colectare insuficientă. Deficitul este, structural, un simptom al evaziunii fiscale și al unei administrații fiscale slabe, nu al unui stat risipitor.”

Deficitul, investițiile și convergența economică

Economistul plasează deficitul în contextul procesului de dezvoltare economică și recuperare a decalajelor față de media europeană. „Argumentul central, pe care cifrele îl susțin fără echivoc, este acesta: nicio economie nu a recuperat un decalaj major de dezvoltare fără să investească mai mult decât produce pe termen scurt. Asta înseamnă, prin definiție, deficit.”

Textul arată că dezvoltarea și convergența reduc în timp presiunea asupra datoriei publice. „Convergența economică rezolvă de altfel problema datoriei în mod natural: dacă România ar ajunge la PIB-ul per capita al Austriei, PIB-ul total ar trebui să fie de aproape trei ori mai mare decât astăzi. Datoria actuală ar reprezenta atunci aproximativ 23% din PIB. Dezvoltarea rezolvă datoria. Austeritatea conservă decalajul.”

În această perspectivă, diferența dintre dezvoltare și stagnare este determinată de modul în care este utilizat deficitul.