Mai există „clasa muncitoare”? Cum a ajuns termenul o armă în lupta politică

Într-o analiză publicată de The Wall Street Journal, Andy Kessler contestă modul în care politicienii folosesc conceptul de „working class” și susține că munca nu mai poate fi asociată unei singure categorii de venit sau profesionale. Lupta pentru „clasa muncitoare” a revenit în politica americană. Republicanii și democrații încearcă să demonstreze că sunt cei care înțeleg cel mai bine problemele oamenilor care muncesc și își plătesc facturile. Dar cine mai este, de fapt, „working class” în America anului 2026? Aceasta este întrebarea de la care pornește Andy Kessler într-un articol de opinie publicat de The Wall Street Journal.

Autorul observă că termenul este folosit tot mai des în discursul politic, deși definiția lui a devenit mult mai puțin clară decât în trecut. Primarul New Yorkului, Zohran Mamdani, a propus o interpretare foarte largă. Într-un interviu acordat The New York Times, el a sugerat că o posibilă definiție îi include pe cei care trebuie să muncească pentru a-și putea plăti facturile. Aplicată literalmente, această definiție ar cuprinde o mare parte a societății. Alexandria Ocasio-Cortez vorbește, la rândul său, despre nevoia unei politici centrate pe clasa muncitoare. Problema ridicată de Kessler este alta: într-o economie profund schimbată, mai pot fi folosite delimitările tradiționale?

Industria nu mai definește piața muncii din SUA

Imaginea clasică a clasei muncitoare este legată de fabrici, uzine și alte ocupații manuale. Economia americană de astăzi arată însă foarte diferit. Industria prelucrătoare reprezintă mai puțin de 10% din totalul locurilor de muncă, subliniază autorul. Apare astfel o problemă de definiție. Ar trebui clasele sociale stabilite în funcție de venit? De profesie? De puterea pe care o persoană o are? De relațiile sale sociale? Sau ar trebui păstrată vechea delimitare dintre gulerele albastre și cele albe?

Clasificările academice tradiționale împart societatea în cinci mari categorii: clasa superioară, clasa medie superioară, clasa de mijloc, clasa medie inferioară și clasa inferioară. Unele clasificări merg și mai departe. Ele împart partea inferioară a structurii sociale în clasa muncitoare, angajații săraci și o categorie socială aflată la marginea sistemului economic. Kessler consideră însă că adăugarea termenului „working” are astăzi o încărcătură mai degrabă politică decât strict socioeconomică.

Cât de multe clase sociale pot exista?

Autorul aduce în discuție și o clasificare mult mai complicată propusă de bloggerul Charles Hugh Smith. Aceasta împarte societatea în zece categorii. Printre ele se află oligarhii, noua nobilime, elitele administrative ale statului, clasa de mijloc, angajații săraci, persoanele dependente de ajutorul statului, creatorii mobili și oamenii din economia gig care nu beneficiază de siguranța unui loc de muncă. Kessler ironizează asemenea delimitări. Cu cât criteriile devin mai numeroase, cu atât aceeași persoană poate ajunge să aparțină simultan mai multor „clase”. El îl oferă drept exemplu pe actorul George Clooney. În funcție de criteriul ales, acesta ar putea fi încadrat în numeroase categorii dintr-o asemenea clasificare. Problema nu mai este, așadar, doar cât câștigă cineva. Contează influența, profesia, accesul la putere, educația, patrimoniul și chiar gradul de siguranță oferit de locul de muncă.

Diferența dintre clasă și castă

Unul dintre argumentele centrale ale articolului din The Wall Street Journal privește mobilitatea socială. Kessler susține că structura socială americană nu este una rigidă. Oamenii se pot deplasa de la o categorie economică la alta pe parcursul vieții. În acest sens, autorul face o comparație cu vechiul sistem al castelor din India, unde statutul social era determinat prin naștere. India a interzis oficial discriminarea bazată pe caste după obținerea independenței. Totuși, problema continuă să aibă o puternică relevanță socială și politică.

Statele Unite funcționează după o logică diferită, argumentează Kessler. Statisticile americane urmăresc nu doar veniturile, ci și mobilitatea economică. Cu alte cuvinte, este analizată capacitatea oamenilor de a trece de la un nivel de venit la altul. Această mobilitate este esențială pentru modul în care societatea americană s-a privit istoric.

Visul american și „capitalistul temporar stânjenit”

Autorul critică perspectiva potrivit căreia societatea americană ar funcționa ca un sistem de caste economice. În acest context, îl menționează pe senatorul Bernie Sanders și discursul său despre miliardarii care devin tot mai bogați în timp ce familiile care muncesc se confruntă cu dificultăți. Kessler contrapune acestei viziuni o celebră observație a scriitorului John Steinbeck.

Într-un text publicat în 1960 în revista Esquire, Steinbeck observa că americanii nu se percepeau drept proletari. Mulți se vedeau mai degrabă ca oameni care încă nu ajunseseră la prosperitatea la care aspirau. Ideea este legată de unul dintre elementele centrale ale culturii economice americane: posibilitatea ascensiunii sociale. În această logică, apartenența la o clasă nu reprezintă neapărat o identitate permanentă.

Rahm Emanuel: Socialiștii îi îndepărtează chiar pe muncitori

În analiza sa, Kessler citează și o observație făcută de Rahm Emanuel pentru POLITICO. Fostul primar al orașului Chicago susține că partidele care vor să atragă oameni care trăiesc de la un salariu la altul trebuie să înțeleagă mai bine relația acestora cu ideologiile economice. Emanuel afirmă că mesajele socialiste au ajuns să îi respingă pe unii dintre alegătorii din clasa muncitoare pe care stânga încearcă să îi atragă. Este o contradicție importantă pentru politica americană. Termenul „working class” este invocat permanent. Totuși, oamenii incluși în această categorie nu formează neapărat un bloc electoral omogen.

Clasa de mijloc dispare sau devine mai bogată?

O altă idee contestată în articol este aceea că America își pierde clasa de mijloc. Kessler susține că realitatea este mai complicată. Potrivit cifrelor citate de autor, categoria care a crescut puternic în ultimele decenii este clasa medie superioară.

În 1979, aproximativ 10% dintre familii se aflau în această categorie. În prezent, proporția indicată în articol este de 31%. Autorul interpretează această evoluție drept un argument împotriva ideii unei sărăciri generalizate a clasei de mijloc. El pune creșterea pe seama muncii, a veniturilor mai mari și a gospodăriilor în care există două salarii. În această interpretare, o parte a vechii clase de mijloc nu a dispărut pentru că a devenit mai săracă, ci pentru că a urcat în clasamentul veniturilor.

Ce înseamnă să fii „upper middle class” în America

Chiar și aici apare însă problema definițiilor. Intervalele de venit asociate clasei medii superioare sunt foarte largi. Pentru o familie formată din două persoane, articolul indică venituri cuprinse aproximativ între 109.000 și 326.000 de dolari. Pentru o familie de patru persoane, intervalul ajunge de la circa 154.000 până la 462.000 de dolari. Diferențele sunt uriașe.

Mai mult, două familii cu același venit pot avea standarde de viață foarte diferite în funcție de locul în care trăiesc. Un venit ridicat într-un oraș american poate oferi un nivel confortabil de trai. Aceeași sumă poate fi resimțită diferit într-o metropolă extrem de scumpă precum New York sau San Francisco. De aceea, apartenența statistică la clasa medie superioară nu înseamnă automat că oamenii respectivi se percep astfel.

„Plătiți-vă partea echitabilă”

Discuția despre clase devine și mai importantă atunci când este legată de fiscalitate. Zohran Mamdani a susținut că New Yorkul poate avea servicii publice mai bune dacă fiecare contribuie cu partea sa „echitabilă”. În această categorie intră parcurile, bibliotecile și școlile. Kessler privește critic acest tip de discurs. În opinia sa, apelul la o contribuție „echitabilă” poate deveni justificarea pentru introducerea unor taxe suplimentare asupra celor cu venituri sau proprietăți mai mari. Un exemplu este ideea taxării suplimentare a persoanelor care dețin o a doua locuință în New York. De aici apare o altă dimensiune a luptei de clasă: cine trebuie să suporte costul serviciilor publice?

„Wealthism”, resentimentul față de cei bogați

Kessler aduce în discuție și conceptul de „wealthism”, folosit de Kimbal Musk, fratele lui Elon Musk. Într-un documentar HBO despre Burning Man, Kimbal Musk vorbește despre resentimentele acumulate în societatea americană față de oamenii foarte bogați. Kessler folosește Burning Man ca exemplu al unei contradicții. Festivalul promovează ideea unei comunități temporare care încearcă să se îndepărteze de comercializarea vieții cotidiene. Participarea nu este însă ieftină.

Potrivit cifrelor citate în articol, multe bilete costă între 775 și 3.000 de dolari, înaintea taxelor și a altor cheltuieli. Pentru Kessler, tocmai aici se află paradoxul. O comunitate care experimentează temporar o lume „decomodificată” este posibilă, în practică, datorită prosperității create în economia capitalistă din afara festivalului.

CEO-ul face parte din „clasa muncitoare”?

Aceasta este poate cea mai provocatoare întrebare ridicată de articol. Dacă definim clasa muncitoare drept totalitatea oamenilor care trebuie să muncească, atunci categoria devine enormă. Ea nu se mai oprește la muncitorul din fabrică, șofer, electrician sau angajatul din servicii. Poate include profesioniști cu venituri mari, antreprenori și chiar directori executivi. Kessler leagă această idee de numărul de ore lucrate.

Un CEO poate ajunge să muncească mult peste programul standard de 40 de ore pe săptămână. Elon Musk este unul dintre exemplele extreme invocate de autor. Antreprenorul a povestit în trecut că a dormit în fabrica Tesla în perioadele în care compania încerca să accelereze producția. Din această perspectivă, etica muncii nu aparține unei singure clase sociale.

Mai are sens termenul „clasa muncitoare”?

Argumentul central al lui Andy Kessler este că discursul politic riscă să transforme „working class” într-o etichetă mai degrabă decât într-o categorie socioeconomică precisă. Economia americană s-a schimbat. Locurile de muncă s-au schimbat. Veniturile s-au schimbat. Structura gospodăriilor s-a schimbat. Iar diferența dintre munca manuală și cea intelectuală nu mai oferă singură o imagine suficientă asupra statutului economic. Un instalator poate câștiga mai mult decât un absolvent de universitate. Un antreprenor poate avea o avere mare, dar venituri fluctuante. Un angajat cu un salariu de șase cifre poate avea dificultăți financiare într-un oraș cu un cost foarte ridicat al vieții. În același timp, milioane de oameni se pot deplasa între categoriile de venit de-a lungul vieții profesionale.

De aici rezultă problema fundamentală: atunci când politicienii promit că vor apăra „clasa muncitoare”, despre cine vorbesc, de fapt? Pentru Kessler, răspunsul este că munca traversează întreaga structură socială, de la categoriile cu venituri mici până la cele mai prospere. De aceea, autorul pledează pentru mai puțină retorică despre clase și pentru o atenție mai mare acordată muncii și mobilității economice. Într-o Americă în care vechile delimitări dintre muncitori, clasa de mijloc și elite devin tot mai greu de trasat, disputa despre cine este „working class” spune poate mai multe despre politica momentului decât despre structura reală a societății.