„Cazul Carter” New York. Cum a scăpat de sub control cel mai costisitor program de educație specială din Statele Unite, și cine a pierdut pe drum

723 de milioane de dolari au fost alocați pentru educație specială în școlile private din New York. 71% au mers la copii albi, deși aceștia reprezintă 12,5% din elevii cu dizabilități, titrează New York magazine Intelligencer.

Pe măsură ce primarul Zohran Mamdani încearcă să acopere un deficit bugetar de 5,4 miliarde de dolari, administrația sa examinează mai atent banii pe care New York City îi cheltuiește pe taxa de școlarizare la școlile private pentru elevii cu dizabilități. Plățile au depășit 723 de milioane de dolari în ultimul an școlar. Sunt în creștere cu peste 300% față de un deceniu în urmă, conform Biroului Independent al Bugetului și au generat dezbateri intense de care familii beneficiază cu adevărat.

Răspunsul, acum documentat oficial pentru prima dată, este izbitor pentru administrația non-albă. Aproape 71% din elevii care au obținut plăți de taxe școlare în ultimul an erau albi, o populație care reprezintă 12,5% din elevii cu dizabilități din școlile publice ale orașului. Copiii negri și hispani, care alcătuiesc circa 75% din elevii cu dizabilități, reprezentau doar 24% din cei care primeau rambursări de taxe. Familiile beneficiare erau, de asemenea, mult mai susceptibile să locuiască în cartiere mai bogate.

Ce este un „dosar Carter”, și de unde vine numele

Mecanismul legal care stă la baza acestor plăți are o origine precisă. Cadrul pentru rambursarea taxelor de școlarizare în educația specială a început cu decizia Curții Supreme din 1985 în cazul Burlington v. Massachusetts Dept. of Education, care a stabilit că părinții pot plasa unilateral copilul la o școală privată dacă școala publică nu reușește să ofere o Educație Gratuită Adecvată (FAPE). În 1993, în Florence County School District Four v. Carter, Curtea Supremă a decis că, atunci când un district refuză să ofere FAPE, instanțele pot dispune rambursarea taxelor pentru o plasare privată adecvată, chiar dacă școala privată nu este aprobată de stat. Aceasta este originea „cazurilor Carter”.

Anual, orașul New York a efectuat plăți de taxe în beneficiul a 7.600 copii cu dizabilități. Taxele se ridicau la circa 100.000 de dolari pe copil în medie. Circa o treime din beneficiari au autism. Taxele lor ajung în medie la aproximativ 144.000 de dolari pe an.

Barierele care blochează accesul familiilor de culoare

Inechitatea nu este accidentală, este structurală spun cei de la New York magazine Intelligenser. Familiile de culoare și cele din cartiere cu venituri mai mici sunt adesea excluse din procesul de rambursare. Îngrijitorii pot să nu știe că sunt eligibili pentru plasamente private finanțate de oraș. Ei pot să nu aibă asistență juridică pentru a depune o cerere sau să nu poată obține evaluări externe care să le susțină cazul pentru un plasament privat. „Cei cu resurse își permit reprezentare mai bună și au oportunități mai bune de a accesa sistemul legal. Asta se reflectă în tot sistemul juridic din America”, a declarat Nelson Mar, avocat la Bronx Legal Services.

Școlile private cer adesea familiilor să plătească în avans o parte din taxe în timp ce cererea juridică se derulează. Este o povară chiar și pentru gospodăriile mai înstărite. Familiile cu venituri mici pot solicita plata directă a taxelor către școala privată, fără a avansa bani. Sunt proceduri cunoscute drept „cazuri Connors”. Dar aceste oportunități sunt limitate, deoarece „există doar câteva școli dispuse să-și asume un astfel de risc”, a precizat Mar.

O mamă din Brooklyn, 125.000 de dolari datorie, și un fiu care a învățat să citească

Dolores Swirin-Yao a spus că ar fi preferat să-și țină fiul, pe Jeremy, cu ADHD și dislexie, în sistemul public. Când a devenit clar că școala publică nu reușea să-l învețe să citească, nu a mai avut de ales. A angajat un avocat și a avansat taxele de școlarizare. Ea a acumulat 125.000 de dolari în datorii așteptând rambursarea de la Departamentul de Educație. A recunoscut că beneficia de un avantaj. Acesta era accesul la credit, posibilitatea de a da telefoane în timpul zilei de lucru sau de a-și lua timp liber pentru audierile juridice. Deși Jeremy este de rasă neagră, Swirin-Yao a simțit că a beneficiat de faptul că este de clasă mijlocie și albă. Jeremy a terminat Aaron School în 2024 și s-a înscris la o școală culinară. „Cea mai bună investiție pe care am făcut-o vreodată”, a spus ea.

De la 47 de milioane la 1,3 miliarde, o explozie bugetară

În 2005, New York City cheltuia 47 de milioane de dolari pe cazuri Carter. Suma crescuse la 1,07 miliarde în 2023 și la 1,3 miliarde în 2025. Suma medie acordartă per elev în ultimul an a fost de 101.757 de dolari. Era de peste trei ori cheltuiala per elev a orașului pentru elevii din educația generală. Costul cazurilor Carter reprezenta, conform datelor Manhattan Institute, aproape un sfert din deficitul bugetar al orașului.

Creșterea inițială a cheltuielilor a fost determinată de eșecul sistemului public în a livra servicii. Între 2014 și 2016, doar 60% din elevi primeau integral serviciile de educație specială la care aveau drept. Ulterior, fostul primar Bill de Blasio a facilitat accesul la rambursări prin renunțarea la contestarea anuală a acelorași plasamente, o decizie bine intenționată care a avut „consecințe destul de grave”. Copiii plasați în școlile private au rămas acolo fără ca nimeni să mai verifice dacă districtul public le-ar putea acum furniza o educație adecvată.

Mamdani, reforma și întrebarea fără răspuns

Liz Vladeck, avocata șefă a Departamentului de Educație, a declarat că vede inechitățile rasiale drept „o problemă urgentă — extrem de dificilă pentru decidenți, deoarece este complicată.” Ea susține că programele publice pot costa dramatic mai puțin decât cele private și că școlile private nu împărtășesc de regulă date despre progresul elevilor, făcând dificilă evaluarea eficienței lor.

Mar, avocatul de la Bronx Legal Services, respinge argumentul costurilor. Clienții săi care primesc taxele plătite de oraș au înregistrat „o creștere semnificativă”. El pledează pentru un sistem mai puțin adversarial: „Mă opun cu fermitate ideii că acesta este un cost nerezonabil pentru Departamentul de Educație.”

Întrebarea reală pe care și-o pune administrația New York nu este dacă sistemul costă prea mult. Este dacă un sistem care funcționează aproape exclusiv pentru familiile albe și înstărite poate fi reformat fără a reduce drepturile copiilor cei mai vulnerabili. Tocmai cei pe care ar fi trebuit să-i protejeze de la bun început. Nici o vorbă, însă, despre cauzele posibile ale creșterii numărului de copii cu dizabilități.